You are currently browsing the category archive for the ‘codependenta’ category.

Scriam că am încheiat recent o relație.  Ca să nu existe confuzii, precizez că de fapt a fost încheiată pentru mine. O relație în care am reușit să mă comport diferit față de cele precedente, dar din păcate la încheiere mi s-a părut că nu am învățat nimic în ultimii ani și că am repetat încă o dată aceleași vechi greșeli.

Dar nu aceasta e povestea completă. După despărțire, am încercat să gestionez lucrurile măcar un pic diferit. Mi-a reușit, nu complet, dar tare mi-s fericită pentru cele câteva momente bune pe care le-am câștigat.

Am reușit să disting între dezamăgire în dragoste și problemele cu stima de sine.

În primele câteva ore, am bocit cu vreo câteva pauze de 10-15 minute. Atunci respiram și încercam să văd ce se întâmplă în mintea mea. Așa am aflat că cel mai negru gând nu era „îmi va fi dor de el” ci „voi rămâne mereu singură” / „nimeni nu mă va iubi niciodată”. Sufeream, dar nu atât după conținutul relației, ci după ideea că aveam o relație. Beculețul de codependență mi s-a aprins. 


Ok, și de ce contează asta? Pentru că la o primă vedere nu prea. Nu e ca și cum lacrimile ar avea o anumită componență chimică când plâng după un el și altă compoziție chimică atunci când plâng de teamă că am să rămân singură toată viața. Ambele sunt dureri valide. Doar că prima se bazează pe un fapt (omul ăsta nu mai vrea o relație cu mine), iar a doua pe o credință gravă, despre tot restul veții mele (am 34 de ani !!!), un mesaj pe care îl am în mine din copilărie. În legătură cu primul lucru, nu pot face nimic. În legătură cu gândurile mele – da. „Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba/ Curajul să schimb ceea ce pot”. De data asta, am avut „înțelepciunea să le deosebesc”.

Am realizat că multă suferință era auto-creată.

Imediat ce mă linișteam cât de cât, începeam să scobesc prin gândurile mele și să aduc la suprafață tot ce era negativ. Imediat ce mi-am dat seama de asta, m-am îmbrăcat și am ieșit în oraș cu prietenii. În trecut, tot ce voiam să fac era să rămân singură și să îmi trăiesc până la capăt durerea. Acum, mi-am înfrânt instinctul de a mă îndepărta de oameni și am reușit chiar din prima seară să aduc lucrurile pe un curs normal.

Mi-am folosit toată experiența din trecut ca să mă ajute în prezent.

O istorie dezastruoasă în dragoste este totuși o chestie foarte bună. Iată de ce: am mai trecut de cel puțin zece ori prin asta. Din clasa întâi, când colegul trei bănci mai în față nu mă iubea pe cât îl iubeam eu și am simțit că nu voi putea supraviețui. Întotdeauna la o despărțire am crezut că mă voi usca (fizic) și voi secătui (emoțional) fără persoana X lângă mine. Și zic X pentru că sunt niște oameni fără de care eram convinsă că nu pot trăi și acum nici măcar nu reușesc să îmi aduc aminte numele complet. În mod evident, am supraviețuit. Statistic vorbind, probabilitatea să supraviețuiesc și de data asta este destul de mare. Mi-am șters din cap gândul că „nu voi putea continua fără el”.

Mi-am citit jurnalul.

Am zeci de pagini de auto-tortură, de gânduri reciclate, de întrebări dacă procedez bine sau prost, de „unde voi ajunge”, de „voi rămâne toată viața singură” stârnite de tot felul de relații eșuate. Nu zeci, sute. Uneori, un an întreg îmi era ocupat, aproape în totalitate, de gândurile pentru o singură persoană. Îi analizam gesturile, sub pretextul că mă analizez pe mine. Îmi socoteam toate replicile, toate reacțiile. Îmi încâlceam gândurile ca un ghem întrebându-mă dacă procedez „corect” și „necodependent”. Aveam scrise întregi conversații, ca să le pot vedea cu ochii de mai târziu.

Din loc în loc, îmi lăsasem întrebări pentru Sara din viitor: „oare cum se văd lucrurile de la tine, acum? sper că râzi de toate astea”. Da. Zece ani mai târziu, am râs. În fața mea, era o cronică detaliată a felului în care, până la urmă, nimic nu a contat atât de mult pe cât am crezut. Nu avea să conteze nici de data asta.

Am îmbrățișat-o pe Sara din trecut (și o parte din iubire a ajuns și la cea din prezent).

Acesta a fost, de departe, cel mai bun medicament pentru inima mea frântă. Haideți să vă spun în detaliu ce am făcut:

  • am rememorat situații anterioare în care am fost părăsită; m-am văzut întinsă, pe covor, incapabilă să mă mișc de durere, atunci când s-a încheiat o relație de cinci ani; m-am văzut plângând într-un bol de salată într-un restaurant din centru și făcându-mi-se rușine că nu mă pot stăpâni în public; m-am văzut lipită de un dulap din camera mea, legănându-mă în față și în spate, fără să pot să mă opresc; m-am văzut în avionul care mă lua de lângă iubirea vieții mele și mă ducea departe.
  • m-am uitat la acea Sara din amintire. Știam cât de neiubită se simțea atunci. Mi-am adus aminte golul, lipsa de sens. Am simțit încă o dată deznădăjduirea.
  • apoi mi-am închipuit că o îmbrățișez cu toată forța mea. Eram departe în timp de acele momente. Până la urmă, totul fusese spre bine. Am ieșit cu bine din fiecare situație, mai puternică și mai conștientă de mine. În majoritatea cazurilor, am putut vedea clar cum continuarea relației ar fi dus spre dezastru. Eu cea de peste ani știam că totul va fi bine pentru acea ființă am încercat să îi transmit asta cu toată energia mea.
  • o parte din iubire, din siguranță, din ideea că „totul va fi bine” a picurat și în prezent. 

 Și a funcționat. Emoția și liniștea acelui bine au fost mai puternice decât toate justificările mele raționale și toate analizele. 

Când sufăr din dragoste, mă pot vindeca cu un pic de dragoste față de mine. Sună ca un citat dintr-o carte de „self-help”, știu. Deocamdată, pot simți dragoste pentru cea din trecut. Sper să ajung să o simt și pentru cea din prezent. 

semnatura_sara_mic

Advertisements

Scriam că în ultima relație, ca niciodată, m-am străduit să fac lucrurile de care îmi era frică. Am încercat, cu alte cuvinte, să iubesc mai puțin codependent și mai mult autentic, în armonie cu cine sunt cu adevărat și ce simt cu adevărat.

„Am încercat” înseamnă că nu am reușit mereu.

Dintre toate lucrurile care nu mi-au mers bine, cel mai prost mi-a mers despărțirea. Și, înainte să povestesc despre cum totuși gestionez diferit situația (așa cum am promis aici), vreau să scriu despre cum au mers exact la fel ca alte dăți. Adică prost. De parcă nu aș fi învățat nimic.

În primul rând, mi-a fost frică de despărțire din primul moment. Am simțit-o inevitabilă și am așteptat-o aproape la fiecare conversație. Atunci când trecea câte o conversație în care nu fuseseră pronunțate îngrozitoarele cuvinte, mă simțeam ușoară și fericită, așa cum am scris aici. Dura câteva zile, apoi o luam de la capăt. Eram convinsă că următoarea conversație va fi ultima.

A fost o tortură auto-aplicată și absolut nenecesară. Lucrurile s-ar fi încheiat oricum, probabil în același moment, indiferent dacă îmi era frică de asta sau nu. 

În ultima conversație am fost codependentă 100% și mi-e ciudă pe asta. Aș fi putut să fiu furioasă, tristă, răzbunătoare, ranchiunoasă, sinceră, inurioasă, trădată, geloasă, uimită, șocată, cicălitoare, absurdă, nebună, plângăcioasă, ironică, sarcastică. Dar nu. Am fost „drăguță”. 

Am fost cea mai drăguță și mai înțelegătoare persoană părăsită vreodată în istoria omenirii. I-am urat fericire. I-am zis că nu-i nici o problemă. I-am zis să nu se simtă vinovat. I-am zis că ne vedem acuși, ieșim în oraș și mai bârfim. 

Am fost codependentă pentru că am avut grijă mai mare de sentimentele lui decât de ale mele. Am fost codependentă pentru că cea mai mare grijă a mea a fost să „ies bine” din toată conversația. Am fost codependentă pentru că în interiorul meu urlam de tristețe și ce am scris a fost o minciună. Am fost codependentă pentru că tratam lucrurile ca pe o bătălie și nu voiam să fiu eu cea care „pierde”. Și din codependență, din frica de a nu fi și mai abandonată decât am fost deja, am lăsat relația să atârne în acel fir de ață al lui „ne vedem acuși”. 

Simt acum cum acel fir de ață mi-e transformat în ștreang și petrec cel puțin 50% din gândurile mele întrebându-mă cât de bine sau cât de rău ar fi să-l sun să-i spun să ieșim în oraș să ne vedem.

Și dincolo de toate astea, sufăr. 

Sunt tristă. Plâng. Am inima frântă. 

Știu că nu voi fi mereu așa, că va exista o Sara în viitor, probabil foarte apropiat, care va fi bine-mersi, dar nu reușesc să găsesc scurtătura să ajung acolo.  

Dimpotrivă, fac opusul. Și l-am făcut toată viața mea de codependentă: o iau pe ocoliș. Îmi creez singură motive de a suferi și mai mult și amân momentul în care îmi trece.

Să explic.

În clasa a doisprezecea, am fost într-o relație cu un băiat. Îl chema Dimi, de la Dumitru. A se observa că nu am scris „am iubit” sau „m-am îndrăgostit”. Nu. A fost o relație, punctuată de câteva săruturi mai adânci, aproape zero fluturi în stomac, un Revelion petrecut împreună. Nu aveam nici o intenție să adâncesc în vreun fel relația, îmi făceam calcule deja cam când ar fi fost momentul cel mai potrivit să opresc totul. Oare dacă încheiam relația înainte de Bacalaureat, avea să-mi afecteze notele? Nu știam pe atunci, știu acum – asta se cheamă cinism. 

A spus-o el primul, ca într-un film american: „Totuși noi spre ce ne îndreptăm?” Ne-am despărțit.

Am suferit luni de zile. Am suferit, cel puțin, dublul perioadei în care am fost împreună. Și de fiecare dată când mă surprindeam râzând sau uitând pentru câteva minute că sufăr, mă gândeam la el și mă întrebam chestii prostești precum „de ce nu pot să îl sun să îi spun că mi s-a stricat televizorul? pe cine mai am eu în viață acum?” sau „cui să-i mai zic că am încercat gogoașa cu ciocolată de la chioșcul dinspre liceu și că e bună?” sau „oare cu cine am să-mi mai fac Revelionul de-acum înainte?” sau „uite că este aprinsă lumina la el în apartament, oare ce mai face?” sau „nu s-a uitat deloc la mine pe hol în pauză, oare chiar așa i-a trecut? oare chiar am fost un nimic pentru el?”

Repet: nu simțisem nimic pentru el. Sufeream ca și cum mi-aș fi pierdut iubirea vieții.

Fac același lucru și acum, cincisprezece ani mai târziu. 

Mă gândesc la câte o chestie și îmi zic – asta i-aș fi spus-o și lui. Fac câte un lucru și mă gândesc „ce păcat că nu îi pot povesti”. Îmi readuc în minte sentimentul acela de a fi îmbrățișată și în siguranță și încep să plâng, pentru că mi-e frică să nu îl mai am niciodată în viață. Mă uit pe Internet să văd ce mai face și îmi pare rău instant. El face bine. Eu nu.

Nu am avut o relație care să merite atâta durere. Așa că mi-o inventez. 

Mi-am inventat durere în toate relațiile codependente. Acum sufăr exact la fel, dintr-o suferință auto-aplicată.

Nu înțeleg de ce fac asta, dar măcar mă văd pe mine ce fac. Și simpla observație, chiar și lipsită de înțelegere, mă ajută uneori să fac alte alegeri pentru a suferi decât în trecut. Am să scriu despre asta acuși.  

semnatura_sara_mic

Încerc să îmi țin proaspătă în minte o frază din documentul de deschidere al ședințelor de 12 pași care ar suna tradusă cam așa: „căutăm progresul, nu perfecțiunea”.  Pentru mine, asta înseamnă ca, zi de zi, să încerc să fac lucrurile mai bine și să nu mă supăr prea tare atunci când nu le fac perfect.

Nu „fac perfect” relații. Dar le fac mai bine.

Am una care s-a încheiat recent și, dincolo de suferința pe care oricum o așteptam, am și o scânteie de bucurie în mine. De data aceasta, am procedat cu câteva procente mai bine în comparație cu cele dinainte.

Înainte lăsam relațiile să meargă pe pilot automat. Mă trezeam, câteva luni, uneori ani mai târziu, plină de ranchiună, frustrări și furie pe cealaltă persoană.

Al Anon m-a învățat să mă uit în primul rând la partea mea de relație: am grijă eu de mine? reușesc să îmi articulez dorințele? îmi permit să fiu vulnerabilă atunci când e mult mai ușor să îmi pun o mască de răutate sau indiferență? mă proiectez drept o ființă perfectă? cer suficient? sunt autentică?

Înainte să intru în relația asta, mi-am suflecat mental mânecile. Am fost pregătită să lucrez. Să fiu imperfectă, dar mai sinceră. Ce a însemnat asta de fapt?

Să cer ceea ce vreau. Doamne, da greu a fost. Să zic în cuvinte: vreau să fiu îmbrățișată; vreau să nu răspunzi la telefon și să mă asculți; vreau să îți cunosc prietenii; vreau să mă scoți la un film; vreau să facem dragoste în seara asta; vreau să nu facem dragoste în seara asta; vreau să mă iei cu mașina de la birou. Aproape de fiecare dată când am cerut ceva, am fost îngrozită că voi primi un „Nu”. A trebuit să îmi fac curaj. Mi-am dat seama cât de mult mai ușor era înainte, când eram de acord cu ceea ce voia cealaltă persoană. Când nu făceam decât să urmez dorințele altcuiva, nu riscam nici un refuz. Când mi-am acordat timp să identific ce am nevoie și să articulez în cuvinte, a fost greu.

Să renunț la calcule. Obișnuiam să procedez foarte calculat. De exemplu, să proiectez un scenariu despre fiecare alegere și apoi să încerc să îl aleg pe cel mai bun; sau să încerc să prevăd toate consecințele fiecărei alegeri. De data asta, chiar dacă calculele mele îmi spuneau să nu risc să întreb ceva sau să fac ceva, în loc de „care e cea mai bună soluție?” mă întrebam „care acțiune sau care cuvânt mă reflectă cu adevărat ceea ce gândesc și ceea ce simt”? Și o făceam, chiar și atunci când riscul de a fi părăsită era mare.

Să accept defectele. Oamenii sunt complicați și cu totul atfel decât aș vrea eu să fie. Simt ceea ce simt indiferent ce mi-aș dori eu. Se gândesc la lucruri și oameni care îmi depășesc înțelegerea. De cele mai multe ori, nu își doresc să fie „reparați”, ci înțeleși în nebunia, defectele lor și gândurile cele mai rușinoase. În alte ocazii, mi-aș fi trimis partenerul de 15 ori la psiholog și aș fi insistat să se vindice. De data asta, am empatizat și, în loc să judec, am arătat și eu în ce fel sunt „defectă”.

Să accept ceea ce nu pot schimba. Istoria persoanei. Sentimentele. Modul de a vedea lucrurile. Nu mi-au convenit, dar măcar nu m-am făcut că nu le văd. Am ales în perfectă cunoștință de cauză, chiar și atunci când poate nu am ales bine.

Dar pentru că nu mi s-a schimbat personalitatea peste noapte, am fost și codependentă în zeci de situații. Câteva alegeri le-am făcut din frica de a rămâne singură. Câteva scenarii de „happy end” mi le-am construit ignorând toate dovezile din realitate. Iar la final, chiar la ultima conversație, am avut grijă mai mult de sentimentele lui decât ale mele.

Răspunsul la ultimul „Vreau” a fost „Nu”.

Mi-aș dori să fi fost și „mai bună, dar imperfectă” în gestiunea durerii de după. Nu a fost așa. Dar am să vă spun, data viitoare, cum am și suferit diferit.

semnatura_sara_mic

Nu am fugit.

semnatura_sara_mic

Zice cântecul „Regrets, I’ve had a few / But then again, too few to mention”.

Pentru o codependentă care a făcut multe prostii, am avut mereu prea puține regrete. Cu toată vechimea mea în program, nu am făcut niciodată pasul nouă cu seriozitate: “Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face rău lor sau altora.”

Ce greșeli, m-am gândit. Fusesem un înger. Cea mai săritoare, cea mai pliabilă, cea mai miloasă, cea mai generoasă, cea mai iubitoare, cea mai atentă, cea mai tolerantă, cea mai alinătoare, cea mai acolo, cea mai peste tot, cea mai cha-cha-cha.

Sigur, am făcut, ca omul, câteva greșeli, dar mai ales față de mine! Lista oamenilor cărora le făcusem rău a stat goală.

Și sigur, câteva situații au fost regreatbile, poate că niște borcane „au fost încurcate”, dar la ce folosește să vrei să schimbi trecutul. Nu folosește. Sunt fericită, mi-am zis, pentru toate lucrurile care au mers rău, pentru că dacă ar fi mers bine poate nu aș fi fost aici, azi, într-un loc în care mă înțeleg.

„I did it my way.” [se citește cu un ton de mândrie, ba chiar trufie, ba chiar sfidare]

Nu știu cum s-a întâmplat, dar lucrurile nu au rămas așa. M-am întâlnit, la ani distanță, cu câteva dintre regrete.

A fost cel pe care l-am dus cu zăhărelul, pentru că mi-era prea frică de o schimbare.

A fost cel căruia i-am răpit patru ani din viață pentru că mi-a fost prea frică să rămân singură.

A fost cel căruia nu i-am promis nimic, dar apoi i-am distrus un an din viață pentru că a îndrăznit să nu îmi promită nimic.

Astăzi am scotocit printr-o arhivă de emailuri și am descoperit un regret enorm, mare cât un munte, de care uitasem complet. Fusese mai comod așa, să uit. Am plâns. M-am întrebat la ce folosește să plâng.

Ce ne spun pașii despre regret?

Rugăciunea: Că nu putem schimba ceea ce nu putem schimba, adică trecutul – din acest punct de vedere, regretul e inutil.

Pasul trei: Că îți lași viața și voința în mâinile lui Dumnezeu, iar asta include și durerea, și regretul.

Pasul patru: Nu poate fi complet și sincer până ce nu îți inventariezi și regretele.

Pasul cinci: Îl spui cuiva, nu te prefaci că nu există.

Pasul opt: Identifici persoana căreia i-ai greșit, față de care simți regrete.

Pasul nouă: Îți ceri scuze, mai puțin în cazul în care faci mai mult rău prin asta.

Lecția pe care am învățat-o în seara aceasta, cu emailurile în față, este smerenia. Nu am fost atât de bună pe cât m-am crezut și au existat oameni în jurul meu cărora le-am făcut rău. Suferința lor a fost reală și nu de puține ori s-a întors spre mine, întreit. Nu mă vindec dacă uit și mă gândesc că oricum nu are rost, mă vindec atunci când recunosc și cer iertare.

Nu mă ajută cu nimic să trăiesc în trecut, dar fără să îl privesc în față nu pot să trăiesc în prezent.

 

semnatura_sara_mic

Mă uit la mine cum mă comport zilele astea, cât sunt într-un fel de recădere liberă, și îmi dau seama cât de mult seamănă cu felul în care aratau în general zilele mele.

Încep să îmi fac griji. Îmi fac scenarii. Devin atât de agitată în interior încât se revarsă în mișcări. Mă ridic brusc de pe scaune. Ies la plimbări. Mă îndrept spre fântâna de apă din birou. Mă întorc fără să fi băut apă. Citesc câte două-trei cuvinte din fiecare știre și renunț înainte să înțeleg cu totul.

Îmi iau inima în dinți și deschid o conversație, cu cel mai stăpân pe mine ton cu putință.

Conversația merge bine.

Sunt fericită. Sunt ușoară. Plutesc. Râd la glumele colegilor. Sorb din paharul cu apă. Propun tuturor să ieșim să mâncăm afară, să stăm în soare cât încă nu este prea frig. Nu îmi trebuie nimic decât soare, râsete, sentimentul de fulg din sufletul meu, nu voi mai avea nevoie vreodată de nici o confirmare.

Durează variabil.

După un timp, aud ceva sau văd ceva.  Mă tensionez. Încep să îmi fac griji. Îmi fac scenarii. Devin atât de agitată încât se revarsă în…

Din nou și din nou, obosită, epuizată, furioasă pe mine că văd ce fac și nu mă pot opri.

Așa m-am purtat toată viața. Ca și cum aș avea o floare în mână care poate să îmi dea singurul răspuns de care am nevoie vreodată: mă iubește / nu mă iubește / mă iubește / nu mă iubește / mă…

Doar că întrebarea o am mereu. Ce este codependența, dacă nu o floare care nu are niciodată suficiente petale pe cât am eu nevoie.

 

 

semnatura_sara_mic

De stomacul strâns
De a verifica de 15 ori pe minut dacă este online sau nu
De recitit conversațiile să văd ce semnificație ascunsă ar putea să aibă cuvintele și emoticoanele
De a cântări dacă să dau un like constituie „sufocare”
De la a vrea să-mi sfâșâi pielea și să îmi deschid pieptul cu mâinile așa cum Superman își deschide cămașa, nu pentru că sunt Superwoman pe dinăuntru, ci ca să poată să iasă toată lava din interior
De la a devia orice gând, despre orice, spre el, ca și cum nu aș avea gândul repsectiv, ci gândul este ceva ce îi povestesc despre gândul pe care îl am
De a calcula cum să fiu cel mai puțin vulnerabilă
De a mă încăpățâna să nu zic nimic, să nu fac nimic, să aștept, pentru că altfel înseamnă că „am cedat”
De gândul, atât de copleșitor, al lui „dacă nici acum nu merge, atunci când, din nou, vreodată?”
De a mă simți nesigură ca la 14 ani, când am cu încă vreo 20 în plus
De a mă simți ca la 8 ani, când parcă eram iubită, dar parcă părinții care te iubesc nu se comportă așa

Nu mi-a fost dor de nimic din astea.
Și țin minte momentul de la început când mi-am spus „Știi ce vei păți”.
„Știu. Dar merită”.

semnatura_sara_mic

Am zece ani de când am pășit pentru prima dată pe ușa unui Al Anon.

Am mers la întâlniri o perioadă lungă de timp.

Citesc regulat cărți despre codependență, deși în ultimii doi-trei ani am lăsat-o mai moale.

Am făcut terapie.

Am făcut schimbări importante în viața mea.

Este posibil să uiți pasul 1?

Da. Am uitat complet de pasul 1.

Am uitat adevărul acesta simplu – că există situații care nu depind de tine, care nu te privesc și pe care nu poți să le schimbi. Am uitat prima și cea mai importantă lecție.

De aia se merge la întâlniri regulat, oricât de „vindecat” ești. Pentru că altfel uiți, mai ales când te crezi departe de orice pericol.

semnatura_sara_mic

Probabil că cea mai facilă modalitate de a nu depinde de oamenii de lângă este să nu îi ai. Cât de codependent poți fi dacă îți retezi, pe rând, relațiile cu oamenii din jurul tău? Cât de tare poți să îți legi destinul de dorințele mai capricioase ale unei alte persoane atunci când ești undeva în munte, într-o cabană, fără nimeni?

Nu m-am retras pe piscuri de munte, m-am retras mult timp într-o existență confortabilă. Citit, muncă, filme, seriale, prieteni suficient de îndepărtați cât să nu îmi știe cel de-al doilea prenume. O supă călduță, gătită de mine, în care îmi cufund zilele și îmi ascund izolarea sub cuvinte precum „independentă”, „puternică”, „auto-sustenabilă”, „asertivă”, „focalizată pe carieră”.

Sunt multe feluri de a zice „singură”.

Nu știu cum e accentul corect: singură, dar necodependentă. Sau: necodependentă, dar singură.

Știți că semințele durează mult mai mult decât ne închipuim? Că au în ele acolo, potențialul de viață nouă, comprimată ca un arc minuscul, care țâșnește în viață după ani și ani dacă apar condiții favorabile? În anii 90, chinezii au reușit să crească un lotus dintr-o sămânță care data din secolul al 15-lea.

Acum o lună de zile, cineva m-a luat în brațe. În mai puțin de un minut, îmi făceam calcule despre cum mi-aș putea modifica concediul astfel încât să mai rămân acolo în brațe. Mă gândeam dacă nu mi-aș putea cumva schimba jobul ca să fac lucrurile să se miște mai ușor. Mă vedeam vindecându-l de accesele de  tristețe de care îmi povestise că suferă. Și cu recunoștința veșnică pe care mi-o purta pentru că îl reparasem, îl vedeam într-un genunchi în fața mea, eu plângând de bucurie, el vizibil emoționat. Și în al doilea minut, m-am speriat. Deja că se termină, că nu sunt suficient de bună pentru ca ceva să dureze, ne certam deja în mintea mea, îmi simțeam iar sufletul în tălpi, mă vedeam trântind ușa și mă mai vedeam tristă, incredibil de tristă și umilită.

O foarte slabă rază de soare a strălucit în mine și, sub ea, sămânța de codepență s-a desfăcut și a înflorit.

Probabil că asta vrea să zică faptul că de codependență nu te vindeci niciodată. Ai multe, multe semințe în suflet. Și probabil că dacă îl lași pustiu, nu încolțesc. Și dacă lași vreo bucățică de lumină să intre, se trezesc toate la viață. Și atunci întrebarea nu este cum să stârpești semințele – ci cum faci cu planta care iese de acolo. Și ce altceva mai plantezi pe lângă.

M-am speriat și am fugit. Mai bine să fug, decât să fiu alungată. Sunt în continuare o independentă necodependentă. Dar.

semnatura_sara_mic

Un articol interesant despre cum suntem învățate să avem grijă de ceilalți înaintea noastră și cum ne poate duce acest lucru la codependență:

„Mulți dintre noi au darul (sau blestemul, depinde) de a simți pe deplin emoțiile celorlalți și de a a le purta în inimile lor pe măsură ce își continuă drumul într-o lume care deja nu e gândită pentru supraviețuriea noastră.

Când eram mică, purtam întreaga lume pe umerii mei, inclusiv durerea de zi cu zi a mea și a familiei mele. Părinții mei divorțaseră și tatăl mue s-a mutat din casă, la cinci ore depărte. A fost o lovitură grea și permanentă, dar încă nu conștientizam asta la momentul respecitv. Durerea mamei mele a fost cea care mi-a rupt sufletul. O ascundea foarte bine, dar o știam până în adâncul celulelor mele cât de mult suferă. Și atunci am devenit, inconștient, o „reparatoare”.

Țin minte cum mă trezeam dimineață, în weekenduri, înaintea ei, să îi fac cafea. Țin minte cum încercam să adun cadouri și tinichele de ziua ei, ca să o fac fericită, în ciuda faptului că insista că nu-i place ziua ei și că nu avea nevoie să fac asta pentru ea.”

Restul articolului (în engleză) aici: How Being “Selfless”” Taught Me Unhealthy Co-dependence

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 304 other followers

Advertisements
%d bloggers like this: