PROTV: Dependentii de alcool, ajutati de Biserica sa se trateze

Ştire de pe site-ul ProTv, despre o iniţiativă a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Vindecare prin credinta. Dependentii de alcool, ajutati de Biserica sa se trateze

O boala care nenoroceste tot mai multi romani, insa care este recunoscuta de foarte putini oameni, poate fi tratata cu sprijinul Bisericii.

Psihologi si preoti ai Mitropoliei Moldovei si Bucovinei incearca sa ajute si sa vindece zeci de persoane dependente de alcool.
Oamenii merg intr-un centru de consiliere, dar pot participa si la tabere de vara facute anume pentru ei. Terapia este gratuita.
“Ma numesc Nico, sunt alcoolica si cu ajutorul lui Dumnezeu azi nu am pus niciun pahar de alcool in gura”.

Asa incepe o sedinta de terapie la centrul pentru dependenti infiintat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei. Nicoleta are 65 de ani, si dupa cum recunoaste, jumatate si i-a inecat in alcool.
“Am vazut ca copiii sufera si m-am horatat singura ca sa fac ceva ca sa fiu normala si corecta in familie. Aici am gasit intelegere, pot sa vorbesc deschis”, spune Nicoleta.

Si Mircea a avut puterea sa renunte la bautura. Se implinesc deja trei ani de cand a luat aceasta decizie. A realizat ca din cauza bolii a avut probleme si acasa si la serviciu.

“Am inceput sa beau cu colegii la serviciu. Mergeau colegii mergeam si eu la baut, ca ziceam “dar eu oi fi mai prost”. Si am mers si azi si maine si poimaine. Alcool fiind vodka, berea era un racoritor”, povesteste Mircea.

Prelatii au realizat cat de grave sunt problemele multora dupa ce la spovedanie s-au plans ca nu au unde sa se vindece.

Mitropolia organizeaza si tabere la manastiri pentru credinciosii cu astfel de necazuri. Anul acesta vor merge la Horaita, in Neamt. Pentru 5 zile, pacientii vor plati 50 de lei.

Consilierea este gratuita si urmeaza pasii organizatiei Alcoolicilor Anonimi din America. Adica 12 pasi in zece saptamani.

De-a v-aţi ascunselea ca metodă de tratament

Mi s-a spus în mai multe rânduri că am tendinţa să bravez aici pe blog şi le cam dau dreptate celor care mi-au reproşat asta. Am tendinţa să vorbesc ca şi cum aş fi atotştiutoare sau ca şi cum aş fi pe cale să devin atotştiutoare. Împărtăşesc mai puţin despre preponederentele mele clipe de nesiguranţă.

Aşa că astăzi vorbesc despre o lecţie încă neînvăţată, în ciuda faptului că o ştiu încă din copilărie.

Am crescut la bloc, cu o gaşcă de copii, şi eram mare fană a jocului de-a v-aţi ascunselea. Găseam cele mai ingenioase locuri unde să mă ascund, ca să nu fiu găsită, şi să nu fiu eu cea care rămâne la “mijit”. Cu timpul, am devenit din ce mai ambiţioasă. Căutam locuri îndepărtate, unde eram în stare să stau nemişcată aproape câte vreo jumătate de oră sau chiar o oră.

Aşa de mândră eram că nu puteam fi găsită! Cu atât de multă satisfacţie apăream, mai târziu, să râd în faţa celor care s-au chinuit să mă caute! Eram campioana de necontestat la v-aţi-ascunsa.

Într-o zi, m-am ascuns bine într-o cămăruţă mică a unei clădiri semi-părăsite la patru sau cinci blocuri distanţă. Am fost foarte mulţumită că nu am văzut nici măcar picior de copil care să mă caute. Când am ieşit, triumfătoare, o oră mai târziu şi m-am dus să îmi proclam victoria, nu am mai găsit pe nimeni la locul de joacă. Toată lumea se plictisise şi plecase. Singură, am rămas înfiptă în asfaltul din spatele blocului, fără să înţeleg de ce. De ce nu este nimeni acolo să mă întâmpine? De ce nu îmi recunoaşte nimeni supremaţia în ale jocului de-a v-aţi ascunselea?

Am înţeles prea târziu că, atunci când plecam aşa de departe, ieşeam din joc. Când nu riscam să fiu găsită, ieşeam din joc. Când mă ascundeam atât de bine, mă ascundeam chiar de jocul în sine şi ieşeam din joc.

Continui să fac asta, chiar dacă nu mai este vorba de copiii de la bloc.

Cea mai uşoară soluţie de a fi ne-codependentă este să ies din joc. Să stau mai mult ascunsă, să nu interacţionez, să nu iubesc, să nu mă enervez, să nu mă consum.

Îmi vine în minte ceva ce am citit despre maeştrii zen. Am să citez inexact, pentru că nici măcar nu ştiu unde să îi caut sursa. Una este să stai netulburat şi să meditezi într-un vârf de Himalaya, şi cu totul altceva este să fii tu însuţi, senin, atunci când cobori printre oameni şi eşti înghiontit, tras pe sfoară, sufocat, presat. Dar cu siguranţă, în ultimul caz, meritul este mai mare.

Vă salut, de pe vârful muntelui meu,

Andrei Pleşu, despre învierile mai mici

Pentru că nu mă prea pricep să scriu în ton cu ocazia, aleg soluţia mai uşoară de a citi textele altora. În cazul acesta, Andrei Pleşu, cu un articol delicios despre ce este pietrificat în noi şi ar merita diagnosticat  (mie îmi sună a un Pas Patru sincer), un articol în care vorbeşte foarte frumos de prietenii noştri, ai codependenţilor: Monahia Siluana Vlad.

Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată.

Citiţi tot articolul: Andrei Pleşu, Cuvinte pentru Săptămâna Mare