You are currently browsing the tag archive for the ‘iubire’ tag.

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu el putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.

semnatura_sara_mic

Ochii sclipesc, colţurile gurii se arcuiesc singure spre urechi. Dau replici pe care nu ştiu de unde le scot, de parcă aş fi devenit subit mai inteligentă, sunt drăguţă, super-drăguţă, drăguţă ca o bomboană cu caramel. Şi de ce? Pentru că sunt pre-îndrăgostită (adică nu chiar-chiar, ci pe drum spre destinaţie).

Dacă-mi semănaţi câtuşi de puţin, sunteţi nişte persoane adorabile atunci când vă îndrăgostiţi. Râdeţi mai mult şi fără să vreţi, sunteţi spirituale, interesante, deschise şi misterioase în acelaşi timp şi, măcar în momentele de flirt şi totul pare să meargă de minune. Aţi observat cum astrele se aliniază deodată şi totul merge perfect pentru o săptămână – două până la câteva luni?

M-am întrebat deseori ce se întâmplă în acea perioadă de început a unei relaţii în care totul merge bine? Dacă trăsăturile codependenţei mele (nevoia constantă de atenţie, lipsa de încredere în sine, nesiguranţă, lipicieala extremă de cealaltă persoană) îmi cariază atât de tare orice relaţie, de ce totul merge atât de bine la început?

Cu ocazia noilor mele sclipiri din ochi, am ocazia perfectă să aflu răspunsul.

În fazele de început ale unei relaţii, tot ce au de oferit codependenţii este foarte apreciat. Atenţia permanentă pentru celălalt, de exemplu, generozitatea fără limite, capitularea fără ifose în faţa cerinţelor celuilalt sunt toate defecte de care încercăm să ne descotorsim, cu greu, timp de ani buni. Dar în acest context sunt calităţi de apreciat. De-abia în fazele mai târzii ale relaţiei, atunci când celălalt are nevoie de independenţă şi îşi doreşte să fie el însuşi, de-abia atunci toate simptomele codependenţei devin problematice.

Mai mult de-atât, într-o seară în care stăteam întinsă pe pat, incapabilă să nu zâmbesc, m-am oprit să-mi scanez mintea euforică. De ce eram aşa de fericită? Sunt în continuare singură, cariera nu are aripile pe care le visam în urmă cu cinci ani, despre sănătate v-aş spune dar nu m-am verificat de mult timp – cu alte cuvinte, viaţa nu mi se schimbase defel, la nivel practic. Şi totuşi zâmbeam, fix înainte să adorm, de parcă tocmai aş fi câştigat Premiul Nobel.

Adevărul este că zâmbetele şi fercirea provin cu totul din propriile gânduri. Când mi-am privit mintea, am constantat un lucru surprinzător: nu am găsit nici măcar un firicel de gând negativ. Visele, fanteziile, amintirile de peste zi, îmbrăcate într-o auroră de optimism, nu lăsau nici un pic de loc pentru altceva. Nici resentimente, nici gânduri furioase, nici măcar un pic de îndoială – nici o gaură neagră care să-mi înghită toate bucuriile.

Nu tot timpul îmi pare rău că sunt codependentă. Îmi place cine sunt atunci când mă îndrăgostesc şi acum ştiu de ce – pentru că mi se şterg, măcar pentru un timp, toate îndoielile şi toate anxietăţile. Pentru că nu mă mai îndoiesc de mine şi nu mi se face frică, din cinci în cinci minute, de faptul că cineva mă va cunoaşte cu adevărat şi mă va părăsi, speriat de ce vede.

Ar fi frumos să locuiesc în starea asta permanent, dar ştiu că nu e nici posibil, nici sănătos. Sper totuşi să găsesc o modalitate să îmi pot păstra măcar resturi de încredere, optimism şi generozitate, să mă aştepte în interiorul meu şi când mi se va termina euforia.

semnatura_sara_mic

Ţin minte şi astăzi prima zi în care am mers pe o bicletă mare. Eram pe o stardă largă, picioarele îmi tremurau pe pedale, ghidonul mi se zvârcolea în stânga şi dreapta şi-mi părea fizic imposibil ca vreodată acea bicicletă să capete vreun echilibru. Din fericire, tata era în spatele meu şi mă ţinea cu mâna de şa şi asta mi-a dat curajul să pedalez în continuare. Am început să ţin o direcţie, apoi să cobor cu bicicleta de-a lungul străzii în timp ce tata alerga în spatele meu ţinindu-mi şaua şi eu ţipam, cu ochii direct în faţă: “Uite, tata, merg pe bicicletă. vezi?”

Numai că la un moment dat n-am mai auzit nici un răspuns. Când am întors capul, mi-am văzut tatăl mulţi metri în spate, uitându-se la mine. Mersesem singură o bună bucată de drum.

În afară de mersul pe bicicletă, în viaţă am în general nevoie de garanţii. Am nevoie să fiu 100% sigură că oamenii de lângă mine nu mă vor părăsi şi, dacă nu aş fi considerată nebună, i-aş pune probabil să semneze şi un contract; pe de o parte, asta m-a făcut să-mi fie frică mereu de faptul că îi voi pierde. Apoi, recent, mi-am dat seama că asta este doar o frică şi că până la urmă au rămas cu toţii lângă mine şi mă iubesc, în ciuda ciudăţeniilor mele. Mi-a fost bine, am putut trăi câteva luni eliberată de suspiciune şi anxietate şi am putut iubi fără frică.

Dar am impresia că am avansat cumva la nivelul doi. Dintr-o suflare, mi-a fost răpită garanţia aceea pe care eram atât de bucuroasă că o descoperisem; “nu mai pot face asta, nu pot să o iau de la capăt”, m-am gândit imediat. Dar apoi, ca şi cum aş fi auzit o voce – deşi eu nu aud niciodată voci de alea înţelepete şi atotştiutoare şi interioare: “Ia să vedem, dar AŞA, poţi să iubeşti?”

Aşa că în loc să în loc să las bicicleta jos şi să plâng încerc să pedalez spre idealul acela de iubire necondiţionată.

semnatura_sara_mic

De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.

Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.

Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”

Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.

Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.

semnatura_sara_mic

Anul acesta, am reusit sa invat o singura lectie, dar sper ca am facut-o bine.

Atunci cand te cramponezi de acei cativa oameni care nu te iubesc sau nu iti arata ca te iubesc, ii nesocotesti pe toti ceilalti care te iubesc.

semnatura_sara_mic

Din Evenimentul zilei: De ce dragostea este percepută de creier precum dependenţa de alcool

“Dragostea este ca un viciu. O dependenţă puternică, dar minunată, când lucrurile merg bine, şi de-a dreptul îngrozitoare atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună”, explică autorul studiului, antropologul Helen E. Fisher.”

“Bărbaţii sunt afectaţi psihic de calitatea relaţiei amoroase pe care o au, în timp ce femeile doar de existenţa sau lipsa acesteia. Este şi motivul pentru care tinerele femei sunt mai predispuse către depresie atunci când o relaţie se sfârşeşte. ”

Şi surpriza: “bărbaţii suferă mai mult decât reprezentantele sexului slab atunci când se despart de o persoană dragă.”

semnatura_sara_mic

Este Sf. Valentin, cel putin pentru inca vreo cateva ore. Sf. Valentin (poftim, dragostea! ca sa nu strambati din nas daca sunteti nationalisti) este mereu o sarbatoare a celuilalt pe care il iubim. Il iubim pe Ionel, il iubim pe vecinul, il iubim pe vanzatorul de la orange shop, pe tata, pe fratele, pe colegul din primul rand si nu este foarte complicat, stim cu totii cam cum e iubirea. Fluturasi in stomac, ros unghii in fata mobilului care nu suna, poante pe care nici nu stiam ca le stim si care apar spontan in conversatie.

Sa iubesti pe altcineva este o chestiune bine pusa la punct si minunat exempllificata prin mii de filme, seriale, melodii.

Dar sa te iubesti pe tine? Cum vine asta?

Intr-o prima faza, o absurditate. Din nou, codependentii ma inteleg. Un concept la fel de familiar ca superpozitiile particulelor in mecanica cuantica.

Intr-o a doua faza, ceata totala, cel putin in cazul meu. Bun, sa ma iubesc, sa ma iubesc, dar cum. Adica sa nu mai merg la film cu prietenii ci sa merg singura?

Intr-o a treia faza, vagi cunostinte teoretice. Am invatat ca a te iubi inseamna sa:

  • elimini ura de sine sau criticile intense de sine. nu ajuta. pare ca ar fi modestie, dar atunci cand ne criticam ca nu facem nimic bine sunt idei mostenite de la parinti sau profesori care credeau ca ne elimina defectele prin critica; gandeste-te ca cel mai bun prieten al tau ar vorbi despre sine cum vorbesti tu – l-ai lasa sa faca asta?
  • iti dai voie sa fii cum esti, orice ar insemna acel lucru in momentul respectiv: lenes(a), isteric(a), vesel(a), suparat(a), infricosat(a), singur(a) etc. stiu deja care este argumentul contra: si daca imi vine sa trantesc cu scaunul in cap cuiva, asta inseamna sa o fac? nu. a fi intr-un anumit fel inseamna sa te vezi cum esti, sa zici “uite, sunt furios” dupa care sa alegi cum vrei sa te comporti; a-ti da voie sa fii cum esti implica, in mod paradoxal, puterea de a te detasa de stare si de a nu reactiona asa cum spune primul impuls;
  • sa pui deoparte timp pentru tine; da, avem o multime de lucruri de facut intr-o zi si da, poate uneori un prieten se supara ca nu putem fi langa el sau seful nostru ne asigura ca toata afacerea depinde doar de noi, dar a nu-ti incarca bateriile nu este o solutie. asta echivaleaza cu a crede ca oricine si orice este mai important decat interiorul nostrul, iar a ne pune pe ultimul loc ne transforma in proprii dusmani; asa ca, fie ca este vorba de 15 minute sau 3 ore pe zi – timpul pentru noi insine este esential;
  • sa te rasfeti; shopping iti place? shopping meriti. orice – de la dans, desen, mers prin padure sau plimbat pana la o lectii de tras cu arcul, daca asta avem nevoie. intreaba-te cu ce poti sa te rasfeti in ziua respectiva si fa-o;
  • sa te ierti; sa fii ingaduitor cu tine; sa fii rabator cu tine; sa te confesezi; sa fii dispus sa fii fericit; sa te detasezi; sa crezi in tine; sa te asculti; sa nu-ti fie frica de tine… toate acestea inseamna sa te iubesti

In faza nr. 4, pus in practica. Nu e nevoie sa asteptam viitorul Sf. Valentin.

semnatura_sara_mic

Rezoluţia mea pentru 2009 şi promisiunea mea faţă de mine a fost că îmi voi găsi echilibrul. Aşa că m-am pus serios pe treabă cam din prima zi.

Într-o primă fază, am fost “zen”. Am să-mi las spiritul să plutească pe undeva pe sus şi am să privesc toate lucrurile care mi se întâmplă cu detaşarea şi blândeţea unui fel de Yodi din Războiul Stelelor. Cred că m-a ţinut vreo două zile puse cap la cap.

Am încercat apoi “iubirea necondiţionată“, în care am înotat fericită vreo patru-cinci zile ca într-o supă călduţă de pui. M-am simţit minunat. Serios. Mi-am notat pe caieţele chestii precum “Singura mea treabă pe această lume este să iubesc, ceea ce se întâmplă mai departe este jobul altora”. Cumva, acesta era un fel de “Pas 1”, combinat cu “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi întorsul obrazului la palme toate 3 în 1.

Ceva echilibru am obţinut practicând pasul 1 şi căzând în fund de foarte multe ori, ca orice copil care învaţă să meargă. După mult stat în fund şi bocit, m-am prins eu că dacă aş fi făcut la fel când eram mică acuma aş fi în continuare într-un cărucior aşa că ideea este să o iei mereu de la capăt cu aceeaşi înţelegere faţă de tine.

În fine, m-am mai zbătut eu în căutarea echilibrului citind fraze deştepte precum “închipuiţi-vă echilibrul ca zborul unui avion, când pilotul trebuie să facă permanent ajustări în fiecare minut pentru a-l menţine pe traiectorie. Sau ca mersul pe sârmă – m-am gândit eu, acolo unde nu există mers perfect drept, ci doar clătinări din ce în ce mai subtile în stânga şi în dreapta unui centru în care nu ajungi niciodată.

Mi-am căutat deci echilibrul în mine, meditând; în Dumnezeu, strofocându-mă să reiau o relaţie pe care o lăsasem baltă cu mult timp în urmă şi în fine… a venit ziua de 31 decembrie când m-am trezit şi m-am dus să dau ochii cu însăşi Dezechilibrul în persoană. Ce am învăţat eu în ultima zi de găsire a echilibrului – vă povestesc în câteva zile, deja am depăşit lungimea accetabilă a unei însemnări.

semnatura_sara_mic

Avem Timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

semnatura_sara_mic

Titlul acesta, “Femei care iubesc prea mult”, este unul din lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la cartea lui Robert Norwood.

În primul rând, pentru că exact aşa m-am simţit cel puţin zece ani în şir: ca o persoană care pur şi simplu iubeşte prea mult. Am simţit mereu că eu îl iubesc mai mult decât mă iubeşte el*; că eu dau mult mai mult decât dă el; eu fac şi mă zbat mult mai mult decât face şi se zbate el. Am plâns şi am suferit, pe jumătate cu ciudă că plâng şi sufăr mai mult decât el. Am vrut viitorul mai mult decât el, i-am vrut binele mai mult decât şi l-a vrut singur. Unde am greşit?, mă întrebam după fiecare despărţire. Cât de frumos mă purtasem, nu m-am înfuriat niciodată, am avut atât de mulltă grijă de el, am făcut atât de multe lucruri pentru el.

Prin aceleaşi sentimente au trecut fiecare femeie din cele prezentate în cartea lui Robert Norwood, de fapt o carte despre codependenţă dar fără să pronunţe acest cuvânt. Dincolo de o înşiruire de relaţii nefericite şi cazuri aparent diferite, Norwood sapă suficient de adânc cât să găsească numitorul comun al tuturor acestor poveşti, să propună un model de vindecare (în 10 paşi) şi să arate fotografia “de după” a câtorva dintre pacientele lui.

Mă recunosc foarte bine. Cartea m-a trecut prin toate etapele sentimentelor mele:

  • cele în care nu ştiam ce se întâmplă cu mine, eram consumată de sentimente negre care îmi mâncau în fiecare zi din suflet şi din cine eram
  • cele în care observasem un tipar în toate relaţiile pe care le-am avut, neînţelegând de ce începeau atât de frumos, continuau într-o nelinişte continuă şi sfârşeau atât de dureros pentru mine
  • cele în care am aflat ce se întâmplă cu mine
  • cele în care am învăţat să-mi recunosc toate tiparele de codependent în ceea ce fac şi în alţii
  • cele de acum, în care încerc să mă vindec şi în care se spune că durerea este cea mai mare

Am să încep cu primele două:

În timp ce ea încearcă, neîntrerupt, să-1 schimbe, el absoarbe întreaga ei energie, devenind curând sursa tuturor lucrurilor bune care se întâmplă în viaţa ei. Dacă a fi împreună cu el nu-i oferă satisfacţii, ea încearcă să-1 schimbe pe el sau pe sine însăşi, ca relaţia să meargă bine. Nu caută recompense emoţionale în altă parte. E prea prinsă de strădania de a aduce relaţia lor pe drumul bun. E convinsă că, dacă l-ar putea face fericit, el ar trata-o mai bine, şi-atunci va fi şi ea fericită. în efortul de a-1 mulţumi, ea devine gardianul bunăstării lui. De fiecare dată când el e supărat, ea ia reacţia lui drept un eşec al ei şi se simte vinovată pentru nefericirea lui, pe care nu e în stare s-o amelioreze, pentru imperfecţiunile lui, pe care nu e în stare să le corecteze. Dar, mai presus de toate, se simte vinovată pentru propria ei nefericire. Negarea îi şopteşte că nu e nimic rău cu el, deci vina e numai a ei.

“Singura mea metodă de a stabili o relaţie cu băieţii mei era să le aduc aminte de ceva, să-i încurajez, să le dau lecţii, să mă îngrijorez din cauza lor. Asta era tot ce ştiam că înseamnă iubire: să încerci să ajuţi oamenii, să te preocupe viaţa lor. ”

“Pentru fiecare femeie care iubeşte prea mult, în spatele întrebărilor clare, raţionale, practice, se află altele, mai ferme, întrebări la care ne străduim cu atât mai mult să răspundem cu cât provin din străfundurile fiinţei noastre. „Ai nevoie de mine?”, întreabă, în taină, femeia care iubeşte prea mult.”

“În disperarea ei, pe care o gândeşte ca fiind fundată pe fleacuri şi nemulţumiri minore, începe să simtă nevoia imperioasă de a discuta cu partenerul ei. Urmează lungi dialoguri (în cazul când el vrea să vorbească cu ea), fără a fi abordată problema reală.”

Voi reveni să povestesc despre fragmentele care se referă la perioada de după recunoaşterea tiparelor de comportament.

O chestie foarte importantă, dacă vreodată vedeţi cartea în librărie: nu are NICI O LEGĂTURĂ cu fotografia de pe copertă, care pare mult mai potrivită pentru un roman de Sandra Brown. Nu este. Este o carte despre suflete rănite.

Cartea este şi pe internet, o găsiţi pe acest link: Femei care iubesc prea mult.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 286 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: