Bătaia e ruptă din Iad

Mă gândesc de vreo zece minute și nu găsesc nici o modalitate frumoasă de a spune ce am de zis: îi disprețuiesc pur și simplu pe bărbații care își bat soțiile și pe părinții care își bat copiii.

Cam în fiecare zi în știrile românești apar povești ca aceasta și în fiecare zi mi se frânge inima, pentru că știu că la știri se aude doar o sutime sau o miime din cazurile reale, care se întâmplă în fiecare zi în țară.

De-a lungul timpului am intrat în contact cu suficient de multe femei abuzate încât să știu că este greu și că le este frică să plece de-acasă. Că se întreabă dacă asta este decizia corectă sau dacă nu cumva își fac și mai mult rău. Știu că se gândesc cu groază din ce bani o să-și crească copilul sau copiii, unde ar putea locui, cum să facă să nu fie urmărite pentru că soțul le găsește “și în gură de șarpe”. Știu că, o dată ce pleci de-acasă, este ca și cum ai recunoaște public că ai fost agresată și că rușinea se vede la fel de tare ca vânătaia de lângă ochi.

Știu că o mare parte dintre români cred că bătaia este ruptă din Rai și că printre ei se numără și acei polițiști care nu fac nimic, pentru că nu vor să se bage într-o ceartă “între porumbei”. Știu că poți să fii hărțuită zile, luni și ani, până la punctul în care îți este frică și să ieși din casă, și să rămâi în casă. Cunosc și sentimentul de a-ți face în sfârșit curaj să povestești cuiva – polițist, preot, prieten – despre ceea ce ți se întâmplă și să primești ca răspuns doar ridicări din umeri sau, mai rău, sfaturi despre puterea îndurării și a iertării.

Pentru aceste persoane am adunat o listă de resurse care sper să le fie de folos atunci când își plănuiesc evadarea din această situație.

• În primul rând, dacă viața sau siguranța fizică vă este în pericol, plecați pur și simplu. Există relații care merită salvate, există motive și justificări pentru care s-a ajuns în această situație, dar rezolvați totul după ce sunteți în siguranță. Aveți grijă să aveți la voi măcar un act de identitate și banii din casă, oricât de puțini ar fi. Găsiți aici o listă de lucruri pe care ar trebui să încercați să le luați când plecați.

• Dacă nu aveți curaj să plecați de-acasă, încercați măcar un telefon la un centru specializat; acolo sunt oameni care nu vor râde, nu vă vor ține lecții și care vă pot ajuta. Aveți aici o listă completă a centrelor de consiliere din România.

• Dacă nu aveți unde să mergeți sau nu vă simțiți în siguranță la o prietenă acasă, este bine să știți că în România există adăposturi pentru femei aflate în situația voastră și că locația lor este ținută secretă. Dacă vreți să știți cum puteți ajunge la ele, sunați la numerele de telefon din lista de mai sus. Mai aveți posibilitatea să contactați organizațiile cu care Poliția Română colaborarează în mod direct:

• Centrul de Resurse Juridice – Bucureşti, Tel.: 021-212.06.90
• Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară – Iaşi,  Tel.: 0232 252 920
• Asociaţia Scop – Timişoara, Tel.: 0256 293176
• Artemis – Cluj-Napoca, Tel.: 0264.598.155
• Betania – Bacău, Tel: 0234 206016
• Fundaţia Comunitară – Constanţa, Tel.: 0241 520130
• Parteneri pentru Egalitate – Bucureşti, Tel.: 021 335 4175
• Salvaţi Copii – Bucureşti, Tel.: 021 316 61 76
• Fundația Sensiblu
• Poliția română vă sfătuiește să abordați o femeie polițist dacă vă simțiți mai confortabil decât să vorbiți cu un bărbat
• A fost recent adoptată o Lege privind combaterea violenței în familie care oferă persoanelor abuzate câteva instrumente legale care nu existau înainte:
  • Puteți cere ordin de protecție de la instanță
  • Puteți cere ca agresorului să i se interzică se întoarcă acasă
  • Puteți cere ca agresorul să nu aibă voie să se apropie mai tare de 200m față de voi
  • Puteți cere interedicția oricărui contact – prin telefon, email, orice altă formă de corespondență

Legea a fost adoptată datorită unei campanii demarate de Acasă TV – Durerea nu este iubire, un loc în care veți afla că nu sunteți nici pe departe singure.

Exact așa. Durerea nu este iubire. Nimeni nu “și-o caută cu lumânarea”, nimeni nu “o merită”, nimeni nu trebuie bătut “pentru binele lui”, nimeni nu este vinovat că celălalt “s-a enervat prea tare”.

Dacă aveți și alte informații despre adăposturi, centre etc, pot actualiza lista oricând, doar să mi le spuneți.

Dacă știți pe cineva în această situație, vă rog puneți-i la dispoziție aceste informații.

Mulțumesc,

Sezonul alegerilor

Dacă cineva ar vrea vreodată să mă tortureze cu adevărat, tot ce ar avea de făcut ar fi să mă oblige să aleg dintre două modalităţi. Să spunem tortură prin gâdilitură la tălpi vs. tortură prin urmărirea obligatorie a tuturor celor 9465 de episoade din Tânăr şi neliniştit.

După ce m-ar privi cum fac liste pro şi contra, calcule, cum mă răzgândesc şi mă răzgândesc, cer păreri, cer semne de sus, îmi spun argumentele cu voce tare doar ca să văd reacțiile celorlalți, caut informație, caut MAI MULTĂ informație… după tot acest proces lung, deci, sunt convinsă că torţionarii mei închipuiţi şi-ar da seama că m-au chinuit suficient şi m-ar lăsa în pace.

Luarea deciziilor este una dintre cele mai agonizante experiențe pentru un codependent, iar în acest simptom mă regăsesc mai mult decât în multe altele. Poate să fie vorba de ales între suc natural sau o cafea sau de răspunsul la întrebarea “la ce facultate să mă înscriu”? Orice alegere este dificilă.

Dar de unde am învățat asta? Păi, dacă alcoolicii sunt pricepuți la ceva, cu siguranță acest lucru este trasarea responsabilităților. Îmi amintesc în familie că mama era cea care trebuia să ia deciziile și să le pună în aplicare – pentru că tot ce era “practic” era plasat pe umerii ei – dar, imediat după primii pași, fiecare decizie era criticată și ridiculizată. Nimic din ce decisese / făcuse mama nu era bun. Pentru că dacă alcoolicii mai sunt buni la ceva, ei mai sunt buni la a te face să crezi cele mai îngrozitoare lucruri despre tine. În scurt timp, mama mea nu putea să ia nici o decizie cu inima împăcată, pentru că mereu se gândea la reproșurile ce vor urma și stătea sub presiunea de “a nu greși”. Poate că nici măcar nu învățase frica asta în căsnicie, ci poate mai devreme, în copilărie, așa cum învățam și eu de la ea.

Nu spun asta ca să găsesc un țap ispășitor pentru că eu nu sunt în stare să iau decizii rapid. Dar felul în care facem alegeri este un comportament învățat, așa cum înveți să nu ții coatele pe masă. Când privesc întreg mecanismul deciziilor pe care l-am văzut în copilărie în familia mea, îmi dau seama cât de pervertită era situația: alcoolicul nu voia să își asume responsabilitatea unei decizii, delega sarcinile, dar apoi le critica de parcă el le-ar fi putut face mai bine și a fost împiedicat.

Iar asta mă ajută să îmi dau seama că o decizie cât de cât gândită nu are cum să fie atât de catastrofală pe cât mi-e frică. Cu siguranță nu pot prevedea pe ce drum mă duce fiecare alegere în parte, pentru că nu am puteri de Nostradamus, așa încât dorința de a lua “cea mai bună decizie” este pur și simplu o capcană.

Nu iau niciodată decizia cea mai bună. Dar iau cea mai bună decizie pe care mi-o permit abilitățile mele, contextul și informațiile pe care le am la un moment dat. Și poate că întreg procesul unei alegeri nu este atât de relaxant când vine vorba de schimbat serviciul sau de cumpărat o mașină, dar măcar mă decid mult mai repede în Cola și Fanta.

Alcools vs droguri, o dezbatere mai în afara cutiei

“Adevărul e că urăsc alcoolul și îi urăsc pe bețivi. Îi urăsc cu milă, îi urăsc pentru neputința lor și mi-e și milă de ei pentru asta. Îi urăsc și pentru neputința mea, că n-am ce le face deși aș vrea. Majoritatea prietenilor mei cei mai buni, oamenii cei mai dragi mie, sunt bețivi. Se zice că oamenii cu probleme cu alcoolul sunt de fapt puțini într-o societate, dar pentru că fac multă gălăgie și multă distrugere, par mai mulți. Sunt cam 8% și eu cred că am băut cu toți. Am băut peste zece ani de zile mult și am tras multe din cauza asta. Nu știu cum să fac să ies din convenționalitatea asta liniștită a frazelor și să exprim ce simt și cum a fost și cum e. Nu vorbesc cu superioritatea celui care a scăpat – sau poate da, dar nu în primul rînd de acolo – și nici nu sînt chiar sfîșiat de situație, de obicei mă detașez, dar am momente de astea de ură.”

Dan Sociu – http://totb.ro/alcool-versus-iarba-i

vs.

“Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.”

Costi Rogozanu – http://totb.ro/razboiul-rece-alcool-si-droguri

Un fel de dezbatere, pro/contra, pusă în scenă de site-ul Think Outside the Box. Cred că sună un pic dureros să citesc despre un subiect care mi-a afectat o mare parte din viaţă ca şi cum ar fi Superman vs. Batman, dar poate nici nu e nevoie de atât de multă încruntare – nici spre alcool, nici despre droguri.

Ce m-a mişcat cu adevărat în articolele de mai sus este că se cunoaşte, în sub un minut de lectură, cine a fost afectat de consumul de alcool al altuia şi cine nu.

Talentul de a aștepta

Spune-mi cum aștepți ca să-ți spun cine ești.

Bați din picior? Ești deja în picioare, lângă ușă, în timp ce toată lumea stă încă jos? Oftezi fix cât să te audă cei din imediată apropiere? Te uiți la ceas? Claxonezi? Numeri secundele? Minutele? Admiri peisajul? Te întrebi ce s-o fi ascunzând în spatele luminilor aprinse care se văd la ferestre? Simți că NU MAI POȚI și că TREBUIE să faci ceva?

Trebuie să existe vreo câteva zeci de feluri de a aștepta. Răbdarea sau nerăbdarea , atitudinea, alergătura minții ies toate la iveală în acele momente suspendate între “aici” și “acolo”, între “acum” și “imediat”, între “ce este” și “ce poate fi”. Felul în care trăim clipele intermediare este la fel de important ca felul în care știm să trăim viața în momentele ei cele mai pline. Până la urmă, din ce este constituită viața mai mult? Din evenimente marcante, unul după altul, sau de intervale întinse de așteptări între mai rarele întâmplări extraordinare?

Eu una aștept acum o mulțime de lucruri. Aștept tensionată momentul prielnic să aduc un subiect în discuție. Aștept cu emoție să îmi revăd câțiva prieteni dragi. Aștept cu frică o schimbare anunțată. Îi aștept nervoasă pe cei care întârzie. Aștept în tăcere ca oamenii să își termine propozițiile, înainte să vorbesc peste ei. Aștept de la ceilalți să îmi arate iubire și înțelegere, chiar și atunci când eu nu le pot arăta același lucru. Aștept cu o oarecare dezamăgire să înceapă odată să-mi fie și mie mai bune.

Viața este compusă dintr-un lung șir de așteptări – lucruri pe care le vrem de la ceilalți dar nu le cerem; lucruri pe care le vrem, dar nu facem nimic în legătură cu asta; și așteptările neprăvăzutului, ale rezultatelor acțiunilor, ale celui mai incontrolabil lucru din univers – viitorul.

Așa că talentul de a aștepta este important. Am citit că cea mai bună modalitate de a-l cultiva este să meditezi, așa că mi-am suflecat mânecile, mi-am încrucișat picioarele și am purces la meditație.

În două secunde gândurile încep să îmi alerge prin minte ca niște ciori speriate. Mă mănâncă nasul, cotul, îmi descopăr o durere la deget. E prea liniște sau e prea mult zgomot. După zece minute, aș da orice să îmi pot mișca măcar o mână. Într-o zi, mi-am pus ceasul greșit și, în loc de 15 minute cât mi-am propus să meditez, am stat mai bine de 25 de minute. Cea mai mare parte a acestora mi-am petrecut-o perfect conștientă că mintea mi se redusese la cea a unei maimuțe care se agață cu mâinile și picioarele de gratiile cuștii și țipă din toți rărunchii.

Când am totuși luxul să aștept cu ochii deschiși, încerc să fac exercițiul așteptării active. Să zâmbesc. Să privesc copacii, să mă uit ce culori au florile și câte petale. Să îmi dau seama din câte puncte cardinale diferite se aud păsările. Să îmi ascult respirația și să mă întreb dacă ceilalți o aud la fel de tare ca și mine.

Și în felul acesta, pot să mă bucur de prăfuitele clipe irosite pe așteptări la fel de mult ca de momentele în care se presupune că “fac” ceva. Este echivalentul cu a mă trânti în pacea mea interioară ca într-un fotoliu, din care nu am nimic altceva mai bun de făcut decât să observ și să admir.

Aștept, dar de-abia aștept să mă pricep mai bine la chestia asta!

Re-judecăți

… sau de ce să nu cred tot ceea ce cred.

O versiune a mea din trecutul nu foarte îndepărtat credea următoarele lucruri:

• Psihologii sunt pentru oameni nebuni.
• Iubirea de sine este un concept excentric, egoist și probabil sectant.
• Autocunoașterea este un termen inventat de unii care vor să profite de oamenii într-o pasă proastă.
• Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, închise sau deschise, este ca și cum i-ai pune o pușcă în mână, ai încărca-o singur cu gloanțe și ai îndrepta țeava spre tine.
• Dacă nu superi pe nimeni cu nimic, toată lumea te va iubi.
• Să spui “Nu” când vrei să spui “nu” înseamnă să fii rău.
• Dacă cineva are mai puțină nevoie tine, atunci prezența ta în viața persoanei respective se reduce cu aceeași cantitate.
• Dacă te aștepți mereu la ce este mai rău, nimic nu poate să te dezamăgească.

Acum cred că:

• Psihologii sunt oamenii la care mergem atunci când ne doare sufletul, așa cum medicii sunt cei la care mergem atunci când ne doare piciorul
• Iubirea de sine este singurul loc din sufletul nostru din care poate pleca iubirea sinceră pentru alții; dacă pleacă din oricare altă parte, acea dragoste se numește “am nevoie de tine ca să mă faci să mă simt iubită”
• Autocunoașterea sau -mai bine spus – momentul în care încetăm să ne mai mințim în legătură cu cine suntem este cel mai frumos cadou pe care ni l-am putea face
• Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, să te expui, așa cum ești, să fii vulerabil, este un act de curaj fără de care nu poate supraviețui nici o relație.
• Dacă nu superi pe nimeni cu nimic înseamnă că te superi pe tine însuți cu regularitate.
• Să spui “Nu” atunci când vrei să spui “nu” este un act de onestitate și integritate. (Un citat preferat din Jaques Salome: Nu am știut cu adevărat să spun DA până când nu am învățat să spun NU)
• Dacă cineva are mai puțină nevoie de tine înseamnă că își petrece timpul cu tine pentru că vrea, nu pentru că trebuie.
• Dacă te aștepți la ce e mai rău, se întâmplă ce este mai rău.

Și sper ca versiunea mea din viitorul nu foarte îndepărtat să fie mai înțeleaptă.