Dragă îndrăgostită necunoscută,

Vrei să te iubească mai mult?

Vrei să iasă mai puţin cu prietenii şi să stea mai mult cu tine?

Ţi se taie respiraţia numai când te gândeşti ce tragedie ar fi să te părească?

Intri în panică când te gândeşti la despărţire?

Ai vrea să te aprecieze mai mult?

Ai vrea să-i poţi deschide ochii să îşi dea seama câte ai făcut pentru el?

Îl iubeşti la nebunie dar totuşi ar fi să se schimbe un pic?

Şi nu ştii unde întârzie când întârzie?

Crezi că ar trebui să primească din partea ta mai multe decât o face deja şi poate… Poate în felul acesta…?

Dar eşti deja epuizată de cât ai dat şi simţi că nu mai ai de unde?

Ţi se pare că nu are încredere în tine, iar tu îi explici la nesfârşit că vrei să vă spuneţi TOT?

Te răneşte?

Te răneşte enorm şi pare că nici măcar nu-şi dă seama?

Plângi în pumni şi ţi-ai dori, în secret, să dea peste tine ca din greşeală plânsă şi disperată, să cadă în genunchi, să-ţi ceară iertare, şi să promită că nu va mai face niciodată aşa ceva?

Crezi că bea prea mult?

Crezi că i se duce viaţa de râpă?

Vrei din tot sufletul să îl ajuţi, dar nu ştii cum să faci, pentru că el te respinge?

Eşti drăguţă şi generoasă şi săritoare, iar el răspunde, fără să înţelegi de ce, dar pe el pare să îl scoată din sărite toate aceste oferte?

Eşti de acord cu sexul chiar şi când nu ai chef, gândindu-te că s-ar putea supăra?

Când faci ceva trebuie să te gândeşti de zece ori înainte la felul în care va reacţiona?

Nu suporţi să fiţi certaţi?

Trebuie să vă împacaţi imediat şi până când nu se întâmplă asta nu mai eşti tu însăţi?

Te intimidează şi nu mai ştii cum să reacţionezi?

Cu cât te strădui să faci lucrurile mai bine, cu atât de pomeneşti mai criticată?

Nu ştii, de fapt, ce are cu tine?

Nu înţelegi cu eşti vinovată?

De ce ţi se întâmplă ţie? Cu ce ai greşit?

Ţi se pare că se schimbă într-un fel pe care nu-l înţelegi?

Nu sunteţi atât de apropiaţi pe cât ţi-ai dori?

Ţi se pare că uneori eşti isterică şi nu ştii ce te-a apucat?

Te gândeşti cam din două în două zile ce bine ar fi să-l dai pe uşă afară şi apoi te sperii imediat de posbilitatea/ probabilitatea unui viitor fără el?

De fapt, gândul de a nu mai fi împreună te sperie mai tare decât orice?

Sper că nu ai să te recunoşti în nici o întrebare de mai sus. Dacă da, să ştii că ai citit chestionarul meu neoficial despre codependenţă (la care eu una răspund pozitiv la fiecare întrebare). Şi aici o ultimă întrebare: cam cât de absurd ţi se pare gândul de a te iubi pe tine însăţi?

cand mi-e dor si doare pe altcineva

mamei mele ii este mereu dor de mine. are grija sa imi reaminteasca asta cu fiecare telefon, ceea ce ar bucura orice om normal ca o foarte fireasca dovada de dragoste. problema este ca, atunci cand “dorul” este transformat intr-o metoda de invinovatire si de presiune, devine cu totul altceva.

Exemplu:

– Nu vii pe la mine?

– Nu. (raspuns valabil cam 8 din 10 situatii)

– Dar mie mi-e cam dor…

– … (aici eu, pauza, simtind o previzibila vinovatie)

Din experienta, stiu ca exista o linie foarte fina intre dor si nevoie, mai ales la codependenti. in cazul nostru, cand spunem ca ne este dor de cineva, inseamna ca avem nevoie de prezenta acelei persoane. iar cand noi avem nevoie… asta inseamna ca intr-adevar, avem o foarte serioasa NEVOIE.

oare atunci cand depinzi de prezenta unei persoane pentru a-ti satisface tie niste lipsuri se mai numeste asta dragoste?

a spune ca ti-e dor de cineva atunci cand ai nevoie de persoana respectiva este o foarte subtila forma de manipulare. cel caruia ii este dor este personajul bun, pentru ca isi arata dragostea, in timp ce persoana care spune “nu” este personajul cel rau pentru ca sfarama fara mila oferta celeilalte persoane.

dar lucrurile nu stau chiar asa.

prin “mi-e dor”, responsabilitatea indeplinirii nevoiei  este trecuta, in mod imperceptibil, pe umerii celeilate persoane. de aici frustrarea si vinovatia persoanei care refuza si tot de aici victimizarea persoanei care este refuzata.

apoi, in exemplul cu mama mea, eu stiu ca orice as face si oricat de des i-as satisface nevoia de mine, niciodata nu ar fi suficient. pe cand ziceam “da” in jumatate din ocazii, se supara ca nu trec in fiecare zi pe la ea. cand treceam in fiecare zi pe la ea, ma intreba de ce nu locuim impreuna si cu ce a gresit ca sa merite una ca asta. cand locuiam impreuna, se plangea ca nu iesim la plimbari impreuna la fel de des ca alte mame cu fetele lor.

cu alte cuvinte, nevoia de iubire a unui codependent este ca un pahar niciodata plin. “dorul” repetat si nesatios este o incerca de a-l convinge pe celalalt sa i-l umple.

ca orice mecanism de manipulare, mi-a fost mai usor sa il vad la altcineva decat la propria persoana. in schimb, in felul acesta, am invatat doua lucruri importante: 1 – sa nu ma mai simt vinovata pana la ultimul fir de par pentru fiecare refuz; 2 – sa ma uit bine-bine in sufletul meu inainte sa-i spun cuiva ca mi-e dor si, daca am cea mai mica banuiala ca ar fi de fapt vorba despre o nevoie, sa ma abtin.

fiinta iubita din oglinda

Este Sf. Valentin, cel putin pentru inca vreo cateva ore. Sf. Valentin (poftim, dragostea! ca sa nu strambati din nas daca sunteti nationalisti) este mereu o sarbatoare a celuilalt pe care il iubim. Il iubim pe Ionel, il iubim pe vecinul, il iubim pe vanzatorul de la orange shop, pe tata, pe fratele, pe colegul din primul rand si nu este foarte complicat, stim cu totii cam cum e iubirea. Fluturasi in stomac, ros unghii in fata mobilului care nu suna, poante pe care nici nu stiam ca le stim si care apar spontan in conversatie.

Sa iubesti pe altcineva este o chestiune bine pusa la punct si minunat exempllificata prin mii de filme, seriale, melodii.

Dar sa te iubesti pe tine? Cum vine asta?

Intr-o prima faza, o absurditate. Din nou, codependentii ma inteleg. Un concept la fel de familiar ca superpozitiile particulelor in mecanica cuantica.

Intr-o a doua faza, ceata totala, cel putin in cazul meu. Bun, sa ma iubesc, sa ma iubesc, dar cum. Adica sa nu mai merg la film cu prietenii ci sa merg singura?

Intr-o a treia faza, vagi cunostinte teoretice. Am invatat ca a te iubi inseamna sa:

• elimini ura de sine sau criticile intense de sine. nu ajuta. pare ca ar fi modestie, dar atunci cand ne criticam ca nu facem nimic bine sunt idei mostenite de la parinti sau profesori care credeau ca ne elimina defectele prin critica; gandeste-te ca cel mai bun prieten al tau ar vorbi despre sine cum vorbesti tu – l-ai lasa sa faca asta?
• iti dai voie sa fii cum esti, orice ar insemna acel lucru in momentul respectiv: lenes(a), isteric(a), vesel(a), suparat(a), infricosat(a), singur(a) etc. stiu deja care este argumentul contra: si daca imi vine sa trantesc cu scaunul in cap cuiva, asta inseamna sa o fac? nu. a fi intr-un anumit fel inseamna sa te vezi cum esti, sa zici “uite, sunt furios” dupa care sa alegi cum vrei sa te comporti; a-ti da voie sa fii cum esti implica, in mod paradoxal, puterea de a te detasa de stare si de a nu reactiona asa cum spune primul impuls;
• sa pui deoparte timp pentru tine; da, avem o multime de lucruri de facut intr-o zi si da, poate uneori un prieten se supara ca nu putem fi langa el sau seful nostru ne asigura ca toata afacerea depinde doar de noi, dar a nu-ti incarca bateriile nu este o solutie. asta echivaleaza cu a crede ca oricine si orice este mai important decat interiorul nostrul, iar a ne pune pe ultimul loc ne transforma in proprii dusmani; asa ca, fie ca este vorba de 15 minute sau 3 ore pe zi – timpul pentru noi insine este esential;
• sa te rasfeti; shopping iti place? shopping meriti. orice – de la dans, desen, mers prin padure sau plimbat pana la o lectii de tras cu arcul, daca asta avem nevoie. intreaba-te cu ce poti sa te rasfeti in ziua respectiva si fa-o;
• sa te ierti; sa fii ingaduitor cu tine; sa fii rabator cu tine; sa te confesezi; sa fii dispus sa fii fericit; sa te detasezi; sa crezi in tine; sa te asculti; sa nu-ti fie frica de tine… toate acestea inseamna sa te iubesti

In faza nr. 4, pus in practica. Nu e nevoie sa asteptam viitorul Sf. Valentin.

un pas mic pentru mine…

se spune ca atunci cand faci un pas mic spre univers, Universul face un salt enorm catre tine;

nu ştiam că povestea de mai jos va avea continuare. a fost, cred, pentru prima dată când am decis să nu mă mai comport codependentă. să las lucrurile in pace si sa beau o cafea in schimb; am schimbat adevarul pe care TREBUIA sa il aflu cu cititul unei carti.

“let go and let God”, spune un slogan Al Anon. am zis ca era timpul sa incerc macar prima parte.

si in chiar aceeasi zi, dupa ce am luat decizia, universul si-a rearanjat particulele, adevarul a venit spre mine si era mai frumos decat si-l inchipuia mintea mea ca o panza de paianjen pentru ganduri negre.

e extraordinar cat de putin a trebuit sa fac pentru a experimenta si a doua parte a sloganului.

un gand negru se legana pe o panza de paianjen

acum, chiar in minutul acesta, am o foarte buna ocazie sa fiu codependenta.

am din nou acel sentiment a carui geografie o cunosc atat de bine: ghemul mi s-a asezat in stomac, de unde radiaza ca o ceata si ia calea plamanilor spre a-mi inconjura inima. inima nu mi-o mai simt acolo unde i-ar fi locul, ci in tot felul de locatii ciudate. acum, de exemplu, e in mijlocul gatului. apoi intr-un deget, unde se zbate tare. apoi mi se raspandeste prin corp, sub forma unui tremur care nu-mi lasa gandurile sa stea locului.

stiti cum este cand descoperi ca ai fost mintit? aici este partea in care persoanele “sanatoase” ridica din umeri – “so what”. pentru mine este partea in care… ati vazut vreodata o bomboana mentos aruncata in coca cola? pentru mine este partea in care totul tasneste, explodeaza, toate resentimentele incep sa faca bulbuci si sa iasa la suprafata.

m-a mintit??? cum indrazneste? adica, chiar asa, a trebuit sa CONSTRUIASCA o poveste pe la spatele meu? al MEU? dupa toate cate am facut pentru el… dupa toate lucrurile prin care am trecut impreuna? gandurile imi spun in momentele acestea ca TREBUIE sa aflu adevarul. ca de asta depinde TOTUL. ca nu pot lasa lucrul acesta neobservat, nesanctionat.

nu stiu daca numai codependentii traiesc asta, dar in astfel de clipe am impresia ca intreaga fiinta mi se muta spre aceasta arzatoare intrebare, transformata intr-o chestiune de viata si de moarte.

intotdeauna am avut o dilema atunci cand m-am aflat in fata unor astfel de momente. ce fac? cum procedez? care este acel cel-mai-pretios lucru pe care trebuie sa il fac sa nu mai intru pe acelasi fagas?

raspunsul Al Anon este sa ii predai gandurile unei puteri superioare (unui Dumnezeu aşa cum şi-l închipuie fiecare dintre noi), dar in rarele momente de sinceritate cu mine insami pot recunoaste ca nu cred pana la capat intr-o putere superioara si nici nu pot sa-i incredintez gandurile

raspunsul psihologiei pozitive este sa … gandesti ceva frumos; dar e ca si cum as sta intr-un cazan cu apa fiarta si as incepe sa ma gandesc la poezii

alta metoda ar fi sa ma linistesc interior, pentru ca incep sa cred din ce in ce mai mult ca lumea din exterior este o reflectare a lumii din interior; dar, desigur, as avea mai multe sanse sa linistesc o grupa mica de gradinita cu 40 de plangaciosi in canon decat sa imi linistesc gandurile

bun, dar totusi, acuma?

acum, chiar in minutul acesta, am o foarte buna ocazie sa fiu codependenta, dar aleg sa o irosesc si sa scriu, in schimb, pe blog.