You are currently browsing the category archive for the ‘dezvoltare personala’ category.

Din codependență nu te poți vindeca, am aflat eu aproape imediat ce am înțeles că sunt codependentă. Mi-am spus că sigur trebuie să fie o greșeală. Cu siguranță, dacă nu există vreo pastilă, vreo incantație magică, vreun psiholog bine plătit trebuie să existe un ALTCEVA care să te facă bine, că nu poți trăi toată viața cu un blestem care s-a prins de tine în primii ani de viață.

Nu?
Nu-i așa?
Încep să înțeleg de ce nu este așa. Am 31 de ani și deja 8 ani de recuperare, 8 ani în care am mers ori la psiholog, ori la grupurile de suport, ori am citit cărți de specialitate. M-am simțit mai bine și, pentru o perioadă, am crezut că voi fi bine permanent. Cred că mai degrabă mă izolam de situații în care să mă simt rău. Dar astea nu se cheamă viață, se cheamă peșteră.
Ce am aflat după perioade de bine relativ este că uneori am căzut înapoi în fosta mea piele de codependentă fără zgomot prea mare. N-am făcut BUF! Nu m-a durut în mod deosebit, cât să mă dezmeticesc repede. Am căzut uneori atât de lin încât nu mi-am dat seama decât prea târziu, când eram deja prinsă în mocirla propriilor mele reacții de codependentă.
Începusem să îmi neglijez grupurile de sprijin (două). Despre codependență mai citeam doar când îmi cădea câte ceva în mână, întâmplător. Dacă mergeam la grup, îi priveam pe bobocii codependenți cu un fel de condescendență, așa, și cu bucuria că li se întâmplă lor, și nu mie.
Am greșit.
Din codependență nu mă pot vindeca.
Să nu fiu codependentă nu va fi niciodată ceva lipsit de efort. Să nu fiu codependentă înseamnă să urc pe o pantă alunecoasă, pas cu pas, în fiecare zi. Când mă opresc, nu staționez, ci încep să alunec în jos. Și singurul fel de a nu se întâmpla asta, este să mă comport așa cum îmi cere programul:
– Să citesc
– Să lucrez pașii
– Să fiu atentă la ceea ce îmi spun eu mie
– Să meditez
– Să îmi accept neputința
– Să mă predau.
Nu o dată și gata.
Zi de zi, în fiecare zi, așa cum codependentă sunt în fiecare zi.

semnatura_sara_mic

Acum vreo cinci ani, un prieten pe umărul căruia obișnuiam să mă plâng, mi-a spus așa: “Sara dragă, tu parcă te zbuciumi de una singură într-o cușcă  fără pereți.”

Eram supărată pe ceva în ziua aceea. Încercasem, cred, toate mecanismele din lume să mă apropii de cineva: am fost drăguță, i-am ghicit gândurile înainte să le aibă, i-am rezolvat 40.000 de probleme, am fost veselă, am fost tristă, am ascultat cu entuziasm, i-am dat tot ce mi-a cerut înainte să îmi ceară. Și tot ce primisem înapoi fusese respingere, respingere și încă și mai multă respingere. Simțeam că înnebunesc.

Iar amicul ăsta al meu îmi spune că-s cam zbuciumată și că n-am de ce. Voiam să îi iau toate cuvintele, toate sfaturile, toate înțelepciunile lui gratuite, să le fac ghem și să i le azvârl în față de să-l doară o săptămână.

Am avut înțelepciunea să-mi înghit enervarea și să îi răspund.

“Mulțumesc. Sunt sigură că, într-o zi, am să mă văd și eu așa. Mi-aș dori să fie acum”.

 

Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu codependenți “boboci”. Sunt extrem de înverșunați. Vorbesc, minute, ore în șir, despre nesimțiții de soți / fii/ fiice / parteneri și cum consumă alcool / droguri, se înhaită cu alții și cum degeaba îi trimit pe la medici, cum degeaba au fost personal la patron să-i implore să-i păsuiască, tot și-au pierdut serviciul. Își amintesc în detalii precise toate vorbele de rău. Despre acea dată când le-au cumpărat un maieu nou și curat, ca să iasă în lume curați și s-au îmbrăcat ca niște vagabonzi. Despre data aceea când le-a spus, pentru a câta oară (?), că trebuie să se comporte frumos și să nu mai facă scandal aiurea. Despre când și-au implorat oamenii iubiți, cu lacrimi în ochi, să nu-și mai prăpădească viața în pahar și au fost repeziți cu vreun sarcasm bine construit.

Nu mi se rupe inima pentru ei.

Zâmbesc.

Mă văd pe mine, cea de demult, zbuciumată. Mă văd încercând toate soluțiile, până la extenuare. Mă văd dând cu capul de pereți inexistenți.

Și în sfârșit zâmbesc, pentru că știu acum că nu există nici o cușcă.

semnatura_sara_mic

semnatura_sara_mic

Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.

Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.

Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.

M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.

Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.

Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.

Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.

Statistic vorbind, fac bine.

semnatura_sara_mic

În seara aceasta sunt Perseidele. Nu prea ştiu care este treaba cu fenomenul ăsta. Tot ce ştiu este că, în noaptea asta, dacă stau cu privirea zgâită vreo oră sau două spre cer, mă aleg cu ceva în plus pe lângă o durere zdravănă de gât. S-ar putea să văd vreo câteva stele căzătoare.

Şi ştiţi ce fac de când sunt mică atunci când văd o stea căzătoare? Îmi pun o dorinţă!

Nu ştiam asta pe atunci, dar există o întreagă artă de a-ţi pune dorinţe. Şi, până să ajung să o perfecţionez şi să o practic, am irosit o grămadă de stele căzătoare, de lumânări suflate şi de pufi din aia alergici prinşi şi scuipaţi în sân pentru dorinţe… să le spunem ne-eligibile.

Am să vă explic câteva categorii de dorinţe pe care nu mi le mai pun deloc şi de ce.

Dorinţe vagi

Dorinţele vagi sunt ca pretendentele la titlul de Miss care, la proba de “Care este cea mai mare dorinţă a ta” răspund “Pacea mondială”. Să fim serioşi. Nu se întâmplă şi nu va întâmpla asta, decât dacă aruncăm concomitent bombe unii peste alţii, şi atunci nu va mai fi nimeni care să se certe cu nimeni, iar pe planetă va fi un pic mai multă pace decât am fi sperat. Îmi şopteam şi eu astfel de dorinţe, cu un pic de lacrimi în ochi, emoţionată de propria bunătate. Dar în felul ăsta evitam foarte mult să mă gândesc cum anume puteam EU să fac lumea mai bună şi nici nu făceam efortul să aflu ce îmi doresc eu cu adevărat.

Dorinţele negative

Mi-am dorit de foarte multe ori “să nu”. Să nu îmi pice Bacovia la bac. Să nu rămân singură. Să nu mă mai doară măseaua. Să nu mai fiu săracă. Să nu mai fiu luată în râs. Să nu mai fiu geloasă etc.

Cu timpul, am învăţat despre mine o chestie foarte utilă. Că atunci când îmi doresc din tot sufletul să NU mai fiu “ceva” (de exemplu, bolnavă), o mulţime de energii se rotesc în jurul acelei imagini ale mele de “bolnavă” şi, inconştient, starea mea de “bolnavă” capătă din ce în ce mai multă forţă în mintea mea. În schimb, atunci când îmi doresc să fiu “sănătoasă”, mintea mea trebuie să facă un efort să îşi închipuie cum aş arăta eu sănătoasă, cât de bine m-aş simţi, cum aş face sport sau pur şi simplu m-aş bucura de starea mea de bine. Şi uite aşa, prin schimbarea a vreo doi termeni acolo, deja gândurile mele nu mai sunt preocupate de ceea ce nu merge bine, ci se concentrează doar asupra lucrurilor care vor merge bine.

Ştiu că sună foarte mult a “energii pozitive”/ “energii negative”, Legea Atracţiei sau Secretul, care la rândul lor sună cam ţâcnit.

Dar beneficiul dorinţelor pozitive poate fi privit şi mai practic. Pur şi simplu, în loc să îmi stric starea de bine gândindu-mă la toate lucrurile care merg prost, încerc să petrec câteva clipe plăcute imaginându-mi cât de bine va fi când lucrurile vor merge bine.

Dorinţele care sunt de fapt aşteptări

În trecut, nu mi-aş fi bătut capul mai mult de cinci secunde să disting subtila diferenţă semantică dintre “dorinţă” şi “aşteptare”. Dar dacă aş fi făcut-o, aş fi putut salva lejer vreo două sau trei relaţii, plus că mă scuteam de o grămadă de resentimente.

Să vedem. Îmi doream ca “Mama să îmi cumpere combină”, şi “Ion să mă mai scoată din când în când la câte o cină romantică”, şi “să primesc şi eu sms-uri siropoase de noapte bună ca toate prietenele mele”, şi “prietena mea să fie mai apropiată de mine”, şi “Ion (altul) să îşi deschidă mai tare sufletul în faţa mea”.

Astea nu sunt dorinţe. Astea sunt chestii pe care vreau să le facă ceilalţi pentru mine. Sunt lucruri la care mă simt cumva îndreptăţită, pe care am impresia că lumea mi le datorează în mod firesc, fără ca eu să trebuiască să le cer în mod explicit. Se cheamă “aşteptări”, pentru că apoi îmi petrec o grămadă de timp întrebându-mă de ce nu se întâmplă, anxioasă, cu nervii la pământ şi, încet încet, cu ranchiună şi resentimente.

Aşteptările sunt condiţionate şi tensionate. Sunt nişte dorinţe cu termen de expirare, condiţii de execuţie şi cu distribuţia rolurilor gata-făcută (doar că fără să fie anunţaţi şi “actorii”).

Dorinţele seamănă mult mai mult a speranţă. Le trimit în eter şi fie ce-o fi o fi. Nu socotesc secundele până la împlinirea lor, şi nu port ranchiună pe nimeni că nu se ocupă de îndeplinirea lor.

Ca să mă întorc la tematica serii, dorinţele sunt exact ca o stea căzătoare. Dacă mă uit spre bolta cerească, nu mă aştept în mod automat să văd una, şi nici nu pot mă supăr pe cer că nu “prestează”. Pot doar să mă bucur atunci când se întâmplă să văd steaua căzătoare, ceea ce vă doresc şi vouă în această seară.

semnatura_sara_mic

Cred că înţelegem cu toţii despre ce este vorba. Despre acea relaţie, cu R mare, aia care ne strânge de gât în timp ce ne şopteşte vorbe duioase, aia care ne face să ne trezim în mijlocul nopţii cu lacrimi în ochi, aia pe care o cărăm ca un bolovan al lui Sisif până sus-sus, îi dăm drumul un pic, ne speriem, şi apoi cu un oftat începem să o cărăm din nou pe umeri.

O au toţi colegii mei de codependenţă. Poate fi cu soțul, soția, mama, sora , fratele, tata, iubit, coleg, şef, star de cinema.

De când m-am aflat codependentă, scopul meu a fost să îmi reglez Relaţia. Cinci ani mai târziu, problema este rezolvată. Sunt în sfârşit fericită, împăcată, mulţumită. Să vă spun cum am făcut, trecând un pic prin carcateristicile Relaţiei.

  • de Relaţie nu te poţi despărţi; pentru că pur şi simplu nu îţi poţi închipui cum va arăta Viaţa dacă te desparţi de ea
  • de Relaţie TREBUIE să te desparţi neapărat pentru că NU SE MAI POATE AŞA. Te scoate din minţi, te face să îţi pui sub semnul întrebării sănătatea mentală, te duce pe culmile exasperării.
  • dar totuşi de Relaţie nu te poţi despărţi. Cum să trăieşti fără ea? Ce însemni fără ea? Vei mai avea vreodată una la fel? Dacă nici măcar această relaţie, în care ai investit atât, nu poate fi reparată, atunci ce şanse mai ai să construieşti o altă relaţie de la început, cu altcineva?
  • dar fie ce-o fi, Relaţia trebuie să înceteze. În ritmul ăsta, o iei razna. Este clar pentru toată lumea că nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba vreodată, este o situaţie fără speranţă, trebuie să tai firul care vă leagă scurt şi rapid, ca un ninja.
  • dar dacă totuşi ai mai încerca măcar O DATĂ să repari Relaţia? Nu e păcat să renunţ aşa pur şi simplu? Nu e chiar de-a dreptul ridicol să o rupi, aşa, deodată? Dacă singurul lucru de care este nevoie în Relaţie este să fii mai răbdător, mai iubitor, să nu mai fii nici tu aşa îndârjit?

Şi aşa mai departe. În fiecare zi, în fiecare an, ba poate chiar şi peste vreo câţiva ani, tot nu vă veţi putea despărţi.  Ce gând îngrozitor, nu?

Şi acum să vă spun soluţia mea miraculoasă. Spuneam că scopul meu a fost de la început să îmi rezolv Relaţia şi că după cinci ani sunt, în sfârşit, fericită.

Mi-am îmbunătăţit Relaţia? NU! Dar mi-am schimbat scopul.

Melody Beattie, pe care îmi place să o citez cu fiecare ocazie, spunea în The New Codependency că, atunci când ai o relaţie pe care pur şi simplu nu poţi să o închei, atunci nu o încheia.  Poate însemna că nu este încă momentul. Poate însemna că încă ai ceva de învăţat de acolo. Sau poate însemna pur şi simplu că nu eşti încă pregătit. Când vei fi, încheierea va  veni de la sine, fără efort şi fără durere.

Aşa că am renunţat să îmi închei Relaţia. Simplul fapt că nu mă mai forţez să fac asta şi nu îmi mai reproşez în fiecare zi că sunt o laşă îmi salvează 80% din energie. Nici nu îmi dădusem seama cât de mult îmi făceam rău tot gândindu-mă la soluţii, scenarii, încercări, variante, viitoruri posibile şi lumi paralele, toate acestea urmate de nodul în gât, anxietatea şi frica de a pune punct.

Acum, când am acceptat ideea că nu sunt gata să mă despart de Relaţie, îmi permit luxul de a suferi doar 20%. În rest, am  timp din nou să fiu fericită.

semnatura_sara_mic

Am primit astăzi două veşti. Una bună, alta proastă.

Prima mi-a bătut la uşă – mai bine zis, mi-a sunat la telefon – chiar de dimineaţă. M-a luat total prin surpindere, nu mă aşteptam şi chiar este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în ultimul timp. Am închis telefonul radiind. M-am uitat pe geam şi, chiar dacă nu era cea mai însorită dintre zile, m-am decis că nimeni şi nimic nu îmi va strica ziua de astăzi.

A fost, bineînţeles, o naivitate totală din partea mea.

Pentru că după prânz am primit o veste proastă. Nu foarte-foarte, mortal de proastă. Ştiţi probelemele alea care ne stau pe creier şi ne apasă pe umeri şi ne fac să ne întrebăm cum o vom scoate vreodată la capăt? Şi uneori, în loc să se rezolve, se încurcă şi mai tare? Astăzi o problemă mai veche mi s-a încurcat şi mai tare.

Şi cam aşa mi-am petrecut eu după-amiaza: am luat în braţe problema, am plimbat-o cu mine în drumul spre casă, am aşezat-o frumos, pe canapea, lângă mine să ne uităm împreună la televizor, am invitat-o să se uite cu mine pe geam. În mintea mea nu mai exista decât PROBLEMA.

Momentul în care m-am decis că sunt o toantă a fost când m-am aşezat şi eu să citesc o carte. Printre rânduri, şi acolo, se ivea Problema. Vestea bună de dimineaţă devenise o palidă amintire.

Am lăsat cartea din mână şi m-am obligat să pun lucrurile în balanţă. Ştirea cea bună fusese, de fapt, mult mai importată decât cealaltă. Doar că vestea proastă mă rodea, mă bâzâia enervant, mă îndemna la căutarea de soluţii şi în felul acesta ocupase un spaţiu mult mai mare decât ar fi fost cazul. Trebuia să îmi inversez atenţia.

Oamenii cei mai fericiţi pe care îi cunosc nu sunt cei cărora nu li se întâmplă lucruri rele. Sunt cei care preferă să le vadă pe cele bune şi să rezolve expeditiv orice problemă.

Sunt zeci, sute de lucruri care ni se întâmplă în fiecare zi. Unele ne convin, altele mai puţin. Depinde doar de noi să le acordăm mai multă atenţie celor care ne bucură decât celorlalte, deşi instinctul ne spune să facem invers.

Fericirea este, deci, şi o chestiune de priorităţi.

semnatura_sara_mic

Pe oriunde îmi întorc capul, aud despre “gândire pozitivă”. Pentru sezonul 2012-2013, gândirea pozitivă este pe mare val, cel puţin în materie de dezvoltare personală. Aproape că nu pot să citesc vreo carte sau să urmăresc vreun site fără să aud: “dacă trimiţi energii pozitive în Univers, Universul îţi va răspunde la fel, înzecit”.

Există cel puţin două serii best-seller care promovează această idee – Legea Atracţiei şi Secretul, cărţi care au cunoscut un succes enorm. Ideea pe care o promovează în multe-multe pagini sună cam aşa: întâmplările din viaţa noastră, bune sau rele, sunt “chemate” de gândurile noastre.

Iniţial ideea m-a revoltat, apoi mi s-a părut de-a dreptul de bun simţ. De exemplu, când sunt nervoasă sau supărată, tind să abordez oamenii mai agresiv. Îi suspectez, îi pun la punct, le răspund la “bună ziua” cu “poate pentru unii…” E normal să mi se răspundă la fel, apoi să se ajungă la certuri sau tensiune, apoi la motive încă şi mai importante de supărare. Atitudinea mea (interioară) a provocat un întreg domino de întâmplări exterioare.

Am simţit pe pielea mea şi ce înseamnă să abordezi lucrurile invers: eşti o persoană plăcută, căutată de ceilalţi, colaborările încep mai uşor şi mai firesc. Celor care zâmbesc li se întâmplă lucruri bune. Şi poate că asta nu este tocmai o întâmplare.

Pot fi folosite aceste idei ca nişte linii de comportament zilnic? Pot deveni o filosofie de viaţă? Eu cred că da, cu două condiţii: să nu fie transformate într-un optimism tâmp, în care refuzi să accepţi lucrurile nu-tocmai-roz din propria viaţă. A doua condiţie ar fi ca, până la urmă, scopul fiecărei persoane să fie sinceritatea cu sine. Tristeţea să fie lăsată să fie tristeţe adevărată. Lacrimile să curgă, dacă este cazul. Furia să fie privită în faţă, dacă există.

Important este ca în tot acest morman de emoţii să existe undeva un mic grăunte luminos de convingere că lucrurile se vor aranja, că va fi bine, iar asta este uneori mai mult decât suficient să readucă optimismul în suflet.

semnatura_sara_mic

Nu se găsesc de vânzare pe piaţă, dar vă asigur eu că există: ochelari prin care se văd numai defectele. Vă spun sigur, i-am purtat eu vreo 10 ani. Îi purtam mai ales în preajma oamenilor dragi, pe care uneori eram în stare să îi critic şi pentru felul în care îi respiră. Îi aveam pe nas – ca să vedeţi că sunt imparţială – şi când mă uitam în oglindă, pentru că şi la mine erau o mulţime de defecte de constatat şi trecut în procesul verbal.

A existat însă o carte şi o autoare care mi-au deschis ochii asupra defectelor şi m-au învăţat să le preţuiesc şi să le accept.

Debbie Ford, în “Partea întunecată a căutătorilor de lumină”, mi-a aplicat două electroşocuri cu două idei:

  • Aşa cum umbra unui obiect arată că în spatele său este de fapt o sursă de lumină, la fel şi o umbră a personalităţii (ceea ce considerăm noi defect) este doar proiecţia unei calităţi a noastre. Trebuie doar să descoperim acea calitate din defectele pe care le criticăm atât de mult.
  • Atunci când simţim că ceva anume ne enervează / irită / scoate din minţi la o persoană, acel “ceva” insuportabil se regăseşte de fapt şi în comportamentul nostru, iar noi refuzăm cu îndârjire să îl acceptăm.

Zap – zap. Aceste două idei au trecut prin mine cu forţa fulgerului, m-au doborât la pământ, apoi m-au determinat să îmi schimb viaţa. I-aş mulţumi lui Debbie Ford, dar am întârziat cu două zile.

Puteţi citi aici Partea întunecată a căutătorului de lumină, iar aici Secretul Umbrei, o continuare a primei.

semnatura_sara_mic

Şi: ce sunt alea limite | ce nu sunt | când le impunem | cum se manifestă într-o relaţie sănătoasă | cum le impunem | de ce sunt opusul indiferenţei

Vorbesc des despre “limite” fără să îmi bat capul să explic prea bine ce vreau să zic. Pentru că este un concept destul de străin de felul în care am fost eu educată şi nu prea împământenit la noi, este şi foarte prost înţeles. Chiar şi eu îi restrâng sensul de multe ori, pentru că folosesc termenul ca fiind echivalentul permisiunii de a spune “nu” din când în când, dar asta acoperă doar un colţişor din ceea ce înseamnă, de fapt, “limite”.

“Limitele” sunt ca nişte injecţii: dor foarte mult pe moment, dar ne fac foarte bine pe termen lung. Ele presupun să ne stabilim, în primul rând faţă de noi înşine, cât de departe suntem dispuşi să mergem în anumite situaţii. Apoi, ferm, şi fără ne retragem dragostea, să îi anunţăm şi pe ceilalţi şi să le punem în practică.

O explicaţie foarte bună a ceea ce reprezintă sau nu reprezintă limitele, cum le stabilim, cum le comunicăm celorlalţi şi cum le impunem, găsiţi în Melody Beattie – The New Codependency. Mai jos, vă prezint cele mai importante idei:

Este timpul să stabilim limite când:

• ne-am hotărât să nu mai spunem “da” atunci când vrem să spunem “nu”
• Trebuie să înceteze un anumite comportament care ne răneşte
• Suntem gata să spunem cum ne simţim, indiferent dacă oamenii vor să audă asta sau nu
• suntem dispuşi să încheiem relaţii care au devenit “cu unic sens”, dacă nu avem ambii drepturi egale
• suntem dispuşi să îi facem pe ceilalţi să se simtă prost reamintindu-le de banii pe care i-am împrumutat, în loc să ne simţim noi prost când nu am greşit cu nimic
• când vrem să oprim un anumit comportament, dar ceilalţi insistă

Pentru a ne fixa limitele, trebuie să spunem:

• ce vom face dacă persoanele ne vor trata în continuare într-un anumit mod
• ce pot face şi ce nu pot face ceilalţi în spaţiul nostru
• cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru cineva
• cât de departe acceptăm să se meargă pentru noi
• “da” când vrem să spunem da
• “nu” când vrem să spunem nu
• “poate” când nu suntem siguri
• Ce vom face sau ce nu vom face atunci când nu ne sunt respectate limitele

A avea limite “sănătoase” cu ceilalţi presupune:

• Să le respectăm drepturile, intimitatea, treburile personale
• Să punem întrebări, în loc să aşteptăm, să cerem sau să avem aşteptări
• Să ne ţinem de cuvânt
• Să nu împrumutăm lucruri fără să întrebăm
• Să spunem adevărul
• Să nu ne impunem credinţele asupra celorlalţi
• Să nu îi judecăm pe ceilalţi
• Să nu presupunem că ştim “faptele”
• Să nu îi confruntăm până ce nu suntem siguri că avem toate informaţiile factuale

 

Ce nu sunt limitele:

• Bariere pe care le ridicăm pentru că aşa ne-a spus cineva
• Ameninţări goale
• Şantaj emoţional
• Bariere pe care nu putem sau nu vrem să le impunem

Limitele nu sunt folosite pentru a controla comportamentul cuiva, ci doar pe al nostru. Ele presupun nişte consecinţe “dacă procedezi aşa, eu voi proceda în felul următor”, dar îi lasă în continuare pe ceilalţi să îşi aleagă comportamentul.

Din proprie experienţă, ştiu că limitele sunt greu de impus. De multe ori, nu ştiam nici eu prea bine “cât de departe sunt dispusă să merg”, alteori mi-a fost frică să ajung în felul acesta să închei o relaţie, alteori am dat înapoi.

Cu siguranţă limitele mele nu au fost niciodată bine primite, dar atunci când am reuşit, i-am obişnuit pe ceilalţi încetul cu încetul, fără să cedez.

Deşi pot părea echivalente cu indiferenţa, “limitele” sunt chiar opusul ei. A avea limite presupune să recunoşti şi să spui adevărul despre cum te simţi, şi nu să spui ceea ce vor ceilalţi să audă. Şi nu este aşa că a recunoaşte adevărul este mult mai greu decât a te preface că totul este bine? Am face asta pentru oameni care ne sunt indiferenţi?

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 286 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: