Vocile Crăciunului

Există o poveste celebră, se numește „Colind de Crăciun”. A fost scrisă de Charles Dickens. E vorba de un personaj zgârcit și morocănos care e vizitat de trei spirite care îi arată trecutul, prezentul și viitorul, ca să vadă unde greșește.

Mi se întâmplă și mie ceva asemănător.

De Crăciun și de Anul Nou, mi se adună în cap multe voci. E ca și cum aș fi la o masă imaginară de sărbătoare, o compilație a tuturor momentelor din trecut, fără mâncare, doar cu conversația rudelor.

Citesc și vocile îmi spun „degeaba, știi foarte bine că nu reții nimic.”
Mă uit la televizor și vocile îmi spun „de ce lenevești, ar trebui să faci ceva”.
Mă îmbrac frumos și vocile îmi spun „doar nu cumva îți închipui că ești frumoasă.”
Mă uit în oglindă și vocile îmi spun „cine altcineva să se uite la tine.”
Scriu aici și vocile îmi spun „scrii numai prostii, mai bine șterge tot.”
Gătesc și vocile îmi spun „nimic nu-ți iese cum trebuie.”
Respir și vocile îmi spun „ai să fii mereu singură, singură, singură, singură.”

Nu știu de ce se aud atât de tare de sărbători. Poate pentru că sunt forțată să mă opresc din lucrat și atunci nu le mai pot evita. Sau mai este și faptul că lumea de dinafară e atât de fericită, atât de strălucitoare sub luminițe și contrastul cu mine e și mai mare. Și mai există și caracterul acesta de „tras al liniei” și „bilanț” al sfârșitului de an – iar n-am făcut X sau Y; iar sunt singură; iar nu am progresat; iar mi-am plâns de milă.

Propozițiile care încep cu „iar” sunt tot „vocile”.

Ăsta ar fi micul meu progres poate. Că le spun „vocile”, uneori. Nu tot timpul. În 99% din cazuri, le confund cu adevărul profund despre mine însămi. În 99% din momente, le aud ca pe o informație, ca pe un fapt, nu ca pe o opinie.

Am câștigat un 1% în care sunt capabilă să mă uit la ele și să le văd ca pe ceva exterior mie. Să le consider o melodie care mi-a rămas în urechi și din al cărei cântat interior nu mă pot opri conștient. Să le tratez ca pe niște ecouri ale unor mesaje pe care le-am primit când eram copil sau adolescent, de la niște oameni care mă iubeau și care habar nu aveau câtă forță au să mă rănească.

În 1% din cazuri, le numesc „voci” și nu le ofer mai multă substanță decât un gând trecător, decât o poftă de ciocolată sau un strănut care nu s-a întâmplat.

Ca spiritele care îl vizitează pe morocănos, vocile mă poartă cu ele în trecut. În prezent mă paralizează, tăindu-mi aproape orice inițiativă de a mă ridica de pe canapea cu un scop concret. Aproape că pot să îmi văd singură viitorul, dacă continui să trăiesc înfășurată în ele – e ca un trecut întins mai departe, peste ziua de astăzi, liniar, gri, fără surprize.

La sfârșitul poveștii, morocănosul Grinch se transformă într-un moș generos. Spiritele i-au făcut o favoare. Poate că și vocile mele se vor dovedi vreodată ca purtătoare de schimbări și vor avea forța să mă scoată din mâl.

Deocamdată, îmi cântă în urechi și nici măcar nu m-au întrebat dacă primesc cu colinda.

Cum am suferit diferit

Scriam că am încheiat recent o relație.  Ca să nu existe confuzii, precizez că de fapt a fost încheiată pentru mine. O relație în care am reușit să mă comport diferit față de cele precedente, dar din păcate la încheiere mi s-a părut că nu am învățat nimic în ultimii ani și că am repetat încă o dată aceleași vechi greșeli.

Dar nu aceasta e povestea completă. După despărțire, am încercat să gestionez lucrurile măcar un pic diferit. Mi-a reușit, nu complet, dar tare mi-s fericită pentru cele câteva momente bune pe care le-am câștigat.

Am reușit să disting între dezamăgire în dragoste și problemele cu stima de sine.

În primele câteva ore, am bocit cu vreo câteva pauze de 10-15 minute. Atunci respiram și încercam să văd ce se întâmplă în mintea mea. Așa am aflat că cel mai negru gând nu era „îmi va fi dor de el” ci „voi rămâne mereu singură” / „nimeni nu mă va iubi niciodată”. Sufeream, dar nu atât după conținutul relației, ci după ideea că aveam o relație. Beculețul de codependență mi s-a aprins. 

Ok, și de ce contează asta? Pentru că la o primă vedere nu prea. Nu e ca și cum lacrimile ar avea o anumită componență chimică când plâng după un el și altă compoziție chimică atunci când plâng de teamă că am să rămân singură toată viața. Ambele sunt dureri valide. Doar că prima se bazează pe un fapt (omul ăsta nu mai vrea o relație cu mine), iar a doua pe o credință gravă, despre tot restul veții mele (am 34 de ani !!!), un mesaj pe care îl am în mine din copilărie. În legătură cu primul lucru, nu pot face nimic. În legătură cu gândurile mele – da. „Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba/ Curajul să schimb ceea ce pot”. De data asta, am avut „înțelepciunea să le deosebesc”.

Am realizat că multă suferință era auto-creată.

Imediat ce mă linișteam cât de cât, începeam să scobesc prin gândurile mele și să aduc la suprafață tot ce era negativ. Imediat ce mi-am dat seama de asta, m-am îmbrăcat și am ieșit în oraș cu prietenii. În trecut, tot ce voiam să fac era să rămân singură și să îmi trăiesc până la capăt durerea. Acum, mi-am înfrânt instinctul de a mă îndepărta de oameni și am reușit chiar din prima seară să aduc lucrurile pe un curs normal.

Mi-am folosit toată experiența din trecut ca să mă ajute în prezent.

O istorie dezastruoasă în dragoste este totuși o chestie foarte bună. Iată de ce: am mai trecut de cel puțin zece ori prin asta. Din clasa întâi, când colegul trei bănci mai în față nu mă iubea pe cât îl iubeam eu și am simțit că nu voi putea supraviețui. Întotdeauna la o despărțire am crezut că mă voi usca (fizic) și voi secătui (emoțional) fără persoana X lângă mine. Și zic X pentru că sunt niște oameni fără de care eram convinsă că nu pot trăi și acum nici măcar nu reușesc să îmi aduc aminte numele complet. În mod evident, am supraviețuit. Statistic vorbind, probabilitatea să supraviețuiesc și de data asta este destul de mare. Mi-am șters din cap gândul că „nu voi putea continua fără el”.

Mi-am citit jurnalul.

Am zeci de pagini de auto-tortură, de gânduri reciclate, de întrebări dacă procedez bine sau prost, de „unde voi ajunge”, de „voi rămâne toată viața singură” stârnite de tot felul de relații eșuate. Nu zeci, sute. Uneori, un an întreg îmi era ocupat, aproape în totalitate, de gândurile pentru o singură persoană. Îi analizam gesturile, sub pretextul că mă analizez pe mine. Îmi socoteam toate replicile, toate reacțiile. Îmi încâlceam gândurile ca un ghem întrebându-mă dacă procedez „corect” și „necodependent”. Aveam scrise întregi conversații, ca să le pot vedea cu ochii de mai târziu.

Din loc în loc, îmi lăsasem întrebări pentru Sara din viitor: „oare cum se văd lucrurile de la tine, acum? sper că râzi de toate astea”. Da. Zece ani mai târziu, am râs. În fața mea, era o cronică detaliată a felului în care, până la urmă, nimic nu a contat atât de mult pe cât am crezut. Nu avea să conteze nici de data asta.

Am îmbrățișat-o pe Sara din trecut (și o parte din iubire a ajuns și la cea din prezent).

Acesta a fost, de departe, cel mai bun medicament pentru inima mea frântă. Haideți să vă spun în detaliu ce am făcut:

• am rememorat situații anterioare în care am fost părăsită; m-am văzut întinsă, pe covor, incapabilă să mă mișc de durere, atunci când s-a încheiat o relație de cinci ani; m-am văzut plângând într-un bol de salată într-un restaurant din centru și făcându-mi-se rușine că nu mă pot stăpâni în public; m-am văzut lipită de un dulap din camera mea, legănându-mă în față și în spate, fără să pot să mă opresc; m-am văzut în avionul care mă lua de lângă iubirea vieții mele și mă ducea departe.
• m-am uitat la acea Sara din amintire. Știam cât de neiubită se simțea atunci. Mi-am adus aminte golul, lipsa de sens. Am simțit încă o dată deznădăjduirea.
• apoi mi-am închipuit că o îmbrățișez cu toată forța mea. Eram departe în timp de acele momente. Până la urmă, totul fusese spre bine. Am ieșit cu bine din fiecare situație, mai puternică și mai conștientă de mine. În majoritatea cazurilor, am putut vedea clar cum continuarea relației ar fi dus spre dezastru. Eu cea de peste ani știam că totul va fi bine pentru acea ființă am încercat să îi transmit asta cu toată energia mea.
• o parte din iubire, din siguranță, din ideea că „totul va fi bine” a picurat și în prezent. 

 Și a funcționat. Emoția și liniștea acelui bine au fost mai puternice decât toate justificările mele raționale și toate analizele. 

Când sufăr din dragoste, mă pot vindeca cu un pic de dragoste față de mine. Sună ca un citat dintr-o carte de „self-help”, știu. Deocamdată, pot simți dragoste pentru cea din trecut. Sper să ajung să o simt și pentru cea din prezent.