You are currently browsing the category archive for the ‘mine’ category.

Nu am mai scris de mult timp.

Nu pentru că mi s-a acrit, ci pentru că mi se întâmplă și se întâmplă cu mine mult mai puține lucruri. În primii ani de recuperare, totul a fost ca un rollercoaster. Am aflat lucruri despre mine, am deprins câteva tehnici prin care să mă mențin la suprafață, am simțit mai puternic fiecare cădere, totul era nou, totul era descoperire.

Am acum o viață nu lină, dar plasată mai degrabă într-o zonă de câmpie decât una cu văi și dealuri. Merg prin câmpie aproape din inerție, fără să am o țintă precisă, dar și fără să mai cunosc căderile alea în disperare care îmi punctau timpul din loc în loc.

Ce am mai făcut, între timp:

Am mers foarte rar la cele două grupuri Al Anon ale mele și asta se cunoaște. M-am lăsat absorbită de alte chestii care par mai importante, le-am acordat timpul pe care altă dată mi-l acordam mie. Simt că mi-am făcut rău, pentru că în ultimii doi ani simt că îmi trăiesc viața un pic desprinsă de mine. Fac lucuri pe pilot automat, iar când simt întrebările încolțind în mine „de ce stai cu prietenii ăștia?” sau „de ce te ocupi atât de mult cu proiectul ăsta?” le alung cu o altă ocupație. Prin absența sentimentului, înțeleg mai bine ce înseamnă „să fii în prezent” și „să fii în corpul tău”. Atunci când rămân singură și încep să îmi simt mâinile, picioarele, pieptul, respirația îmi dau seama cât de „în afară” am fost în toate celelalte momente.

Am încheiat două relații. În moduri diferite, dovadă că nu există o singură soluție.

Despre prima am scris aici: Relația pe care nu am putut să o rup. E ceva ce am purtat după mine mulți ani, o relație care mă îmbogățea pe de o parte și mă secătuia pe de altă parte. Un ulcior spart e o metaforă foarte bună pentru felul în care trăiam relația respectivă: pe cât de multă dragoste și bucurie primeam, încă și mai multă energie trebuia să consum ca să nu mă simt otrăvită. Per total, fericirea însemna cele câteva momente în care primeam dragostea și atenția celeilalate persoane, câteva steluțe pe un cer mai degrabă negru. Pe asta am încheiat-o pur și simplu, cu explicații și acord reciproc. M-am simțit ca un personaj prost de film cam tot timpul cât am purtat discuțiile. Fiecare replică mi se părea împrumutată din altă parte „este important pentru mine să nu mai continuăm în acest fel, te rog să înțelegi”, „este alegerea ta dacă îmi respecți sau nu voința, dar asta e voința mea” – în fine, parcă vorbea un manual de self-help în loc să vorbesc eu. Dar mi-am asumat nenaturalețea și sentimentul de jenă și asta a fost.

Despre cea de-a două am scris în majoritatea timpului în care scriam despre relații, dar cel mai mult am scris aici: Should I stay or should I go. Am rămas. Printr-un miracol însă, am reușit să transform relația. Sau poate miracolul adevărat am reușit să mă transform pe mine suficient cât să văd relația cu ochi complet diferiți. Golită de codependență, de nevoie, de teama de abandon, de tot ce nu am primit de la părinții mei – am reușit să văd relația ca ceea ce era. Ca una obișnuită, printre alte 50 pe care le mai am. Omul nu era Prințul, ci o persoană cel puțin la fel de speriată de viață pe cât eram și eu. Cu cât am reușit să mă văd pe mine mai bine, cu atât am putut să îmi văd și capătul meu relație, și apoi pe cealaltă persoană. M-am relaxat, iar lucrurile s-au îmbunătățit din mai multe puncte de vedere, inclusiv relația.

Codependența, îmi dau seama, e un pic ca jocul acela chinezesc care îți „prinde” degetul într-o capcană cu o altă persoană. Cu cât te zbați mai tare și te chinui mai tare să rezolvi problema, cu atât strânsoarea e mai puternică. Atunci când te relaxezi, capcana și-a pierdut forța.

Am fost cât pe ce să încep o relație cu un dependent de droguri. Am avut câteva luni de zile în care mă uitam la mine ca la un personaj de roman scris de altcineva. Îmi plăcea de cineva care avea această problemă, cu drogurile. Ne apropiasem suficient ca să îi știu povestea de viață și să simt suficientă empatie pentru motivele care îl conduseseră acolo, era charming, cu gesturi neașteptate și drăgăstoase, începusem deja să îmi construiesc în capul meu justificări pentru momentele când devenea iritabil sau incoerent. Era atât de „manual” felul în care mă comportam și simțeam încât îmi venea să râd. Dar nu mă puteam opri. Citeam în fiecare zi următorul fragment din Melody Beattie, aproape fără nici un folos:

„There are several facts that make a person unavailable to participate in an intimate, loving relationship. That person may be married or currently involved in another love relationship. The person may be so recently divorced, or so recently out of another relationship that he or she is unavailable. The person may not want to be in a healthy, loving relationship, or perhaps the person may not want to be in a relationship with you. Active chemical dependency, sex addiction, or other unresolved issues make a person unavailable to participate in a relationship. Practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships.

Repeat after me: practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships. People who need to be in recovery from anything, but aren’t, aren’t available to participate in relationships.”

Beyond Codependency: And Getting Better All the Time (Melody Beattie)

Repetă după mine, îmi spuneam. „Nu e disponibil, nu e disponibil, nu e disponibil”. Până la urmă – și nu îmi face deloc plăcere să scriu asta – m-au salvat circumstanțele, și nu eu.

Am simțit, pentru prima dată de când sunt codependentă, cât de „boală” este cu adevărat. „Codependența” poate prelua controlul asupra mea, aproape fără să îmi dau seama. Este acolo, la pândă, așteaptă momentul perfect să apară și să mă înlocuiască.

Sunt, deci, tot o codependentă. Sunt și mult altceva pe lângă, dar codependența e o parte din mine de care nu am să scap vreodată.

semnatura_sara_mic

Acum vreo cinci ani, un prieten pe umărul căruia obișnuiam să mă plâng, mi-a spus așa: “Sara dragă, tu parcă te zbuciumi de una singură într-o cușcă  fără pereți.”

Eram supărată pe ceva în ziua aceea. Încercasem, cred, toate mecanismele din lume să mă apropii de cineva: am fost drăguță, i-am ghicit gândurile înainte să le aibă, i-am rezolvat 40.000 de probleme, am fost veselă, am fost tristă, am ascultat cu entuziasm, i-am dat tot ce mi-a cerut înainte să îmi ceară. Și tot ce primisem înapoi fusese respingere, respingere și încă și mai multă respingere. Simțeam că înnebunesc.

Iar amicul ăsta al meu îmi spune că-s cam zbuciumată și că n-am de ce. Voiam să îi iau toate cuvintele, toate sfaturile, toate înțelepciunile lui gratuite, să le fac ghem și să i le azvârl în față de să-l doară o săptămână.

Am avut înțelepciunea să-mi înghit enervarea și să îi răspund.

“Mulțumesc. Sunt sigură că, într-o zi, am să mă văd și eu așa. Mi-aș dori să fie acum”.

 

Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu codependenți “boboci”. Sunt extrem de înverșunați. Vorbesc, minute, ore în șir, despre nesimțiții de soți / fii/ fiice / parteneri și cum consumă alcool / droguri, se înhaită cu alții și cum degeaba îi trimit pe la medici, cum degeaba au fost personal la patron să-i implore să-i păsuiască, tot și-au pierdut serviciul. Își amintesc în detalii precise toate vorbele de rău. Despre acea dată când le-au cumpărat un maieu nou și curat, ca să iasă în lume curați și s-au îmbrăcat ca niște vagabonzi. Despre data aceea când le-a spus, pentru a câta oară (?), că trebuie să se comporte frumos și să nu mai facă scandal aiurea. Despre când și-au implorat oamenii iubiți, cu lacrimi în ochi, să nu-și mai prăpădească viața în pahar și au fost repeziți cu vreun sarcasm bine construit.

Nu mi se rupe inima pentru ei.

Zâmbesc.

Mă văd pe mine, cea de demult, zbuciumată. Mă văd încercând toate soluțiile, până la extenuare. Mă văd dând cu capul de pereți inexistenți.

Și în sfârșit zâmbesc, pentru că știu acum că nu există nici o cușcă.

semnatura_sara_mic

Am încercat, în lunile astea de când n-am mai scris, să mă pun pe pauză. Să îmi văd eu de treburile mele, să mă ocup de urgenţe, nepoţi, vizite, serviciu, creaţie, nervi, cumpărături, curat, decorat şi să o mai dau încolo de codependenţă.

Se poate? Se poate. Am putut, de exemplu, să fiu atât de prinsă cu treburile încât să nu-mi pese că unele lucruri trebuie acceptate, iar pentru altele trebuie să am curaj. Am putut să mă gândesc la miile de chestii mărunte de făcut care îmi stăteau în faţă ca un munte şi să uit să fiu sinceră, să mă privesc cu atenţie şi să mă întreb de ce fac lucrurile pe care le fac. Am putut să mă împrăştii în mii de direcţii, în bucăţele de puzzle menite să arate fiecăruia altceva, menită eu să fac pe plac tuturor celor o sută de oameni care voiau ceva de la mine. Am putut şi am supravieţuit, şi nici măcar nu se primeşte diplomă la sfârşit.

Cu o mică steluţă, ca la ofertele prea frumoase pentru a fi adevărate. Am pus pauză codependenţei, dar ea nu mi-a pus mie. Şi-a iţit zâmbetul binevoitor şi tâmp în situaţii tensionate, dialoguri, cerinţe aiurea. Mi s-a înfăşurat de picioare, de piept, mulţumită că sunt prea ocupată să o observ. Am văzut-o de-abia recent, învăluindu-mă cu lucrurile pe care le promisesem, cu toate relaţiile pe care le păcălisem, cu toate suspiciunile intrate în mine hipodermic, cu bine cunoscuta mea mască a bunătăţii, generozităţii şi eficienţei, după care era cât pe ce să nu mă mai cunosc pe mine.

Se poate, dar nu e gratis.

semnatura_sara_mic

Mi se întâmplă aproape fără voia mea. Mi se întâmplă, culmea, concomitent cu enervarea că mi se întâmplă asta.

Îmi ridic bărbia mai sus, îmi cobor vocea spre un ton mai intelectual sau – când scriu – îmi ies de sub degete numai cuvinte numai de un anumit fel, de parcă eu le-aş înţelege.

Da, asta mi se întâmplă atunci când dau sfaturi.

Mereu, pentru că aşa este corect, încep prin a preciza că eu nu dau sfaturi. Că fiecare este liber să aleagă ceea ce înţelege de la mine. Că EU nu vorbesc decât despre ce am trăit eu şi ce m-a ajutat pe mine. E ca şi cum aş pune un avertisment, din ăla cu mulţi “termeni şi condiţii” pe care nu îl citeşte nimeni, înainte să scot din mine sfaturile preţioase.

Apoi vorbesc. Despre “acceptare”, “introspecţie”, “capacitatea de a te observa”, “stabilirea limitelor”, “echilibru interior”, “seninătate în faţa a ceea ce nu poţi controla”, “căutare”. Ca şi cum eu aş înţelege fiecare cuvânt din ăsta, aş şti exact cum se manevrează în viaţa reală şi – drept dovadă – am şi câte o anecdotă simpatică pentru fiecare moment în care am pus în practică vreun concept din cele de mai sus.

Îmi povestesc numai experienţele mele dar, nu ştiu cum, din experienţele mele eu ies mereu bine, ba chiar şi simpatică, ba chiar şi amuzantă, mereu cu o preţioasă lecţie de viaţă învăţată pe care am grijă să o subliniez celui care mă ascultă sau mă citeşte, ca un rezumat de un paragraf pus la sfârşitul lecţiei de istorie.

Apoi rămân singură cu mine şi mă întreb “ce-o fi pus stăpânire pe mine? cine e persoana aia ca a spus toate astea?” Şi de ce nu am spus eu, din prima, “Nu ştiu, nu ştiu, nu am nici un răspuns, îmi caut răspunsurile înnebunită, în fiecare clipă, mi-e ciudă şi mie că nu ştiu, că nu pricep, că viaţa e croită din fire pe care eu nu le înţeleg, nu ştiu, suntem în aceeaşi barcă, hai să vâslim împreună”.

Nu spun asta niciodată.

Aşa că uneori, îmi dau seama că privesc oamenii vâslind, în timp ce eu le explic, de pe ţărm, cum să o facă.

Astăzi mi-a prins foarte bine citatul ăsta, despre cum poţi de fapt să îi ajuţi pe ceilalţi:

Pasul 12 spune că, după ce am trăit o trezire spirituală, încercăm să ducem mai departe mesajul, celorlaţi. Mesajul nostru este unul al speranţei iubrii, confortului, sănătăţii – un mod de viaţă mai bun, unul care funcţionează.

Dar cum transmitem noi mesajul? Nu salvându-i pe ceilalţi. Nu controlându-i. Nu dezvoltând obsesii. Nu devenind evanghelişti ai recuperării.

Purtăm mesajul pe numeroase căi – modeste, subtile, dar puternice. Ne recuperăm pe noi şi devenim un exemplu viu al speranţei, iubirii de sine, confortului şi sănătăţii. Aceste comportamente tăcute pot purta un mesaj puternic.”

din Melody Beattie, Meditation from “Language of Letting Go”, 10 august

Pentru că, de fapt, mi nu “mi se întâmplă” nimic. Eu sunt cea care, din orgoliu, sau teamă de vulnerabilitate sau mândrie prostească mă transform în această atotcunoscătoare

semnatura_sara_mic

Cred că înţelegem cu toţii despre ce este vorba. Despre acea relaţie, cu R mare, aia care ne strânge de gât în timp ce ne şopteşte vorbe duioase, aia care ne face să ne trezim în mijlocul nopţii cu lacrimi în ochi, aia pe care o cărăm ca un bolovan al lui Sisif până sus-sus, îi dăm drumul un pic, ne speriem, şi apoi cu un oftat începem să o cărăm din nou pe umeri.

O au toţi colegii mei de codependenţă. Poate fi cu soțul, soția, mama, sora , fratele, tata, iubit, coleg, şef, star de cinema.

De când m-am aflat codependentă, scopul meu a fost să îmi reglez Relaţia. Cinci ani mai târziu, problema este rezolvată. Sunt în sfârşit fericită, împăcată, mulţumită. Să vă spun cum am făcut, trecând un pic prin carcateristicile Relaţiei.

  • de Relaţie nu te poţi despărţi; pentru că pur şi simplu nu îţi poţi închipui cum va arăta Viaţa dacă te desparţi de ea
  • de Relaţie TREBUIE să te desparţi neapărat pentru că NU SE MAI POATE AŞA. Te scoate din minţi, te face să îţi pui sub semnul întrebării sănătatea mentală, te duce pe culmile exasperării.
  • dar totuşi de Relaţie nu te poţi despărţi. Cum să trăieşti fără ea? Ce însemni fără ea? Vei mai avea vreodată una la fel? Dacă nici măcar această relaţie, în care ai investit atât, nu poate fi reparată, atunci ce şanse mai ai să construieşti o altă relaţie de la început, cu altcineva?
  • dar fie ce-o fi, Relaţia trebuie să înceteze. În ritmul ăsta, o iei razna. Este clar pentru toată lumea că nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba vreodată, este o situaţie fără speranţă, trebuie să tai firul care vă leagă scurt şi rapid, ca un ninja.
  • dar dacă totuşi ai mai încerca măcar O DATĂ să repari Relaţia? Nu e păcat să renunţ aşa pur şi simplu? Nu e chiar de-a dreptul ridicol să o rupi, aşa, deodată? Dacă singurul lucru de care este nevoie în Relaţie este să fii mai răbdător, mai iubitor, să nu mai fii nici tu aşa îndârjit?

Şi aşa mai departe. În fiecare zi, în fiecare an, ba poate chiar şi peste vreo câţiva ani, tot nu vă veţi putea despărţi.  Ce gând îngrozitor, nu?

Şi acum să vă spun soluţia mea miraculoasă. Spuneam că scopul meu a fost de la început să îmi rezolv Relaţia şi că după cinci ani sunt, în sfârşit, fericită.

Mi-am îmbunătăţit Relaţia? NU! Dar mi-am schimbat scopul.

Melody Beattie, pe care îmi place să o citez cu fiecare ocazie, spunea în The New Codependency că, atunci când ai o relaţie pe care pur şi simplu nu poţi să o închei, atunci nu o încheia.  Poate însemna că nu este încă momentul. Poate însemna că încă ai ceva de învăţat de acolo. Sau poate însemna pur şi simplu că nu eşti încă pregătit. Când vei fi, încheierea va  veni de la sine, fără efort şi fără durere.

Aşa că am renunţat să îmi închei Relaţia. Simplul fapt că nu mă mai forţez să fac asta şi nu îmi mai reproşez în fiecare zi că sunt o laşă îmi salvează 80% din energie. Nici nu îmi dădusem seama cât de mult îmi făceam rău tot gândindu-mă la soluţii, scenarii, încercări, variante, viitoruri posibile şi lumi paralele, toate acestea urmate de nodul în gât, anxietatea şi frica de a pune punct.

Acum, când am acceptat ideea că nu sunt gata să mă despart de Relaţie, îmi permit luxul de a suferi doar 20%. În rest, am  timp din nou să fiu fericită.

semnatura_sara_mic

Vă rog eu frumos, dacă mă întâlniţi pe stradă şi simţiţi aşa un impuls imperios să mă ajutaţi, abţineţi-vă. De ceva timp încoace, îmi este dat să înţeleg pe pielea mea cât de enervantă, înnebunitoare şi ofensatoare puteam să fiu atunci când săream rapid să compătimesc pe câte cineva şi să ofer pe loc sfatul salvator.

Îmi vine să îmi înghit toate îndemnurile pe care le-am dat vreodată. Să fii mai fericit, mai înţelegător, mai puţin acru, mai certăreţ, mai puţin certăreţ, mai sociabil, mai sănătos, mai sportiv, şi îţi spun toate astea pentru că, evident, eu doar îţi vreau binele. Acum mi se întorc toate, înzecit.

Deodată, toată lumea îmi vrea binele. Toată lumea are un sfat, un cuvânt bun spus din vârful unor buze deţinătoare ale adevărului absolut, toată lumea vine cu indicaţii. Toată lumea se oferă să lupte soldaţi într-o bătălie care nu este a lor, ci a mea. Aşa am făcut şi eu toată viaţa, insistam să intru în lupte în care nu îmi este locul.

Aşa fac şi codependenţii, vor să se poarte bătălia cu alcoolul în locul celor dragi, fără să înţeleagă şi fără să accepte că asta nu e posibil. Că atunci când vrei să faci lucrurile în locul celuilalt, îl anulezi total ca persoană, îi calci în picioare voinţa sau rămăşiţele de voinţă, iar la sfârşit ai pretenţia să ţi se spună “mulţumesc”.

Nu, mulţumesc.

semnatura_sara_mic

Mi s-a spus în mai multe rânduri că am tendinţa să bravez aici pe blog şi le cam dau dreptate celor care mi-au reproşat asta. Am tendinţa să vorbesc ca şi cum aş fi atotştiutoare sau ca şi cum aş fi pe cale să devin atotştiutoare. Împărtăşesc mai puţin despre preponederentele mele clipe de nesiguranţă.

Aşa că astăzi vorbesc despre o lecţie încă neînvăţată, în ciuda faptului că o ştiu încă din copilărie.

Am crescut la bloc, cu o gaşcă de copii, şi eram mare fană a jocului de-a v-aţi ascunselea. Găseam cele mai ingenioase locuri unde să mă ascund, ca să nu fiu găsită, şi să nu fiu eu cea care rămâne la “mijit”. Cu timpul, am devenit din ce mai ambiţioasă. Căutam locuri îndepărtate, unde eram în stare să stau nemişcată aproape câte vreo jumătate de oră sau chiar o oră.

Aşa de mândră eram că nu puteam fi găsită! Cu atât de multă satisfacţie apăream, mai târziu, să râd în faţa celor care s-au chinuit să mă caute! Eram campioana de necontestat la v-aţi-ascunsa.

Într-o zi, m-am ascuns bine într-o cămăruţă mică a unei clădiri semi-părăsite la patru sau cinci blocuri distanţă. Am fost foarte mulţumită că nu am văzut nici măcar picior de copil care să mă caute. Când am ieşit, triumfătoare, o oră mai târziu şi m-am dus să îmi proclam victoria, nu am mai găsit pe nimeni la locul de joacă. Toată lumea se plictisise şi plecase. Singură, am rămas înfiptă în asfaltul din spatele blocului, fără să înţeleg de ce. De ce nu este nimeni acolo să mă întâmpine? De ce nu îmi recunoaşte nimeni supremaţia în ale jocului de-a v-aţi ascunselea?

Am înţeles prea târziu că, atunci când plecam aşa de departe, ieşeam din joc. Când nu riscam să fiu găsită, ieşeam din joc. Când mă ascundeam atât de bine, mă ascundeam chiar de jocul în sine şi ieşeam din joc.

Continui să fac asta, chiar dacă nu mai este vorba de copiii de la bloc.

Cea mai uşoară soluţie de a fi ne-codependentă este să ies din joc. Să stau mai mult ascunsă, să nu interacţionez, să nu iubesc, să nu mă enervez, să nu mă consum.

Îmi vine în minte ceva ce am citit despre maeştrii zen. Am să citez inexact, pentru că nici măcar nu ştiu unde să îi caut sursa. Una este să stai netulburat şi să meditezi într-un vârf de Himalaya, şi cu totul altceva este să fii tu însuţi, senin, atunci când cobori printre oameni şi eşti înghiontit, tras pe sfoară, sufocat, presat. Dar cu siguranţă, în ultimul caz, meritul este mai mare.

Vă salut, de pe vârful muntelui meu,

semnatura_sara_mic

Am momente în care mă opresc din orice gândesc şi mă uit în jur. Femeia de lângă mine, tunsă ieri la stilist, cercei asortaţi perfect cu bluza, vorbeşte despre spa-uri. Unde este mai mult spaţiu, dacă este şi saună sau nu, de care anume, cât de bine se face masaj într-o parte sau alta, vorbeşte cu o competenţă perfect articulată. Femeia din faţa mea o ascultă. Întâmplarea face că şi ea a fost la coafor, să îşi schimbe culoarea la păr. Ruginiul o prinde foarte bine. Bărbaţii lor, de o parte şi de alta, vorbesc în cruciş despre aparate foto şi ceva ce se cheamă filtre. Sunt bune pe ceaţă, sau pe ploaie, sau în încăperi, dar pentru încăperi slab luminate ai nevoie de blitz de nu-ştiu-care.

Ei sunt prietenii mei. Dar acum sunt nişte străini dintr-o altă viaţă, care vorbesc despre lucruri dintr-o altă viaţă.

Eu tac. Eu nu pot să vorbesc, pentru că îmi simt gândurile atârnând greu în stomac, înnodate în cel mai mare haos. Încerc să le iau, fir cu fir, să le lipesc cumva de realitatea plutitoare de pe lângă mine, şi nu văd nimic ce s-ar potrivi.

Ultima dată când am vorbit cu tatăl meu îşi pierduse toate actele de identitate şi nu putea să îşi mai ridice pensia; de câteva săptămâni nu ştiu nimic de el. Mama se tânguie la telefon că nu mai suntem prietene, aşa cum eram când aveam eu cinci ani, şi că mereu îi spun că nu am nimic de zis. La locul de muncă, acolo unde îmi petrec jumătate din viaţă, totul merge din bine în mai bine: colegii mei ar avea nevoie cu toţii de câte un psihiatru personal, şefa de un masaj de relaxare în fiecare dimineaţă, iar şefii ei ar beneficia de un curs serios despre cum să nu îţi alungi angajaţii cu mârlănie. Oricum, pe mine nu m-ar putea alunga. Eu stau ţintuită locului de o frică de necunoscut, atât de veche în mine încât ţin minte că de mică îmi era frică să schimb şi grădiniţa. Sunt atât de plictisită să am inima frântă, încât mi-am pierdut instinctul de a mă îndrăgosti.

Nu am nici o legătură cu străinii de lângă mine, cu întâmplările de lângă mine. Uneori am impresia că este pur şi simplu o greşeală, că s-a produs undeva o încurcătură administrativă, că am primit accidental viaţa altcuiva în locul fabuloasei vieţi pe care contam. Poate că o să mi se ceară scuze oficiale şi, pentru a repara greşeala, serviciul de relaţii cu clienţii o să-mi ofere, bonus, 24 de ore de celebritate sau avionul meu personal sau un câştig mai acătării la lotto.

Îmi dau seama că asta nu se va întâmpla, cel puţin nu în viaţa asta.

Mă întreb ce anume am făcut, pe ce cărări anume am luat-o eu să ajung în punctul ăsta. Pentru câteva secunde, îmi este foarte comod să mă prefac că nu ştiu, că eu vin din alt scenariu, că nu am avut nici un rol în ceea ce mi se întâmplă.

Apoi îmi aduc aminte apoi de un slogan preferat din Al-Anon: “Faci la fel, păţeşti la fel”. Şi să nu faci nimic, este tot un fel de a face – presupune să te laşi dus de gravitaţie, în jos, fără să te împotriveşti de fel.

Laşitatea, pesimismul, fricile, împietrirea, lenea, mediocritatea, lăudăroşenia, orgoliul, încăpăţânarea stau toate adunate în stomacul meu şi îşi privesc, cu satisfacţie, opera.

semnatura_sara_mic

Atunci când aflu că cineva a emis un comentariu răutăcios despre mine şi gândul ăsta îmi tot apare şi-mi dispare din minte ca un ţânţar enervant, aşa ştiu că încă sunt codependentă.

semnatura_sara_mic

Şi cum mergeam eu pe stradă, mi-a venit să-mi dau două palme să mă trezesc. De mai bine de vreo jumătate de oră, în capul meu se petrecea o ceartă. Ca în filmele de karate, mă luptam cu vreo patru sau cinci duşmani deodată: vreo trei de la serviciu, o rudă şi o doamna de la compania de gaz. Cu toţii mă supăraseră în timpul zilei şi acum, când mă întorceam agale spre casă, venise şi rândul meu să le spun eu EXACT ce cred.

Am tresărit nu pentru că mă dovediseră DUŞMANII (în capul meu, în certuri, am mereu dreptate). Am tresărit pentru că devenisem de-a dreptul agitată. Era cât pe ce să vorbesc singură pe stradă.

În felul acesta, mi-am dat seama că poveştile care se derulează în capul meu au o forţă imensă. Simţeam deja veninul în sânge, stomacul îmi era strâns, muşchii mi se tensionaseră. Degeaba era primăvară în jurul meu, eu eram parcă în mijlocul unui ring de box, împărţind păreri ca pe ciocane.

M-am grăbit spre casă, fiind conştientă că trebuie să ies imediat din starea asta. Iată ce mijloace folosesc eu să mă scutur de gânduri negre:

• Fac sport
• Ascult muzică foarte tare
• Fac un duş
• Citesc
• Dansez
• Urmez exerciţii de meditaţie sau de relaxare de pe mp3 player
• Meditez singură
• Beau o cafea în linişte

Până la urmă, este o veste bună faptul că imaginaţia mea (doar certurile sunt IMAGINARE, nu?) are atât de multă forţă. Asta înseamnă că, dacă am să o folosesc pentru a mă gândi la lucruri frumoase, ar trebui să mă paraşuteze direct într-o lume de vis.

Poveştile urâte reprezintă însă o obişnuiţă cultivată de-a lungul a aproape 30 de ani. A ajuns, între timp, artă. În profesia visatului frumos, sunt doar o amatoare.

Mi-ar plăcea foarte mult să aflu şi de la voi care sunt modalităţile prin care scăpaţi de stările negative înainte să vă înghită de tot. Sunt la pescuit de idei bune din comentarii!

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 289 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: