You are currently browsing the category archive for the ‘codependenta’ category.

Nu am fugit.

semnatura_sara_mic

Advertisements

Zice cântecul „Regrets, I’ve had a few / But then again, too few to mention”.

Pentru o codependentă care a făcut multe prostii, am avut mereu prea puține regrete. Cu toată vechimea mea în program, nu am făcut niciodată pasul nouă cu seriozitate: “Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face rău lor sau altora.”

Ce greșeli, m-am gândit. Fusesem un înger. Cea mai săritoare, cea mai pliabilă, cea mai miloasă, cea mai generoasă, cea mai iubitoare, cea mai atentă, cea mai tolerantă, cea mai alinătoare, cea mai acolo, cea mai peste tot, cea mai cha-cha-cha.

Sigur, am făcut, ca omul, câteva greșeli, dar mai ales față de mine! Lista oamenilor cărora le făcusem rău a stat goală.

Și sigur, câteva situații au fost regreatbile, poate că niște borcane „au fost încurcate”, dar la ce folosește să vrei să schimbi trecutul. Nu folosește. Sunt fericită, mi-am zis, pentru toate lucrurile care au mers rău, pentru că dacă ar fi mers bine poate nu aș fi fost aici, azi, într-un loc în care mă înțeleg.

„I did it my way.” [se citește cu un ton de mândrie, ba chiar trufie, ba chiar sfidare]

Nu știu cum s-a întâmplat, dar lucrurile nu au rămas așa. M-am întâlnit, la ani distanță, cu câteva dintre regrete.

A fost cel pe care l-am dus cu zăhărelul, pentru că mi-era prea frică de o schimbare.

A fost cel căruia i-am răpit patru ani din viață pentru că mi-a fost prea frică să rămân singură.

A fost cel căruia nu i-am promis nimic, dar apoi i-am distrus un an din viață pentru că a îndrăznit să nu îmi promită nimic.

Astăzi am scotocit printr-o arhivă de emailuri și am descoperit un regret enorm, mare cât un munte, de care uitasem complet. Fusese mai comod așa, să uit. Am plâns. M-am întrebat la ce folosește să plâng.

Ce ne spun pașii despre regret?

Rugăciunea: Că nu putem schimba ceea ce nu putem schimba, adică trecutul – din acest punct de vedere, regretul e inutil.

Pasul trei: Că îți lași viața și voința în mâinile lui Dumnezeu, iar asta include și durerea, și regretul.

Pasul patru: Nu poate fi complet și sincer până ce nu îți inventariezi și regretele.

Pasul cinci: Îl spui cuiva, nu te prefaci că nu există.

Pasul opt: Identifici persoana căreia i-ai greșit, față de care simți regrete.

Pasul nouă: Îți ceri scuze, mai puțin în cazul în care faci mai mult rău prin asta.

Lecția pe care am învățat-o în seara aceasta, cu emailurile în față, este smerenia. Nu am fost atât de bună pe cât m-am crezut și au existat oameni în jurul meu cărora le-am făcut rău. Suferința lor a fost reală și nu de puține ori s-a întors spre mine, întreit. Nu mă vindec dacă uit și mă gândesc că oricum nu are rost, mă vindec atunci când recunosc și cer iertare.

Nu mă ajută cu nimic să trăiesc în trecut, dar fără să îl privesc în față nu pot să trăiesc în prezent.

 

semnatura_sara_mic

Mă uit la mine cum mă comport zilele astea, cât sunt într-un fel de recădere liberă, și îmi dau seama cât de mult seamănă cu felul în care aratau în general zilele mele.

Încep să îmi fac griji. Îmi fac scenarii. Devin atât de agitată în interior încât se revarsă în mișcări. Mă ridic brusc de pe scaune. Ies la plimbări. Mă îndrept spre fântâna de apă din birou. Mă întorc fără să fi băut apă. Citesc câte două-trei cuvinte din fiecare știre și renunț înainte să înțeleg cu totul.

Îmi iau inima în dinți și deschid o conversație, cu cel mai stăpân pe mine ton cu putință.

Conversația merge bine.

Sunt fericită. Sunt ușoară. Plutesc. Râd la glumele colegilor. Sorb din paharul cu apă. Propun tuturor să ieșim să mâncăm afară, să stăm în soare cât încă nu este prea frig. Nu îmi trebuie nimic decât soare, râsete, sentimentul de fulg din sufletul meu, nu voi mai avea nevoie vreodată de nici o confirmare.

Durează variabil.

După un timp, aud ceva sau văd ceva.  Mă tensionez. Încep să îmi fac griji. Îmi fac scenarii. Devin atât de agitată încât se revarsă în…

Din nou și din nou, obosită, epuizată, furioasă pe mine că văd ce fac și nu mă pot opri.

Așa m-am purtat toată viața. Ca și cum aș avea o floare în mână care poate să îmi dea singurul răspuns de care am nevoie vreodată: mă iubește / nu mă iubește / mă iubește / nu mă iubește / mă…

Doar că întrebarea o am mereu. Ce este codependența, dacă nu o floare care nu are niciodată suficiente petale pe cât am eu nevoie.

 

 

semnatura_sara_mic

De stomacul strâns
De a verifica de 15 ori pe minut dacă este online sau nu
De recitit conversațiile să văd ce semnificație ascunsă ar putea să aibă cuvintele și emoticoanele
De a cântări dacă să dau un like constituie „sufocare”
De la a vrea să-mi sfâșâi pielea și să îmi deschid pieptul cu mâinile așa cum Superman își deschide cămașa, nu pentru că sunt Superwoman pe dinăuntru, ci ca să poată să iasă toată lava din interior
De la a devia orice gând, despre orice, spre el, ca și cum nu aș avea gândul repsectiv, ci gândul este ceva ce îi povestesc despre gândul pe care îl am
De a calcula cum să fiu cel mai puțin vulnerabilă
De a mă încăpățâna să nu zic nimic, să nu fac nimic, să aștept, pentru că altfel înseamnă că „am cedat”
De gândul, atât de copleșitor, al lui „dacă nici acum nu merge, atunci când, din nou, vreodată?”
De a mă simți nesigură ca la 14 ani, când am cu încă vreo 20 în plus
De a mă simți ca la 8 ani, când parcă eram iubită, dar parcă părinții care te iubesc nu se comportă așa

Nu mi-a fost dor de nimic din astea.
Și țin minte momentul de la început când mi-am spus „Știi ce vei păți”.
„Știu. Dar merită”.

semnatura_sara_mic

Am zece ani de când am pășit pentru prima dată pe ușa unui Al Anon.

Am mers la întâlniri o perioadă lungă de timp.

Citesc regulat cărți despre codependență, deși în ultimii doi-trei ani am lăsat-o mai moale.

Am făcut terapie.

Am făcut schimbări importante în viața mea.

Este posibil să uiți pasul 1?

Da. Am uitat complet de pasul 1.

Am uitat adevărul acesta simplu – că există situații care nu depind de tine, care nu te privesc și pe care nu poți să le schimbi. Am uitat prima și cea mai importantă lecție.

De aia se merge la întâlniri regulat, oricât de „vindecat” ești. Pentru că altfel uiți, mai ales când te crezi departe de orice pericol.

semnatura_sara_mic

Probabil că cea mai facilă modalitate de a nu depinde de oamenii de lângă este să nu îi ai. Cât de codependent poți fi dacă îți retezi, pe rând, relațiile cu oamenii din jurul tău? Cât de tare poți să îți legi destinul de dorințele mai capricioase ale unei alte persoane atunci când ești undeva în munte, într-o cabană, fără nimeni?

Nu m-am retras pe piscuri de munte, m-am retras mult timp într-o existență confortabilă. Citit, muncă, filme, seriale, prieteni suficient de îndepărtați cât să nu îmi știe cel de-al doilea prenume. O supă călduță, gătită de mine, în care îmi cufund zilele și îmi ascund izolarea sub cuvinte precum „independentă”, „puternică”, „auto-sustenabilă”, „asertivă”, „focalizată pe carieră”.

Sunt multe feluri de a zice „singură”.

Nu știu cum e accentul corect: singură, dar necodependentă. Sau: necodependentă, dar singură.

Știți că semințele durează mult mai mult decât ne închipuim? Că au în ele acolo, potențialul de viață nouă, comprimată ca un arc minuscul, care țâșnește în viață după ani și ani dacă apar condiții favorabile? În anii 90, chinezii au reușit să crească un lotus dintr-o sămânță care data din secolul al 15-lea.

Acum o lună de zile, cineva m-a luat în brațe. În mai puțin de un minut, îmi făceam calcule despre cum mi-aș putea modifica concediul astfel încât să mai rămân acolo în brațe. Mă gândeam dacă nu mi-aș putea cumva schimba jobul ca să fac lucrurile să se miște mai ușor. Mă vedeam vindecându-l de accesele de  tristețe de care îmi povestise că suferă. Și cu recunoștința veșnică pe care mi-o purta pentru că îl reparasem, îl vedeam într-un genunchi în fața mea, eu plângând de bucurie, el vizibil emoționat. Și în al doilea minut, m-am speriat. Deja că se termină, că nu sunt suficient de bună pentru ca ceva să dureze, ne certam deja în mintea mea, îmi simțeam iar sufletul în tălpi, mă vedeam trântind ușa și mă mai vedeam tristă, incredibil de tristă și umilită.

O foarte slabă rază de soare a strălucit în mine și, sub ea, sămânța de codepență s-a desfăcut și a înflorit.

Probabil că asta vrea să zică faptul că de codependență nu te vindeci niciodată. Ai multe, multe semințe în suflet. Și probabil că dacă îl lași pustiu, nu încolțesc. Și dacă lași vreo bucățică de lumină să intre, se trezesc toate la viață. Și atunci întrebarea nu este cum să stârpești semințele – ci cum faci cu planta care iese de acolo. Și ce altceva mai plantezi pe lângă.

M-am speriat și am fugit. Mai bine să fug, decât să fiu alungată. Sunt în continuare o independentă necodependentă. Dar.

semnatura_sara_mic

Un articol interesant despre cum suntem învățate să avem grijă de ceilalți înaintea noastră și cum ne poate duce acest lucru la codependență:

„Mulți dintre noi au darul (sau blestemul, depinde) de a simți pe deplin emoțiile celorlalți și de a a le purta în inimile lor pe măsură ce își continuă drumul într-o lume care deja nu e gândită pentru supraviețuriea noastră.

Când eram mică, purtam întreaga lume pe umerii mei, inclusiv durerea de zi cu zi a mea și a familiei mele. Părinții mei divorțaseră și tatăl mue s-a mutat din casă, la cinci ore depărte. A fost o lovitură grea și permanentă, dar încă nu conștientizam asta la momentul respecitv. Durerea mamei mele a fost cea care mi-a rupt sufletul. O ascundea foarte bine, dar o știam până în adâncul celulelor mele cât de mult suferă. Și atunci am devenit, inconștient, o „reparatoare”.

Țin minte cum mă trezeam dimineață, în weekenduri, înaintea ei, să îi fac cafea. Țin minte cum încercam să adun cadouri și tinichele de ziua ei, ca să o fac fericită, în ciuda faptului că insista că nu-i place ziua ei și că nu avea nevoie să fac asta pentru ea.”

Restul articolului (în engleză) aici: How Being “Selfless”” Taught Me Unhealthy Co-dependence

semnatura_sara_mic

Nu am mai scris de mult timp.

Nu pentru că mi s-a acrit, ci pentru că mi se întâmplă și se întâmplă cu mine mult mai puține lucruri. În primii ani de recuperare, totul a fost ca un rollercoaster. Am aflat lucruri despre mine, am deprins câteva tehnici prin care să mă mențin la suprafață, am simțit mai puternic fiecare cădere, totul era nou, totul era descoperire.

Am acum o viață nu lină, dar plasată mai degrabă într-o zonă de câmpie decât una cu văi și dealuri. Merg prin câmpie aproape din inerție, fără să am o țintă precisă, dar și fără să mai cunosc căderile alea în disperare care îmi punctau timpul din loc în loc.

Ce am mai făcut, între timp:

Am mers foarte rar la cele două grupuri Al Anon ale mele și asta se cunoaște. M-am lăsat absorbită de alte chestii care par mai importante, le-am acordat timpul pe care altă dată mi-l acordam mie. Simt că mi-am făcut rău, pentru că în ultimii doi ani simt că îmi trăiesc viața un pic desprinsă de mine. Fac lucuri pe pilot automat, iar când simt întrebările încolțind în mine „de ce stai cu prietenii ăștia?” sau „de ce te ocupi atât de mult cu proiectul ăsta?” le alung cu o altă ocupație. Prin absența sentimentului, înțeleg mai bine ce înseamnă „să fii în prezent” și „să fii în corpul tău”. Atunci când rămân singură și încep să îmi simt mâinile, picioarele, pieptul, respirația îmi dau seama cât de „în afară” am fost în toate celelalte momente.

Am încheiat două relații. În moduri diferite, dovadă că nu există o singură soluție.

Despre prima am scris aici: Relația pe care nu am putut să o rup. E ceva ce am purtat după mine mulți ani, o relație care mă îmbogățea pe de o parte și mă secătuia pe de altă parte. Un ulcior spart e o metaforă foarte bună pentru felul în care trăiam relația respectivă: pe cât de multă dragoste și bucurie primeam, încă și mai multă energie trebuia să consum ca să nu mă simt otrăvită. Per total, fericirea însemna cele câteva momente în care primeam dragostea și atenția celeilalate persoane, câteva steluțe pe un cer mai degrabă negru. Pe asta am încheiat-o pur și simplu, cu explicații și acord reciproc. M-am simțit ca un personaj prost de film cam tot timpul cât am purtat discuțiile. Fiecare replică mi se părea împrumutată din altă parte „este important pentru mine să nu mai continuăm în acest fel, te rog să înțelegi”, „este alegerea ta dacă îmi respecți sau nu voința, dar asta e voința mea” – în fine, parcă vorbea un manual de self-help în loc să vorbesc eu. Dar mi-am asumat nenaturalețea și sentimentul de jenă și asta a fost.

Despre cea de-a două am scris în majoritatea timpului în care scriam despre relații, dar cel mai mult am scris aici: Should I stay or should I go. Am rămas. Printr-un miracol însă, am reușit să transform relația. Sau poate miracolul adevărat am reușit să mă transform pe mine suficient cât să văd relația cu ochi complet diferiți. Golită de codependență, de nevoie, de teama de abandon, de tot ce nu am primit de la părinții mei – am reușit să văd relația ca ceea ce era. Ca una obișnuită, printre alte 50 pe care le mai am. Omul nu era Prințul, ci o persoană cel puțin la fel de speriată de viață pe cât eram și eu. Cu cât am reușit să mă văd pe mine mai bine, cu atât am putut să îmi văd și capătul meu relație, și apoi pe cealaltă persoană. M-am relaxat, iar lucrurile s-au îmbunătățit din mai multe puncte de vedere, inclusiv relația.

Codependența, îmi dau seama, e un pic ca jocul acela chinezesc care îți „prinde” degetul într-o capcană cu o altă persoană. Cu cât te zbați mai tare și te chinui mai tare să rezolvi problema, cu atât strânsoarea e mai puternică. Atunci când te relaxezi, capcana și-a pierdut forța.

Am fost cât pe ce să încep o relație cu un dependent de droguri. Am avut câteva luni de zile în care mă uitam la mine ca la un personaj de roman scris de altcineva. Îmi plăcea de cineva care avea această problemă, cu drogurile. Ne apropiasem suficient ca să îi știu povestea de viață și să simt suficientă empatie pentru motivele care îl conduseseră acolo, era charming, cu gesturi neașteptate și drăgăstoase, începusem deja să îmi construiesc în capul meu justificări pentru momentele când devenea iritabil sau incoerent. Era atât de „manual” felul în care mă comportam și simțeam încât îmi venea să râd. Dar nu mă puteam opri. Citeam în fiecare zi următorul fragment din Melody Beattie, aproape fără nici un folos:

„There are several facts that make a person unavailable to participate in an intimate, loving relationship. That person may be married or currently involved in another love relationship. The person may be so recently divorced, or so recently out of another relationship that he or she is unavailable. The person may not want to be in a healthy, loving relationship, or perhaps the person may not want to be in a relationship with you. Active chemical dependency, sex addiction, or other unresolved issues make a person unavailable to participate in a relationship. Practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships.

Repeat after me: practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships. People who need to be in recovery from anything, but aren’t, aren’t available to participate in relationships.”

Beyond Codependency: And Getting Better All the Time (Melody Beattie)

Repetă după mine, îmi spuneam. „Nu e disponibil, nu e disponibil, nu e disponibil”. Până la urmă – și nu îmi face deloc plăcere să scriu asta – m-au salvat circumstanțele, și nu eu.

Am simțit, pentru prima dată de când sunt codependentă, cât de „boală” este cu adevărat. „Codependența” poate prelua controlul asupra mea, aproape fără să îmi dau seama. Este acolo, la pândă, așteaptă momentul perfect să apară și să mă înlocuiască.

Sunt, deci, tot o codependentă. Sunt și mult altceva pe lângă, dar codependența e o parte din mine de care nu am să scap vreodată.

semnatura_sara_mic

Dintre toate exercițiile, căile sau metodele de dezvoltare personală, cele în care trebuie să vorbesc în oglindă mi s-au părut mereu cele mai prostești.

Poate ați dat și voi peste ele, apar cam în toate cărțile legate de vindecare / traume / stimă și iubire de sine.

Am încercat acum câțiva ani și m-am postat în fața unei oglinzi. Mi-a apărut o față rotundă, care nu îmi plăcea deloc, care mă privea suspect – “ce ai de gând să faci”? Am deschis gura și din prin mine a călătorit altă voce decât cea obișnuită: era o voce bleagă, timorată și enervantă pentru că era așa timorată. Cât vorbeam și mă priveam în oglindă mi se părea că sunt o învățătoare nepricepută care nu știe să comunice bine cu copiii ei, așa că le vorbește ca și cum ar fi proști.

Am renunțat rapid la idee.

Exercițiile cu oglinda m-au găsit acum, câțiva ani mai târziu. Am citit din nou despre metodă și, din nou, prima mea reacție a fost: “Niciodată!”

Dar o voce (cred că mai înțeleaptă, după atâția ani și ani de dezvoltare personală) mi-a spus:  De ce nu? Am încercat cum ai vrut tu atât de mult timp. A funcționat? NU. Ce ar fi să încercăm și așa?

Avea dreptate. M-am încăpățânat ani la rând să fac lucrurile așa cum îmi era mie mai confortabil. Nu am făcut nici un efort să vorbesc mai frumos cu mine însămi, pentru că mi se părea fals. Voiam să vorbesc frumos cu mine abia atunci când simțeam cu adevărat lucrul ăsta.

Dar dacă lucrurile se întâmplă invers? Dacă am fost atât de obișnuită să fiu critică și nesuferită când îmi spun lucruri încât nici nu mai știu să fiu altfel cu mine? Poate că la început trebuie să mă forțez, dar la urma urmei ce este atât de rău dacă mă uit în oglindă și îmi spun “Ești frumoasă” în loc de “Nimeni nu te va iubi vreodată”.

Vorbesc cu mine în oglindă în fiecare dimineață și seară. Am încă vocea unei învățătoare nepricepute. Dar măcar nu mai am vocea unei persoane experte în ale criticii, defectelor și urii.

semnatura_sara_mic

Din codependență nu te poți vindeca, am aflat eu aproape imediat ce am înțeles că sunt codependentă. Mi-am spus că sigur trebuie să fie o greșeală. Cu siguranță, dacă nu există vreo pastilă, vreo incantație magică, vreun psiholog bine plătit trebuie să existe un ALTCEVA care să te facă bine, că nu poți trăi toată viața cu un blestem care s-a prins de tine în primii ani de viață.

Nu?
Nu-i așa?
Încep să înțeleg de ce nu este așa. Am 31 de ani și deja 8 ani de recuperare, 8 ani în care am mers ori la psiholog, ori la grupurile de suport, ori am citit cărți de specialitate. M-am simțit mai bine și, pentru o perioadă, am crezut că voi fi bine permanent. Cred că mai degrabă mă izolam de situații în care să mă simt rău. Dar astea nu se cheamă viață, se cheamă peșteră.
Ce am aflat după perioade de bine relativ este că uneori am căzut înapoi în fosta mea piele de codependentă fără zgomot prea mare. N-am făcut BUF! Nu m-a durut în mod deosebit, cât să mă dezmeticesc repede. Am căzut uneori atât de lin încât nu mi-am dat seama decât prea târziu, când eram deja prinsă în mocirla propriilor mele reacții de codependentă.
Începusem să îmi neglijez grupurile de sprijin (două). Despre codependență mai citeam doar când îmi cădea câte ceva în mână, întâmplător. Dacă mergeam la grup, îi priveam pe bobocii codependenți cu un fel de condescendență, așa, și cu bucuria că li se întâmplă lor, și nu mie.
Am greșit.
Din codependență nu mă pot vindeca.
Să nu fiu codependentă nu va fi niciodată ceva lipsit de efort. Să nu fiu codependentă înseamnă să urc pe o pantă alunecoasă, pas cu pas, în fiecare zi. Când mă opresc, nu staționez, ci încep să alunec în jos. Și singurul fel de a nu se întâmpla asta, este să mă comport așa cum îmi cere programul:
– Să citesc
– Să lucrez pașii
– Să fiu atentă la ceea ce îmi spun eu mie
– Să meditez
– Să îmi accept neputința
– Să mă predau.
Nu o dată și gata.
Zi de zi, în fiecare zi, așa cum codependentă sunt în fiecare zi.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 297 other followers

Advertisements
%d bloggers like this: