Există o poveste celebră, se numește „Colind de Crăciun”. A fost scrisă de Charles Dickens. E vorba de un personaj zgârcit și morocănos care e vizitat de trei spirite care îi arată trecutul, prezentul și viitorul, ca să vadă unde greșește.

Mi se întâmplă și mie ceva asemănător.

De Crăciun și de Anul Nou, mi se adună în cap multe voci. E ca și cum aș fi la o masă imaginară de sărbătoare, o compilație a tuturor momentelor din trecut, fără mâncare, doar cu conversația rudelor.

Citesc și vocile îmi spun „degeaba, știi foarte bine că nu reții nimic.”
Mă uit la televizor și vocile îmi spun „de ce lenevești, ar trebui să faci ceva”.
Mă îmbrac frumos și vocile îmi spun „doar nu cumva îți închipui că ești frumoasă.”
Mă uit în oglindă și vocile îmi spun „cine altcineva să se uite la tine.”
Scriu aici și vocile îmi spun „scrii numai prostii, mai bine șterge tot.”
Gătesc și vocile îmi spun „nimic nu-ți iese cum trebuie.”
Respir și vocile îmi spun „ai să fii mereu singură, singură, singură, singură.”

Nu știu de ce se aud atât de tare de sărbători. Poate pentru că sunt forțată să mă opresc din lucrat și atunci nu le mai pot evita. Sau mai este și faptul că lumea de dinafară e atât de fericită, atât de strălucitoare sub luminițe și contrastul cu mine e și mai mare. Și mai există și caracterul acesta de „tras al liniei” și „bilanț” al sfârșitului de an – iar n-am făcut X sau Y; iar sunt singură; iar nu am progresat; iar mi-am plâns de milă.

Propozițiile care încep cu „iar” sunt tot „vocile”.

Ăsta ar fi micul meu progres poate. Că le spun „vocile”, uneori. Nu tot timpul. În 99% din cazuri, le confund cu adevărul profund despre mine însămi. În 99% din momente, le aud ca pe o informație, ca pe un fapt, nu ca pe o opinie.

Am câștigat un 1% în care sunt capabilă să mă uit la ele și să le văd ca pe ceva exterior mie. Să le consider o melodie care mi-a rămas în urechi și din al cărei cântat interior nu mă pot opri conștient. Să le tratez ca pe niște ecouri ale unor mesaje pe care le-am primit când eram copil sau adolescent, de la niște oameni care mă iubeau și care habar nu aveau câtă forță au să mă rănească.

În 1% din cazuri, le numesc „voci” și nu le ofer mai multă substanță decât un gând trecător, decât o poftă de ciocolată sau un strănut care nu s-a întâmplat.

Ca spiritele care îl vizitează pe morocănos, vocile mă poartă cu ele în trecut. În prezent mă paralizează, tăindu-mi aproape orice inițiativă de a mă ridica de pe canapea cu un scop concret. Aproape că pot să îmi văd singură viitorul, dacă continui să trăiesc înfășurată în ele – e ca un trecut întins mai departe, peste ziua de astăzi, liniar, gri, fără surprize.

La sfârșitul poveștii, morocănosul Grinch se transformă într-un moș generos. Spiritele i-au făcut o favoare. Poate că și vocile mele se vor dovedi vreodată ca purtătoare de schimbări și vor avea forța să mă scoată din mâl.

Deocamdată, îmi cântă în urechi și nici măcar nu m-au întrebat dacă primesc cu colinda.

semnatura_sara_mic

Advertisements