un tablou al nebuniei

imi prind tamplele intre maini si imi implor mintea: te rog, trebuie sa ma ajuti.

in camera e intuneric. perdelele imi acopera geamurile si in cea mai mare parte a zilei – ma simt mereu mai in siguranta asa. de ceva timp si singura, ca intr-o lume de straini unde nu se vorbeste nicarieri limba mea. trec prin ceea ce se numeste in terapie “faza de retragere”, unul dintre multele si ingenioasele noastre mecanisme de aparare.

stau de ceva timp fara prieteni. in acelasi timp, tanjesc dupa ei cu toate fortele mele. in acelasi timp, am nevoie de vreo 20 de minute de rugaciune si meditatie in fiecare zi ca sa am curajul sa-mi deschid usa si sa dau ochii cu ei. in acelasi timp, nu vreau decat sa fiu luata in brate si sa mi se spuna ca totul va fi bine. si tot in acelasi timp (sunt foarte multi-tasking) il indepartez pe cel mai pretios dintre toti de langa mine.

stiu ca exista o lume, undeva in afara sferei mele, in care asta pare nebunie. ca daca as fi un desen animat, as fi catzelush invartindu-se dupa propria coada pe un fundal sonor cu muzica clasica vesela. imi dau seama cat de absurd pare cand as fi privita de pe luna.

cum sa explic cuiva ca asta este realitatea si normalitatea mea?

mintea nu vrea sa ma ajute. imi aduce in valuri ganduri, si ganduri si iar ganduri care ma ineaca, de-mi iese apa si prin ochi. o rog, o implor, sa-mi aduca inapoi macar vag senzatia de a fi tinuta in brate, sa recuperez pentru o jumatate de minut bucuria de a ma sti in siguranta. imi intoarce usi trantite in nas, pe care singura le picteaza mai talentata decat am fost eu vreodata la ora de desen.

tot nu pot sa descriu ce se intampla cand un codepedent este anxios.
exista o sfasiere, din gat pana in stomac. nu este o metafora, chiar asa ma simt – o fiinta rupta in doua, injumatatita, zdrentuita pe dinauntru si trasa in doua parti diferite de forte care par mai mari decat ea.
exista un gand cu voce de tunet si care intra pe fereastra prin toate simturile mele: auz, vaz, miros, atingere si gust. il gonesc din urechi si imi apare in ochi. il gonesc de acolo si devine atat de real ca pot sa-l pipai sau sa-l sugrum fara nici un folos.
exista lacrimi care mi se pare uneori ca pornesc din adancimi mai mari decat pot eu avea.

mai rau decat sa pierzi pe cineva efectiv este sa-ti fie frica permanent de faptul ca vei pierde pe cineva, iar acest lucru sa ti se confirme lent, in saptamani, luni si ani, in timp ce mintea si lecturile tale iti spun “nu ai dreptul sa suferi, nici o fiinta umana nu apartine altcuiva, ca sa poata fi pierduta”.

valoarea lui “acum”

clipul acesta imi aduce aminte permanent sa nu mai fac lucrurile cu plictiseala.

iubirea la microscop

iubeam.
făceam totul pentru iubire.
mai ales, făceam totul pentru a mă asigura că sunt iubită.
la un moment dat, undeva ceva se rupea şi începeam să mă îngrijorez că de fapt eu îl iubesc mai mult, eu sunt cea care face totul pentru relaţia noastră şi că, inevitabil, mă va părăsi.
relaţia se rupea. eu, la rândul mele, mă rupeam în fâşii lungi şi dureroase. plângeam nopţile, sufletul îmi supura ziua, mă simţeam învinsă.
apoi mă îndrăgosteam şi o luam e la capăt.
story of my life

poveştile, spuneam data trecută, sunt similare pentru toate femeile care iubesc prea mult. spuneam, de asemeni, că mă recunosc foarte bine în fragmente din cartea cu acelaşi titlu în care se descriu comportamente codependente de care devin permanent conştientă.

Să vedem:

îmi este greu să mă despart de cel pe care îl iubesc:

Odată demarată relaţia, de ce e atât de greu sa te desparţi de acest partener care te târăşte după el în etapele pline de suferinţă ale acestui dans distrugător? Regula de bază este: cu cât e mai greu să pui capăt unei relaţii pernicioase, cu atât înseamnă că ea înglobează mai multe elemente ale luptei din copilărie. Când iubeşti prea mult, motivul e că încerci să învingi vechile sentimente din copilărie: teama, frustrarea, mânia, iar despărţirea de partener reprezintă abandonarea ocaziei de a-ţi găsi liniştea şi de a remedia răul care ţi s-a făcut.

simt cum mi se scufundă inima de câte ori fac un pas pe propriul meu drum

Deşi acestea sunt fundamentele psihologice inconştiente care fac explicabilă dorinţa ta de a fi cu el în pofida suferinţei, ele justifică prea puţin intensitatea experienţei tale conştiente.
Ar fi greu să exagerăm încărcătura emoţională pe care o poartă, pentru femeia implicată, acest tip de relaţie, o dată ce a fost demarată. Când femeia încearcă să se rupă de bărbatul pe care-1 iubeşte prea mult, simte ca şi cum o mie de volţi îi invadează nervii şi se revarsă prin capetele secţionate ale relaţiei lor. Vechiul vârtej, la intensitate maximă, o cuprinde şi o răsuceşte, trăgând-o în străfundurile fiinţei ei unde trăieşte încă teama de singurătate de pe vremea copilăriei şi unde femeia e sigură că îşi va pierde viaţa, înecată în durere.

durerea ca şansă

Viaţa mi-a făcut un mare serviciu în acel moment. Tot eşafodajul meu s-a dărâmat.

obsesie în locul iubirii

Ca să-şi evite sentimentele, femeia face, literalmente, o „fixaţie” pentru un bărbat şi-1 foloseşte ca drog pentru tendinţa ei evazionistă. Pentru ca recuperarea să se producă, femeia trebuie să se lase invadată de sentimentele
dureroase.

Femei care iubesc prea mult

Titlul acesta, “Femei care iubesc prea mult”, este unul din lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la cartea lui Robert Norwood.

În primul rând, pentru că exact aşa m-am simţit cel puţin zece ani în şir: ca o persoană care pur şi simplu iubeşte prea mult. Am simţit mereu că eu îl iubesc mai mult decât mă iubeşte el*; că eu dau mult mai mult decât dă el; eu fac şi mă zbat mult mai mult decât face şi se zbate el. Am plâns şi am suferit, pe jumătate cu ciudă că plâng şi sufăr mai mult decât el. Am vrut viitorul mai mult decât el, i-am vrut binele mai mult decât şi l-a vrut singur. Unde am greşit?, mă întrebam după fiecare despărţire. Cât de frumos mă purtasem, nu m-am înfuriat niciodată, am avut atât de mulltă grijă de el, am făcut atât de multe lucruri pentru el.

Prin aceleaşi sentimente au trecut fiecare femeie din cele prezentate în cartea lui Robert Norwood, de fapt o carte despre codependenţă dar fără să pronunţe acest cuvânt. Dincolo de o înşiruire de relaţii nefericite şi cazuri aparent diferite, Norwood sapă suficient de adânc cât să găsească numitorul comun al tuturor acestor poveşti, să propună un model de vindecare (în 10 paşi) şi să arate fotografia “de după” a câtorva dintre pacientele lui.

Mă recunosc foarte bine. Cartea m-a trecut prin toate etapele sentimentelor mele:

• cele în care nu ştiam ce se întâmplă cu mine, eram consumată de sentimente negre care îmi mâncau în fiecare zi din suflet şi din cine eram
• cele în care observasem un tipar în toate relaţiile pe care le-am avut, neînţelegând de ce începeau atât de frumos, continuau într-o nelinişte continuă şi sfârşeau atât de dureros pentru mine
• cele în care am aflat ce se întâmplă cu mine
• cele în care am învăţat să-mi recunosc toate tiparele de codependent în ceea ce fac şi în alţii
• cele de acum, în care încerc să mă vindec şi în care se spune că durerea este cea mai mare

Am să încep cu primele două:

În timp ce ea încearcă, neîntrerupt, să-1 schimbe, el absoarbe întreaga ei energie, devenind curând sursa tuturor lucrurilor bune care se întâmplă în viaţa ei. Dacă a fi împreună cu el nu-i oferă satisfacţii, ea încearcă să-1 schimbe pe el sau pe sine însăşi, ca relaţia să meargă bine. Nu caută recompense emoţionale în altă parte. E prea prinsă de strădania de a aduce relaţia lor pe drumul bun. E convinsă că, dacă l-ar putea face fericit, el ar trata-o mai bine, şi-atunci va fi şi ea fericită. în efortul de a-1 mulţumi, ea devine gardianul bunăstării lui. De fiecare dată când el e supărat, ea ia reacţia lui drept un eşec al ei şi se simte vinovată pentru nefericirea lui, pe care nu e în stare s-o amelioreze, pentru imperfecţiunile lui, pe care nu e în stare să le corecteze. Dar, mai presus de toate, se simte vinovată pentru propria ei nefericire. Negarea îi şopteşte că nu e nimic rău cu el, deci vina e numai a ei.

“Singura mea metodă de a stabili o relaţie cu băieţii mei era să le aduc aminte de ceva, să-i încurajez, să le dau lecţii, să mă îngrijorez din cauza lor. Asta era tot ce ştiam că înseamnă iubire: să încerci să ajuţi oamenii, să te preocupe viaţa lor. ”

“Pentru fiecare femeie care iubeşte prea mult, în spatele întrebărilor clare, raţionale, practice, se află altele, mai ferme, întrebări la care ne străduim cu atât mai mult să răspundem cu cât provin din străfundurile fiinţei noastre. „Ai nevoie de mine?”, întreabă, în taină, femeia care iubeşte prea mult.”

“În disperarea ei, pe care o gândeşte ca fiind fundată pe fleacuri şi nemulţumiri minore, începe să simtă nevoia imperioasă de a discuta cu partenerul ei. Urmează lungi dialoguri (în cazul când el vrea să vorbească cu ea), fără a fi abordată problema reală.”

Voi reveni să povestesc despre fragmentele care se referă la perioada de după recunoaşterea tiparelor de comportament.

O chestie foarte importantă, dacă vreodată vedeţi cartea în librărie: nu are NICI O LEGĂTURĂ cu fotografia de pe copertă, care pare mult mai potrivită pentru un roman de Sandra Brown. Nu este. Este o carte despre suflete rănite.

Cartea este şi pe internet, o găsiţi pe acest link: Femei care iubesc prea mult.

între timp, viaţa se întâmpla

m-am gândit astăzi cu mai multă atenţie la pasul unu. da, ştiu că este o singură frază şi că este improbabil să nu fii atent la o frază timp de un an, dar astăzi mi-a “picat o fisă”.

“Vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”.

Cât de uşor pot să identific acest lucru în orice moment în care mă învelesc în frică. De ani de zile, mi-am lăsat viaţa în mâinile altora: am reacţionat.

• Când cineva este furios pe mine, mă sperii.
• Când cineva se bucură să mă vadă, mă bucur.
• Când cineva mă laudă, mă iubesc.
• Când cineva mă critică, mă urăsc.
• Când cineva nu mă sună, plonjez în apele tulburi ale durerii.
• Când cineva mă iubeşte, zbor.

Şi atunci când reacţionez la toţi şi toate din jurul meu, îmi devine clar cum le-am dat altora voie să-mi stăpânească viaţa. Am lăsat-o ca un balon de săpun în aer, aşteptând de la alţii să tot sufle în el pentru a-l menţine sus, prăbuşindu-mă fără şansă când nu mai este nimeni în jur să facă asta.

În felul acesta devenise viaţa mea de nestăpânit.

Partea frumoasă a Pasului unu este că nici măcar nu mi se cere să mi-o iau înapoi în stăpânire. Doar să-mi dau seama ce se întâmpla cu viaţa mea, în timp ce eu eram ocupată să o trăiesc pe a altora.

repetiţia este mama vindecării

După orice prim pas, urmează paşii doi, trei şi patru.

Nu şi la Al Anon, nu şi în codependenţă, nu şi pentru mine.

După primul pas a urmat din nou primul pas, a doua zi dimineaţă. Apoi din nou seara, primul pas. Apoi zi de zi, uneori oră de oră şi situaţie de situaţie, continui să-mi exersez cu conştinciozitate dansul format dintr-o doar singură mişcare.

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea pot şi înţelepciunea să le deosebesc”.

Trebuie uneori să-mi reamintesc din minut în minut că ceea ce se întâmplă pe lângă mine face parte din categoria lucrurilor pe care “nu le pot schimba”. Dorinţele, bucuriile, prostiile, greşelile, comportamentele altor oameni nu sunt ceva ce ţin de mine, ergo nu mă doare capul, ergo respir şi accept, ergo îmi dispare tensiunea din braţe, din picioare şi din suflet asociată cu nemulţumirea.
Şi poate, apoi, din nou mintea mea:
“Uuuuuuuuuuuuf, da’ de ce nu mă sună?”

Aşa că mă ridic din nou, răbdătoare, în două picioare, fac pasul, mă aşez în liniştea mea. Imaginea care m-a ajutat cel mai mult până acum a fost să desenez un cerc în jurul meu şi să mă gândesc “Asta pot controla. Ce este în afara cercului nu.”

Este adevărat, sunt momente în care nu funcţionează. Încerc să nu-mi port pică pentru ele, ci reiau dansul de la început, ca un profesor îngăduitor pentru mine însămi.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1, pasul 1, pasul 1.

Şi cu toate că fac un singur pas, permanent, SIMT cum merg din ce în ce mai departe.