You are currently browsing the category archive for the ‘cărţi despre codependenţă’ category.

Cea mai importantă, bogată în informaţii şi extrem de potrivită carte despre codependenţă, despre care am scris în mai multe rânduri, Melody Beattie – Codependent No More – poate fi descărcată gratuit de pe site-ul acesta. Vă sfătuiesc să profitaţi cât mai repede şi să o citiţi. Îi mulţumesc Mariei că mi-a semnalizat acest lucru.

semnatura_sara_mic

Advertisements

Mă bucură foarte mult să dau mai departe o veste bună pe care am primit-o recent: la sfârşitul acestei luni va apăre o carte românească despre dependenţă şi codependenţă.

Publicată la Editura Ascendent, cartea se intitulează “Acolo unde poti fugi de tine şi de viata ta – o incursiune în lumea dependenţelor şi a comportamentelor adictive” şi este scrisă de Clara Toma şi Cristiana Alexandra Levitchi.

Lansarea cărţii va avea loc la Bucureşti, pe 23 aprilie, între orele 18.30-20.30, la Salon Inlight (Str. Praschiva Gherghel 14). Precedând lansarea, cele două autoare vor susţine un workshop, unde membrii Al-Anon şi AA au intrarea gratuită: “Ai şi tu plăcerile tale… Riscă ele să devină obişnuinţe toxice pentru tine şi cei din jur?”

Iată câteva dintre temele abordate în cadrul seminarului:

  • Cum să faci diferenţa între dorinţă şi nevoie, între plăcere şi nevoie, între obişnuinţă şi adictie, între consum abuziv şi dependent
  • Care este legătura dintre control şi dependenţă
  • Care sunt factorii afectivi, emoţionali, relaţionali şi de mediu care te pot conduce spre un obicei de natura adicţiei şi cum se pot preveni
  • Relaţia dintre comportamentele dependente şi traumele personale, transgeneraţionale
  • Cum să distingi între aşa numitele “dependente bune” şi “dependentele distructive”
  • Care sunt dezavantajele dependenţei, independenţei, codependenţei şi cum le putem transforma în INTERDEPENDENŢĂ

Locurile sunt limitate şi se ocupă în ordinea rezervării ferme la adresa de  e-mail clara_ascendent@yahoo.com  sau la telefon 0747085371. Mai multe informaţii despre carte găsiţi aici.

Şi multe felicitări Clarei, o prietenă a blogului!

semnatura_sara_mic

Nu se găsesc de vânzare pe piaţă, dar vă asigur eu că există: ochelari prin care se văd numai defectele. Vă spun sigur, i-am purtat eu vreo 10 ani. Îi purtam mai ales în preajma oamenilor dragi, pe care uneori eram în stare să îi critic şi pentru felul în care îi respiră. Îi aveam pe nas – ca să vedeţi că sunt imparţială – şi când mă uitam în oglindă, pentru că şi la mine erau o mulţime de defecte de constatat şi trecut în procesul verbal.

A existat însă o carte şi o autoare care mi-au deschis ochii asupra defectelor şi m-au învăţat să le preţuiesc şi să le accept.

Debbie Ford, în “Partea întunecată a căutătorilor de lumină”, mi-a aplicat două electroşocuri cu două idei:

  • Aşa cum umbra unui obiect arată că în spatele său este de fapt o sursă de lumină, la fel şi o umbră a personalităţii (ceea ce considerăm noi defect) este doar proiecţia unei calităţi a noastre. Trebuie doar să descoperim acea calitate din defectele pe care le criticăm atât de mult.
  • Atunci când simţim că ceva anume ne enervează / irită / scoate din minţi la o persoană, acel “ceva” insuportabil se regăseşte de fapt şi în comportamentul nostru, iar noi refuzăm cu îndârjire să îl acceptăm.

Zap – zap. Aceste două idei au trecut prin mine cu forţa fulgerului, m-au doborât la pământ, apoi m-au determinat să îmi schimb viaţa. I-aş mulţumi lui Debbie Ford, dar am întârziat cu două zile.

Puteţi citi aici Partea întunecată a căutătorului de lumină, iar aici Secretul Umbrei, o continuare a primei.

semnatura_sara_mic

Am adăugat, în coloana din stânga, un link spre “Cărţi utile“. Acestea sunt o colecţie de cărţi electronice pe care le puteţi citi gratuit, despre codependenţă şi dezvoltare personală. Sunt adunate de Simeona, căreia îi sunt foarte foarte recunoscătoare.

semnatura_sara_mic

Şi: ce sunt alea limite | ce nu sunt | când le impunem | cum se manifestă într-o relaţie sănătoasă | cum le impunem | de ce sunt opusul indiferenţei

Vorbesc des despre “limite” fără să îmi bat capul să explic prea bine ce vreau să zic. Pentru că este un concept destul de străin de felul în care am fost eu educată şi nu prea împământenit la noi, este şi foarte prost înţeles. Chiar şi eu îi restrâng sensul de multe ori, pentru că folosesc termenul ca fiind echivalentul permisiunii de a spune “nu” din când în când, dar asta acoperă doar un colţişor din ceea ce înseamnă, de fapt, “limite”.

“Limitele” sunt ca nişte injecţii: dor foarte mult pe moment, dar ne fac foarte bine pe termen lung. Ele presupun să ne stabilim, în primul rând faţă de noi înşine, cât de departe suntem dispuşi să mergem în anumite situaţii. Apoi, ferm, şi fără ne retragem dragostea, să îi anunţăm şi pe ceilalţi şi să le punem în practică.

O explicaţie foarte bună a ceea ce reprezintă sau nu reprezintă limitele, cum le stabilim, cum le comunicăm celorlalţi şi cum le impunem, găsiţi în Melody Beattie – The New Codependency. Mai jos, vă prezint cele mai importante idei:

Este timpul să stabilim limite când:

• ne-am hotărât să nu mai spunem “da” atunci când vrem să spunem “nu”
• Trebuie să înceteze un anumite comportament care ne răneşte
• Suntem gata să spunem cum ne simţim, indiferent dacă oamenii vor să audă asta sau nu
• suntem dispuşi să încheiem relaţii care au devenit “cu unic sens”, dacă nu avem ambii drepturi egale
• suntem dispuşi să îi facem pe ceilalţi să se simtă prost reamintindu-le de banii pe care i-am împrumutat, în loc să ne simţim noi prost când nu am greşit cu nimic
• când vrem să oprim un anumit comportament, dar ceilalţi insistă

Pentru a ne fixa limitele, trebuie să spunem:

• ce vom face dacă persoanele ne vor trata în continuare într-un anumit mod
• ce pot face şi ce nu pot face ceilalţi în spaţiul nostru
• cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru cineva
• cât de departe acceptăm să se meargă pentru noi
• “da” când vrem să spunem da
• “nu” când vrem să spunem nu
• “poate” când nu suntem siguri
• Ce vom face sau ce nu vom face atunci când nu ne sunt respectate limitele

A avea limite “sănătoase” cu ceilalţi presupune:

• Să le respectăm drepturile, intimitatea, treburile personale
• Să punem întrebări, în loc să aşteptăm, să cerem sau să avem aşteptări
• Să ne ţinem de cuvânt
• Să nu împrumutăm lucruri fără să întrebăm
• Să spunem adevărul
• Să nu ne impunem credinţele asupra celorlalţi
• Să nu îi judecăm pe ceilalţi
• Să nu presupunem că ştim “faptele”
• Să nu îi confruntăm până ce nu suntem siguri că avem toate informaţiile factuale

 

Ce nu sunt limitele:

• Bariere pe care le ridicăm pentru că aşa ne-a spus cineva
• Ameninţări goale
• Şantaj emoţional
• Bariere pe care nu putem sau nu vrem să le impunem

Limitele nu sunt folosite pentru a controla comportamentul cuiva, ci doar pe al nostru. Ele presupun nişte consecinţe “dacă procedezi aşa, eu voi proceda în felul următor”, dar îi lasă în continuare pe ceilalţi să îşi aleagă comportamentul.

Din proprie experienţă, ştiu că limitele sunt greu de impus. De multe ori, nu ştiam nici eu prea bine “cât de departe sunt dispusă să merg”, alteori mi-a fost frică să ajung în felul acesta să închei o relaţie, alteori am dat înapoi.

Cu siguranţă limitele mele nu au fost niciodată bine primite, dar atunci când am reuşit, i-am obişnuit pe ceilalţi încetul cu încetul, fără să cedez.

Deşi pot părea echivalente cu indiferenţa, “limitele” sunt chiar opusul ei. A avea limite presupune să recunoşti şi să spui adevărul despre cum te simţi, şi nu să spui ceea ce vor ceilalţi să audă. Şi nu este aşa că a recunoaşte adevărul este mult mai greu decât a te preface că totul este bine? Am face asta pentru oameni care ne sunt indiferenţi?

semnatura_sara_mic

Într-una din cărţile mele SF preferate – “Ghidul autostopistului galactic” – un super-computer are misiunea să calculeze răspunsul la “întrebarea supremă despre viață, univers și toate celelalte”. Răspunsul este “42“. A trebuit să recitesc paragraful să mă asigur că nu greşisem: răspunsul era într-adevăr chiar atât de sec. Patruzeci şi doi.

Am râs isteric. Ce altă reacţie puteam să am în faţa unui aşa răspuns? Auzi la ei, cică 42.

După ce am mai meditat la această idee, mi-a trecut prin cap că ar fi de fapt vina celor care au întrebat. Cât de încuiat trebuie să fii ca să ceri un răspuns atât de precis la o întrebare atât de adâncă, atât de revelatoare? Cine îşi închipuie că ceva atât de misterios se poate rezuma într-o cifră, într-un argument logic sau într-un fel de formulă general aplicabilă?

Răspunsul e cam trist: EU. Eu sunt genul ăla de persoană care şi-ar dori să aibă răspunsuri fixe şi clare. Mie mi-e frică de nesiguranţă, de situaţii în care nu ştiu cum să procedez, de schimbări în mine pe care ar trebui să le aplic fără să ştiu – procedural – “cum” să fac asta. Ţin minte, de exemplu, primele mele întâlniri cu cei 12 Paşi. Întrebam mereu “CUM fac să accept?”, “CUM se procedează, mai precis, când trebuie să iert pe cineva?”, “Ce presupune, EXACT, să-mi las viaţa şi voinţa în mâinile altcuiva, adică eu să stau cu mâinile în sân sau ce?”, “După ce criterii recunosc diferenţa dintre un gând autentic al meu şi unul provocat de frică sau de ataşament?”

Cu alte cuvinte, am fost, într-o bună parte din viaţa mea, în căutarea unei reţete. Mi-aş fi dorit să ştiu nişte lucruri clare, pe care să le aplic în orice situaţie, şi pe baza cărora să mă asigur că iau mereu cea mai bună decizie: de la a şti momentul precis în care este mai bine să renunţ decât să continui, până la a alege o culoare la maşină pe care nu am să o regret niciodată.

În faţa situaţiilor neclare mă destram. Pentru mulţi, răspunsul în faţa necunoscutului este credinţa. Pentru alţii, un fel de sănătate mentală care echivalează cu ridicatul din umeri şi un “om trăi şi-om vedea”. Pentru cei care simt nevoia să controleze totul – şi codependenţii se numără printre ei – necunoscutul este una dintre cele mai scurte căi spre nebunie: mintea se încurcă singură, încercând să calculeze, asemenea computerului SF, răspunsul corect la întrebarea “Viaţă”.

În starea mea de nelinişte continuă, am întrezărit primul răspuns acceptabil într-una dintre cele mai frumoase cărţi pe care am citit-o în ultimul timp: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“, de Andrei Pleşu.

Bagatelizez, inevitabil: răspunsul este că nu există nici un răspuns – în nici o filosofie, nici o matematică, şi nici măcar în vreo religie. Nu suntem scutiţi de deciziile grele, nu ni se oferă pe tavă nici un fel de ghid de bună trăire pe care să îl putem aplica literă cu literă în fiecare zi. Şi, desigur, aceasta este partea cea mai frumoasă şi mai misterioasă din a trăi, a respira, a crede.

Vă las cu un citat mai lung, ca să nu aveţi parte doar de ideile mele gata mestecate şi cu iz de slogan.

Ceea ce însă rămâne de analizat dincolo de preceptistica textului, dincolo de sugestiile lui sapienţiale, de “învăţămintele” lui este jocul dialectic al conceptelor, cu nuanţe, paradoxuri şi surprize imposibil de sistematizat în limitele unui “program” monolitic. Iisus nu pare preocupat să construiască o doctrină. Dimpotrivă: refuză consecvent, prin faptele şi cuvântările Sale, să măsluiască realul e dragul unei coerenţe factice. E mereu proaspăt, imprevizibil, “scandalos”.
[…]
Niciodată răspunsul nu e gata făcut, niciodată simţul comun nu e “servit” în mod convenabil. Pe scurt, Iisus face tot ce e de făcut pentru a nu-şi transforma prezenţa şi destinul său pământesc în temeiuri ale unei ideologii. Judecata Sa e întotdeauna circumstanţială, adaptată la cazul indiviual, în dialog cu bogăţia lumii şi cu inepuizabilul condiţiei umane. Dogmatismul, spiritul utopic, gândirea liniar-schematică, intenţia manipulatoare, culpabilizarea celui “pierdut” sunt străine de misiunea hristică. Asistăm, credem, la cea mai radicală destructurare a “ideologicului” din zorii culturii şi civilizaţiei europene.

Din Andrei Pleşu – “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”

semnatura_sara_mic

Simona Tache, una dintre vocile pe care le citesc cu foarte mult drag, scrie astazi despre codependenta. Ma bucur ca a facut acest lucru, pentru ca blogul ei are multi multi cititori, si cu cât stie mai multa lume despre codependenta, cu atât mai bine.

Va invit sa cititi un framgent mai jos si articolul complet aici:

Când cineva devine alcoolic, ramâne singurul actor al povestii lui triste doar daca e singur pe lume. Daca are o familie, atunci sigur ea se va trezi aruncata într-un vârtej de sentimente cumplite: de la furie la teama, de la singuratate la disperare, de la vina la rusine. Pentru a se proteja, apropia?ii vor începe sa dezvolte un comportament anormal, devenind încet-încet parte a problemei. Mai exact, fie ajung sa se lase abuzati, fie ajung sa-l protejeze excesiv pe dependent, încurajându-l sa nu-si recunoasca si sa nu-si asume boala, fie ambele. Exemplu: sotia sau sotul da telefon la biroul partenerului dependent si minte ca acesta nu poate ajunge la birou, din motive de gripa, când, în realitate, el este beat sau drogat…

via Simona Tache

Îi felicit si pe cei care au initiat campania – ALIAT – Alianta pentru Lupta Împotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor.

semnatura_sara_mic

Unul dintre motivele pentru care am decis să înfiinţez acest blog a fost lipsa de informaţii din România despre codependenţă şi dependenţă.

Când nu găsesc informaţii despre dependenţă, familiile sunt tentate să apeleze la ceea ce i-a învăţat spiritul de războinici sau de protecţie: să ascundă sticle, să cicălească, să apeleze la ruşine şi vinovăţie pentru a-i face pe ceilalţi să se oprească. Când nimic din toate astea nu funcţionează, o iau de la capăt, mai îndârjit.

Lipsa informaţiilor, pe lângă faptul că poate conduce la astfel de situaţii dezastruoase şi extenuante din punct de vedere emoţional, mai are un efect pervers pe care l-am resimţit chiar pe pielea mea: îţi dă impresia că eşti singur, că situaţia ta este unică şi fără de scăpare. Şi dependenţii, şi cei care îi iubesc sunt stigmatizaţi din cauză că “nu se vorbeşte despre asta”.

M-am bucurat atunci când mi s-a semnalizat apariţia unui site cu informaţii şi recomandări, pentru dependenţi (în special) şi pentru codependenţi (mai puţin). Site-ul Castle Craig este, în principal, un site dedicat unei clinici de tratament a dependenţelor dar are, pe lângă secţiunea de servicii, una cu resurse utile familiilor care trec prin aşa ceva.

Vă recomand articolul despre cum se poate ajuta un dependent, pentru a vă face vreo idee:

Prezentati-le dovezile reale cu privire la consumul de alcool sau abuzul de droguri si fiti concreti cu privire la comportamentul lor. Evitati judecata morala si exprimarea de opinii. In loc de „Cred ca bei prea mult”, ati putea spune: “noaptea trecuta ai vorbit jignitor si ai strigat, ai condus pe partea gresita a drumului, ceea ce a fost cu adevarat infricosator”.

Sursă: http://www.castlecraig.ro/resurse/gestionarea-dependentei/cum-ajutam-un-dependent

Pentru a vedea şi celelalte alternative pentru tratarea dependenţelor, în afară de Castle Craig, consultaţi şi lista de aici: Unde se poate trata dependenţa de alcool în România

semnatura_sara_mic

Când intru într-o librărie, mă abţin cu greu să nu cumpăr toate cărţile de dezvoltare personală sau despre codependenţă. Parcă trebuie să ştiu neapărat câte ceva şi despre terapia arborelui genealogic, şi despre vindecarea copilului interior, şi despre echilibrul în relaţii, şi despre meditaţie. Parcă îmi vine să nu mă apuc de treabă efectivă până ce nu le-am citit pe toate, pentru că na – ar fi ca şi cum m-aş apuca să montez un tractor înainte să citesc instrucţiunile. Şi apoi, sunt convinsă că tot ce îmi lipseşte ca să încep să mă schimb este să ştiu de fapt EXACT ce am de făcut, nu? NU!

“A citi despre o problemă este ca şi cum ai citi un ghid turistic. Găsim acolo sugestii despre ce trebuie să vizităm, ce să evităm şi alte ponturi. Dar a citi cartea nu este acelaşi lucru cu a călători acolo. La fel este şi în cazul dezvoltării personale. Informaţia este esenţială. Schimbarea este experenţială.

Putem să avem o grămadă de informaţii despre cum să ne definim limitele, dar tot este nevoie de acele situaţii derutante şi dureroase care să ne ajute să ne înţelegem propriile limite. A citi enciclopedii întregi despre ce înseamnă să controlezi sau să ai griijă de gină nu este un înlocuitor pentru ceea ce ne învaţă un fiu dependent de droguri sau o nevastă alcoolică despre ce înseamnă acceptarea şi detaşarea. “

din Melody Beattie, The New Codependency

Asta ca să vedeţi că tot dintr-o carte am aflat-o.

semnatura_sara_mic


Foarte, foarte frumos fragment despre codependenţă, deşi nu i se spune aşa pe nume:

“Ea era cea care stătea între Leonard şi moarte. Asta era senzaţia pe care o avea. Acum, că ştia semnalele de alarmă, era tot timpul pe fază, gata să le observe. Mai rău, era pe fază la orice schimbare din dispoziţia lui Leonard care ar fi putut precede unul din semnalele de alarmă. Era pe fază la alarmele semnalelor de alarmă. Şi totul devenea foarte încurcat. De exemplu, nu ştia dacă faptul că Leonard se trezise devreme reprezenta o nouă modificare în programul lui de somn, dacă făcea parte din modificarea precedentă sau indica o evoluţie pozitivă. Nu ştia dacă perfecţionismul anula faptul că îşi pierduse ambiţia sau erau două feţe ale aceleiaşi monede. Când stăteai între persoana iubită şi moarte, îţi era greu şi să fii trează, şi să dormi. Când Leonard stătea până târziu şi se uita la televizor, Madeleine îi ţinea socoteala din pat. Nu reuşea niciodată să adoarmă până ce el nu venea la etaj şi se punea în pat, lângă ea. Asculta zgomotele pe care le făcea la parter.

Era ca şi când propria-i inimă îi fusese îndepărtată chirurgical din corp şi era ţinută într-un loc îndepărtat, conectată încă şi pompându-i sânge prin vene, dar expusă la pericole pe care nu le vedea: inima ei undeva, afară, într-o cutie, neprotejată.

Din “Intriga matrimonială”, Jeffrey Eugenies, Polirom

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: