You are currently browsing the category archive for the ‘meditatii’ category.

Pentru că nu mă prea pricep să scriu în ton cu ocazia, aleg soluţia mai uşoară de a citi textele altora. În cazul acesta, Andrei Pleşu, cu un articol delicios despre ce este pietrificat în noi şi ar merita diagnosticat  (mie îmi sună a un Pas Patru sincer), un articol în care vorbeşte foarte frumos de prietenii noştri, ai codependenţilor: Monahia Siluana Vlad.

Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată.

Citiţi tot articolul: Andrei Pleşu, Cuvinte pentru Săptămâna Mare

 

Advertisements

Am primit astăzi două veşti. Una bună, alta proastă.

Prima mi-a bătut la uşă – mai bine zis, mi-a sunat la telefon – chiar de dimineaţă. M-a luat total prin surpindere, nu mă aşteptam şi chiar este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în ultimul timp. Am închis telefonul radiind. M-am uitat pe geam şi, chiar dacă nu era cea mai însorită dintre zile, m-am decis că nimeni şi nimic nu îmi va strica ziua de astăzi.

A fost, bineînţeles, o naivitate totală din partea mea.

Pentru că după prânz am primit o veste proastă. Nu foarte-foarte, mortal de proastă. Ştiţi probelemele alea care ne stau pe creier şi ne apasă pe umeri şi ne fac să ne întrebăm cum o vom scoate vreodată la capăt? Şi uneori, în loc să se rezolve, se încurcă şi mai tare? Astăzi o problemă mai veche mi s-a încurcat şi mai tare.

Şi cam aşa mi-am petrecut eu după-amiaza: am luat în braţe problema, am plimbat-o cu mine în drumul spre casă, am aşezat-o frumos, pe canapea, lângă mine să ne uităm împreună la televizor, am invitat-o să se uite cu mine pe geam. În mintea mea nu mai exista decât PROBLEMA.

Momentul în care m-am decis că sunt o toantă a fost când m-am aşezat şi eu să citesc o carte. Printre rânduri, şi acolo, se ivea Problema. Vestea bună de dimineaţă devenise o palidă amintire.

Am lăsat cartea din mână şi m-am obligat să pun lucrurile în balanţă. Ştirea cea bună fusese, de fapt, mult mai importată decât cealaltă. Doar că vestea proastă mă rodea, mă bâzâia enervant, mă îndemna la căutarea de soluţii şi în felul acesta ocupase un spaţiu mult mai mare decât ar fi fost cazul. Trebuia să îmi inversez atenţia.

Oamenii cei mai fericiţi pe care îi cunosc nu sunt cei cărora nu li se întâmplă lucruri rele. Sunt cei care preferă să le vadă pe cele bune şi să rezolve expeditiv orice problemă.

Sunt zeci, sute de lucruri care ni se întâmplă în fiecare zi. Unele ne convin, altele mai puţin. Depinde doar de noi să le acordăm mai multă atenţie celor care ne bucură decât celorlalte, deşi instinctul ne spune să facem invers.

Fericirea este, deci, şi o chestiune de priorităţi.

semnatura_sara_mic

Iar alteori, este bine să zicem DA.

Din meditaţiile lui Melody Beattie, “mămica” codpendenţilor, care postează câte un gând pe zi. Cel de astăzi este:

Mine and no. Good words. So are this is for you and yes. We can be especially grateful once we’ve learned to say no because now we mean it when we say yes.

Adică.
Al meu şi nu. Bune cuvinte. La fel sunt şi asta e pentru tine, respectiv da. Putem să fim deosebit de recunoscători pentru că am învăţat să spunem nu, deoarece acum putem spune cu adevărat da.”

semnatura_sara_mic

Gândul zilei de la Astro Cafe:

Oricât de bune ar fi terapiile, şi oricât de străluciţi ar fi îndrumătorii sau terapeuţii tăi, nimic nu va funcţiona dacă tu nu vrei. Nu terapeutul de vindecă, ci tu te vindeci, cu ajutorul lui. (Nicoleta Svârlefus)

semnatura_sara_mic

Nu ştiu când anume a intrat în codul meu genetic să pozez. În secunda în care simt vreun obiectiv foto asupra mea, interiorul meu este luat în stăpânire de nişte instincte mai puternice, care mă fac să mă îndrept din spate, să mă uit mai interesantă în zare, să îmi schimb faţa într-un fel de zâmbet pe care eu îl cred misterioso-înţelepto-erotico-blând. Apoi aştept să îmi fie făcută poza. Clic-clac. Mai rămân aşa câteva secunde, eventual mă întorc şi mă prefac că tocmai am observat aparatul, şi mai pozez încă o dată cu ochii ţintă spre lentilă.

De fapt, fotografiile mele preferate sunt cele instantanee. Adevăraţii meseriaşi sunt acei fotografi care reuşesc să îi surprindă pe oameni în cele mai nemascate trăiri ale lor, direct în mijlocul unui gând, fără timp de măşti sau de posturi maiestuoase pentru blitz.

Am învăţat recent să îmi fac poze. Nu ale chipului, ci ale sufletului. Când mă găsesc în mijlocul unei acţiuni sau când fac ceva cu multă febrilitate mă opresc şi, preţ de o respiraţie, mă uit la mine. Ce fac? Ce gândesc? Cum se simte corpul meu? Ce tonalitate îmi are vocea? Cât din adevărata mea persoană se află acum pe scenă? Spun adevărul? Încerc să impresionez? Pe cine? De ce?

Încerc să îmi ascult răspunsurile fără să le judec. Este important să nu încep să mă gândesc dacă este “bine” ce gândesc, ce fac, să nu îmi doresc imediat să îmi schimb atitudinea. Doar să fac un click cu aparatul meu foto interior şi apoi să îmi continui viaţa, ca şi cum nu aş fi observat paparazzi-ul. Comentariile, analizele pot veni, dar mai târziu.

Cred că acesta este şi secretul celor mai buni fotografi. Privesc lumea fără să o împartă în bună şi rea, dorindu-şi doar să ne transmită emoţia, brută şi nemestecată, a celor surpinse.

Recunosc că nu sunt mereu un fotograf priceput. Mai ales seara, când încerc să mă liniştesc şi să mă privesc cu insistenţă, parcă simt cum ceva în mine se mişcă, îşi îndreaptă spatele, îşi afişează zâmbetul numai bun de tras în poză şi îmi şopteşte “eşti bine, eşti foarte bine”.

semnatura_sara_mic

Eu sunt o deşteaptă şi sunt înconjurată de oameni deştepţi. Eu am păreri bine înfipte despre multe chestii şi din CV-urile mele nu lipseşte niciodată o menţiune care s-ar traduce cu “spirit analitic şi critic”. Îmi place să înţeleg lucrurile pe care le fac şi, înainte să mă apuc de ceva, în mintea mea trebuie să existe deja o schemă foarte clară a paşilor care trebuie urmaţi şi a rezultatelor ce vor fi obţinute.

Eu gândesc şi, de multe ori, îmi prinde şi bine chestia asta.

Dar nu tot timpul.

Şi mai ales, nu când este vorba despre mine.

Şi am să vă explic de ce.

Este bine să ai o minte activă care îţi funcţionează ca o minge de ping-pong care a băut Red Bull. Mai ales dacă lucrezi în domeniul business, este recomandat să poţi să priveşti fiecare situaţie şi să-i despici firul în patru şi să rulezi în minte fiecare scenariu, căruia să îi prevezi etapele şi rezultatele. Aşa – am fost noi învăţaţi – se fac alegerile cele mai bune.

Problemele încep când este momentul să faci cele mai bune alegeri pentru tine. Există un banc care spune cam aşa: “Cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? Îi povesteşti planurile tale!”. Şi asta pentru că în viaţă nu ai de-a face cu cifre, statistici, trenduri, ci cu oameni de care depinde tot ce faci tu. Famiilile noastre, prieteniile noastre, iubirile, şefii, vecinii – nenumăraţi factori variabili într-o ecuaţie care ar trebui să fie doar de gradul 1.

Mintea noastră nu ştie să funcţioneze pe bază de necunoscut. Când facem calcule, avem impresia ori că toate lucrurile ne sunt cunoscute, ori că rezultatele sunt previzibile. Mintea noastră – şi în special mintea unui om mândru de mintea lui – este convinsă în continuare că soarele se învârte în jurul pământului, iar pământul se învârte în jurul nostru. Cu algoritmele sale, nu poate să ia în considerarea posibilitatea unor alte minţi, la fel de puternice, neprevăzute, independente şi care – culmea! – ştiu singure ce este mai bine pentru ele. Oamenii nu sunt previzibili, nu ascultă de voinţa noastra, ci creează în jurul nostru evenimente care ne depăşesc puterea controlului, oricât de mult ne-ar plăcea să putem stăpâni tot.

Pentru situaţiile de viaţă în care nu ştiam cum să reacţionez, îmi făceam scheme, la propriu. O pagină din jurnalul meu intim din urmă cu trei ani arăta cam aşa:

La propriu, vedeam situaţiile ca într-un curs de management. Practic, nu îmi trebuia decât o analiză SWAT pertinentă a situaţiei şi totul urma să fie rezolvat. Mintea mea pur şi simplu nu putea concepe faptul că ea nu era capabilă să rezolve o problemă atât de simplă.

M-a mirat, aşadar, atunci când am început să citesc literatură de dezvoltare personală, care te învăţa cum să îţi “cuminţeşti mintea”. Ca maimuţele, găinile zburătăcite sau gândacii speriaţi, mintea trebuia cumva îmblânzită sau, şi mai rău, redusă la tăcere. De aceea toate programele de dezvoltare personală cuprind şi sesiuni de meditaţie. Şi dacă mi se reduce mintea la tăcere, ce rămâne în spatele ei? Cum aş putea vreodată să găsesc răspunsuri fără să fac apel la ea?

Cu timpul am învăţat că mintea nu întotdeauna ajută. Atunci când firele gândurilor devin o încâlcitură de nedescris, mintea nu mai funcţionează, ci intră în ruminaţii, în deraieri. În locul realităţii, mintea începe să-şi vadă propria imagine a realităţii, iar între cele două diferenţa este din ce în ce mai mare, cu cât minte stăruie mai mult în acelaşi loc. Pentru că inteligenţa şi orgoliul se exprimă prin acelaşi canal (mintea), între ele două pot apărea uşor confuzii. Când iau o decizie bazată pe inteligenţa mea sau pe înţelepciunea mea şi când decizia aceea se bazează de fapt pe orgoliul meu? Greu de spus.

Ce pot să spun acum, la trei ani depărtare de acea foaie de jurnal, este faptul că mintea mea greşea. Creierul se comporta ca şi cum era închis într-un loc înconjurat de pereţi duri, fără ieşire, când de fapt deasupra nu aveam acoperiş.

Mintea mea nu luase un calcul un factor simplu: propria schimare. Uitasem că, atunci când faci doi paşi prin ceaţă mai apare câte o bucată de drum până atunci nevăzută. Nu ştiam că planurile tale, atunci când includ alţi oameni şi alte evenimente, nu au nici o valoare decât dacă accepţi că nu le poţi controla. Nu ştiam că poţi face alegeri doar pentru tine şi să speri că cei pe care îi iubeşti vor rămâne cu tine pe drum.

Acum ştiu că, pe lângă scenariile A şi B există şi un scenariu C, în care îmi doresc mie binele şi sper ca binele meu să îl aducă şi pe al altora. Şi mai ştiu că, în pofida minţii mele închise între pereţi, în pofida imaginaţiei mele limitate şi scenariilor tipice pe care le face mintea mea, uneori chiar în ciuda mea, câştigător iese mereu scenariul cel mai bun pentru mine.

semnatura_sara_mic

Spune-mi cum aștepți ca să-ți spun cine ești.

Bați din picior? Ești deja în picioare, lângă ușă, în timp ce toată lumea stă încă jos? Oftezi fix cât să te audă cei din imediată apropiere? Te uiți la ceas? Claxonezi? Numeri secundele? Minutele? Admiri peisajul? Te întrebi ce s-o fi ascunzând în spatele luminilor aprinse care se văd la ferestre? Simți că NU MAI POȚI și că TREBUIE să faci ceva?

Trebuie să existe vreo câteva zeci de feluri de a aștepta. Răbdarea sau nerăbdarea , atitudinea, alergătura minții ies toate la iveală în acele momente suspendate între “aici” și “acolo”, între “acum” și “imediat”, între “ce este” și “ce poate fi”. Felul în care trăim clipele intermediare este la fel de important ca felul în care știm să trăim viața în momentele ei cele mai pline. Până la urmă, din ce este constituită viața mai mult? Din evenimente marcante, unul după altul, sau de intervale întinse de așteptări între mai rarele întâmplări extraordinare?

Eu una aștept acum o mulțime de lucruri. Aștept tensionată momentul prielnic să aduc un subiect în discuție. Aștept cu emoție să îmi revăd câțiva prieteni dragi. Aștept cu frică o schimbare anunțată. Îi aștept nervoasă pe cei care întârzie. Aștept în tăcere ca oamenii să își termine propozițiile, înainte să vorbesc peste ei. Aștept de la ceilalți să îmi arate iubire și înțelegere, chiar și atunci când eu nu le pot arăta același lucru. Aștept cu o oarecare dezamăgire să înceapă odată să-mi fie și mie mai bune.

Viața este compusă dintr-un lung șir de așteptări – lucruri pe care le vrem de la ceilalți dar nu le cerem; lucruri pe care le vrem, dar nu facem nimic în legătură cu asta; și așteptările neprăvăzutului, ale rezultatelor acțiunilor, ale celui mai incontrolabil lucru din univers – viitorul.

Așa că talentul de a aștepta este important. Am citit că cea mai bună modalitate de a-l cultiva este să meditezi, așa că mi-am suflecat mânecile, mi-am încrucișat picioarele și am purces la meditație.

În două secunde gândurile încep să îmi alerge prin minte ca niște ciori speriate. Mă mănâncă nasul, cotul, îmi descopăr o durere la deget. E prea liniște sau e prea mult zgomot. După zece minute, aș da orice să îmi pot mișca măcar o mână. Într-o zi, mi-am pus ceasul greșit și, în loc de 15 minute cât mi-am propus să meditez, am stat mai bine de 25 de minute. Cea mai mare parte a acestora mi-am petrecut-o perfect conștientă că mintea mi se redusese la cea a unei maimuțe care se agață cu mâinile și picioarele de gratiile cuștii și țipă din toți rărunchii.

Când am totuși luxul să aștept cu ochii deschiși, încerc să fac exercițiul așteptării active. Să zâmbesc. Să privesc copacii, să mă uit ce culori au florile și câte petale. Să îmi dau seama din câte puncte cardinale diferite se aud păsările. Să îmi ascult respirația și să mă întreb dacă ceilalți o aud la fel de tare ca și mine.

Și în felul acesta, pot să mă bucur de prăfuitele clipe irosite pe așteptări la fel de mult ca de momentele în care se presupune că “fac” ceva. Este echivalentul cu a mă trânti în pacea mea interioară ca într-un fotoliu, din care nu am nimic altceva mai bun de făcut decât să observ și să admir.

Aștept, dar de-abia aștept să mă pricep mai bine la chestia asta!

semnatura_sara_mic

… sau de ce să nu cred tot ceea ce cred.

O versiune a mea din trecutul nu foarte îndepărtat credea următoarele lucruri:

  • Psihologii sunt pentru oameni nebuni.
  • Iubirea de sine este un concept excentric, egoist și probabil sectant.
  • Autocunoașterea este un termen inventat de unii care vor să profite de oamenii într-o pasă proastă.
  • Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, închise sau deschise, este ca și cum i-ai pune o pușcă în mână, ai încărca-o singur cu gloanțe și ai îndrepta țeava spre tine.
  • Dacă nu superi pe nimeni cu nimic, toată lumea te va iubi.
  • Să spui “Nu” când vrei să spui “nu” înseamnă să fii rău.
  • Dacă cineva are mai puțină nevoie tine, atunci prezența ta în viața persoanei respective se reduce cu aceeași cantitate.
  • Dacă te aștepți mereu la ce este mai rău, nimic nu poate să te dezamăgească.

Acum cred că:

  • Psihologii sunt oamenii la care mergem atunci când ne doare sufletul, așa cum medicii sunt cei la care mergem atunci când ne doare piciorul
  • Iubirea de sine este singurul loc din sufletul nostru din care poate pleca iubirea sinceră pentru alții; dacă pleacă din oricare altă parte, acea dragoste se numește “am nevoie de tine ca să mă faci să mă simt iubită”
  • Autocunoașterea sau -mai bine spus – momentul în care încetăm să ne mai mințim în legătură cu cine suntem este cel mai frumos cadou pe care ni l-am putea face
  • Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, să te expui, așa cum ești, să fii vulerabil, este un act de curaj fără de care nu poate supraviețui nici o relație.
  • Dacă nu superi pe nimeni cu nimic înseamnă că te superi pe tine însuți cu regularitate.
  • Să spui “Nu” atunci când vrei să spui “nu” este un act de onestitate și integritate. (Un citat preferat din Jaques Salome: Nu am știut cu adevărat să spun DA până când nu am învățat să spun NU)
  • Dacă cineva are mai puțină nevoie de tine înseamnă că își petrece timpul cu tine pentru că vrea, nu pentru că trebuie.
  • Dacă te aștepți la ce e mai rău, se întâmplă ce este mai rău.

Și sper ca versiunea mea din viitorul nu foarte îndepărtat să fie mai înțeleaptă.

semnatura_sara_mic

Aţi auzit de Osho?

“Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti spre realizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: “Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!” Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului.”

Un film şi restul textului pe acumsiaici.ro.

semnatura_sara_mic

Ceea ce încercăm să găsim cu toţii, nu?

“În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea. Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

Citiţi tot articolul în Dilema Veche.

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: