You are currently browsing the category archive for the ‘alcoolic’ category.

poster_violenta_fina-miclCred că una dintre cele mai teribile şi mai dificil de rezolvat probleme într-o familie afectată de alcool este cea a violenţei în familie. Este înfricoşător, este umilitor şi pare o închisoare fără posibilitate de scăpare. O  iniţiativă a firmei de pază BGS împreună cu Avon merită promovată aici: îşi propun să protejeze femeile de violenţa partenerilor.  Pe baza unei sesizări, firma de pază va asigura gratuit monitorizarea locuinţei şi intervenţia în cazul unor probleme.

Campania se adresează femeilor din orașele: București, Ploiești, Câmpina, Deva, Timișoara, Galați, Brăila, Bistrița.

Documente necesare:

–  copie Carte de Identitate

– certificat medico-legal – în cazul în care victima nu poate suporta costurile pentru eliberarea certificatului i se decontează de AVON – telefon la *2866 (linie gratuită) sau mail la contact@avoncampaniisociale.ro

– dovada înregistrării plângerii la Poliție din care să rezulte obiectul plângerii și identitatea părților

– adeverință de la Asociația de Proprietari din care să rezulte cine locuiește la adresa care corespunde obiectivului monitorizat de BGS, adeverința se va reînnoi o dată la 3 luni

– în situația în care potențialul client nu locuiește la bloc, declarație pe propria răspundere că la adresa care corespunde obiectivului monitorizat BGS nu locuiește persoana împotriva căreia a fost formulată plângerea, iar declarația se va reînnoi o dată la 3 luni.

Informaţii suplimentare: site-ul BGS

Dependenţa de alcool e ca un labirint complicat. Şi face victime. Alcolicii sunt acestea. Chiar dacă sunt victime ale propriului creier ori simpli purtători de probleme. Nu-i arătăm cu degetul pe ei, ci arătăm problemele lor. Non-alcoolicii îi pot cunoaşte pe alcoolici într-o mulţime de situaţii. Din poeziile care-i descriu drept cei mai sinceri mărturisitori ai dragostei şi ai mizeriei. Din filmele care le supralicitează genialitatea neînţeleasă, ori îi arată copleşiţi de traume şi luptând eroic cu adicţiile.

 Din reportajele de ştiri în care apar ca adevărate bestii şi apoi din statisticile despre violenţă domestică şi crime cauzate de alcool. Din mărturiile rudelor şi ale prietenilor, în care alcoolicii sunt o adevărată povară, care le fură cel puţin timpul şi energia. Din descrierile medicilor, care vorbesc despre ciroze, pancreatite şi tot felul de boli care-i curăţă pe oameni încet şi dureros. Şi, pe undeva, cam toţi au dreptate. Deşi alcoolismul e, parcă, mai simplu.
Alcoolic anonim: „Noi suntem bolnavi de o boală prin care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla băutul. Chiar dacă de multe ori ne-am păcălit că am putea să ne câştigăm din nou acest control, de fapt, l-am pierdut pentru totdeauna. Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul într-un accident. Niciodată piciorul nu va creşte la loc. Nici noi nu vom mai avea capacitatea de a bea controlat. Singura noastră şansă de supravieţuire este să devenim total abstinenţi“.
Acest articol este despre supravieţuire.

 Dan Sociu: „Am trăit două vieţi“

Scriitorul Dan Sociu are 35de ani, a fost alcoolic mai bine de 10 ani, iar de 7 ani e „curat“. Mai bine să nu scădem 17 din 35. Aşa a fost să fie atunci. Tatăl său, alcoolic, cel mai bun profesor de matematică din oraş, n-aducea prea multă linişte-n casă. A murit când Dan Sociu avea 16 ani. Unchiul său, alcoolic, meseriaş şcolit la Sighişoara, a murit înecat într-o baltă de câţiva centimetri. Era beat. Dan Sociu se gândeşte că treaba asta e cumva ereditară – şi aşa s-ar putea explica faptul că o treime din viaţa lui a fost tulbure. Dar el n-a mai băut nimic de 7 ani. Adio!
„Weekend Adevărul“: De ce te-ai apucat de băut? 
Dan Sociu: Eu m-am apucat de băut pe la 16 ani, după ce a murit tatăl meu, dar nu ăsta a fost neapărat motivul principal. Eram lipsit de supraveghere, puteam face orice. Eram tot timpul în căutarea unei figuri paterne şi mă înhăitam cu băieţi mai mari ca mine, iar în faculatate, la fel, stăteam cu prietenii mei, dar şi cu o gaşcă de scriitori de peste 30 de ani şi beam cu ei. De ce te apuci e greu de spus. Că vine treptat. Am început pentru că nu aveam nicio altă distracţie şi pentru că mă ajuta să scriu. Alcoolul mă dezinhiba. Îmi tăia timiditatea, pentru că aveam un soi de timiditate socială, by default (n.r. – în mod prestabilit).

Ştire de pe site-ul ProTv, despre o iniţiativă a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Vindecare prin credinta. Dependentii de alcool, ajutati de Biserica sa se trateze

O boala care nenoroceste tot mai multi romani, insa care este recunoscuta de foarte putini oameni, poate fi tratata cu sprijinul Bisericii.

Psihologi si preoti ai Mitropoliei Moldovei si Bucovinei incearca sa ajute si sa vindece zeci de persoane dependente de alcool.
Oamenii merg intr-un centru de consiliere, dar pot participa si la tabere de vara facute anume pentru ei. Terapia este gratuita.
“Ma numesc Nico, sunt alcoolica si cu ajutorul lui Dumnezeu azi nu am pus niciun pahar de alcool in gura”.

Asa incepe o sedinta de terapie la centrul pentru dependenti infiintat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei. Nicoleta are 65 de ani, si dupa cum recunoaste, jumatate si i-a inecat in alcool.
“Am vazut ca copiii sufera si m-am horatat singura ca sa fac ceva ca sa fiu normala si corecta in familie. Aici am gasit intelegere, pot sa vorbesc deschis”, spune Nicoleta.

Si Mircea a avut puterea sa renunte la bautura. Se implinesc deja trei ani de cand a luat aceasta decizie. A realizat ca din cauza bolii a avut probleme si acasa si la serviciu.

“Am inceput sa beau cu colegii la serviciu. Mergeau colegii mergeam si eu la baut, ca ziceam “dar eu oi fi mai prost”. Si am mers si azi si maine si poimaine. Alcool fiind vodka, berea era un racoritor”, povesteste Mircea.

Prelatii au realizat cat de grave sunt problemele multora dupa ce la spovedanie s-au plans ca nu au unde sa se vindece.

Mitropolia organizeaza si tabere la manastiri pentru credinciosii cu astfel de necazuri. Anul acesta vor merge la Horaita, in Neamt. Pentru 5 zile, pacientii vor plati 50 de lei.

Consilierea este gratuita si urmeaza pasii organizatiei Alcoolicilor Anonimi din America. Adica 12 pasi in zece saptamani.

semnatura_sara_mic

Unul dintre motivele pentru care am decis să înfiinţez acest blog a fost lipsa de informaţii din România despre codependenţă şi dependenţă.

Când nu găsesc informaţii despre dependenţă, familiile sunt tentate să apeleze la ceea ce i-a învăţat spiritul de războinici sau de protecţie: să ascundă sticle, să cicălească, să apeleze la ruşine şi vinovăţie pentru a-i face pe ceilalţi să se oprească. Când nimic din toate astea nu funcţionează, o iau de la capăt, mai îndârjit.

Lipsa informaţiilor, pe lângă faptul că poate conduce la astfel de situaţii dezastruoase şi extenuante din punct de vedere emoţional, mai are un efect pervers pe care l-am resimţit chiar pe pielea mea: îţi dă impresia că eşti singur, că situaţia ta este unică şi fără de scăpare. Şi dependenţii, şi cei care îi iubesc sunt stigmatizaţi din cauză că “nu se vorbeşte despre asta”.

M-am bucurat atunci când mi s-a semnalizat apariţia unui site cu informaţii şi recomandări, pentru dependenţi (în special) şi pentru codependenţi (mai puţin). Site-ul Castle Craig este, în principal, un site dedicat unei clinici de tratament a dependenţelor dar are, pe lângă secţiunea de servicii, una cu resurse utile familiilor care trec prin aşa ceva.

Vă recomand articolul despre cum se poate ajuta un dependent, pentru a vă face vreo idee:

Prezentati-le dovezile reale cu privire la consumul de alcool sau abuzul de droguri si fiti concreti cu privire la comportamentul lor. Evitati judecata morala si exprimarea de opinii. In loc de „Cred ca bei prea mult”, ati putea spune: “noaptea trecuta ai vorbit jignitor si ai strigat, ai condus pe partea gresita a drumului, ceea ce a fost cu adevarat infricosator”.

Sursă: http://www.castlecraig.ro/resurse/gestionarea-dependentei/cum-ajutam-un-dependent

Pentru a vedea şi celelalte alternative pentru tratarea dependenţelor, în afară de Castle Craig, consultaţi şi lista de aici: Unde se poate trata dependenţa de alcool în România

semnatura_sara_mic

Cam în felul ăsta îmi închipuiam eu un om senin acum trei ani: un Dalai Lama într-o zi bună, combinat cu privire limpede de Brad Pitt, zâmbet permanent de bebeluş fericit, imperturbabil în veselie ca un căţeluş pe un câmp cu flori. Dacă pământul ar fi fost un loc numai cu oameni senini şi împăcaţi, am fi fost cu toţii nişte îngeraşi care ţopăiam de colo-colo pe norişori albi pufoşi, declarându-ne iubirea unul faţă de altul şi cu toţii faţă de restul lumii şi privindu-i cu un fel de compasiune înţelegătoare pe cei care încă se consumau pentru mărunţişurile vieţii.

Desigur, uneori tindeam să mă comport chiar în felul ăsta (cu exepţia că nu am eu chiar ochii albaştri ai lui Brad Pitt) şi mă miram de ce toată lumea se uită la mine de parcă locul mi-ar fi fost într-un sanatoriu înconjurat de mult verde.

Am încercat să imit seninătatea mult timp, dar se pare că este unul din acele lucruri care nu merg imitate, ci doar trăite. Când nu am reuşit să fiu senină, conform programării, 24 de ore din 24, am lăsat toate baltă, m-am declarat incompetentă în ale seninătăţii şi mi-am văzut de alte preocupări, cum ar fi: pasul 4, citit varii cărţi, vorbit cu prietenii şi alte chestii care ţin mai mult de lumea aceasta.

Dar într-o zi am fost pusă în situaţia în care a trebuit să vorbesc pe larg despre familia mea unor oameni străini, băgăcioşi în treburile altora de felul lor şi care îmi cereau, pe deasupra, socoteală pentru tot felul de probleme care ar fi trebuit să fie doar ale noastre.

Ştiu cum aş fi făcut acest lucru în urmă cu trei sau patru ani. Stomacul mi s-ar fi strâns într-o bilă grea, plumburie, în mijlocul burţii şi aş fi atârnat grea şi neputincioasă pe scaun. Amintirile ar fi început să îmi tremure în piept, înainte să apuce să fie puse în cuvinte – şi în locul vorbelor ar fi ieşit lacrimi, tremur, bocete neînţelese. Mi-aş fi frământat mâinile ca un copil prins cu mâţa-n sac şi poate că nu aş fi fost în stare să spun mai mult decât “nu înţelegeţi, nu aveţi cum să înţelegeţi”. Mi-ar fi fost mai mult decât orice o ruşine imensă, mai apăsătoare decât canicula în timpul verii – ruşinea ca secretul meu cel murdar, cele mai urâte clipe trăite, să-mi fie scoase la iveală de parcă ar fi nişte zdrenţe puturoase.

De data aceasta a fost altfel. Este adevărat, cei care nu au avut un alcoolic în familie nu au cum să înţeleagă. Aşa că m-am decis să fac tot ce pot să înţeleagă.

Atunci când am fost acuzată că “nu am avut grijă” de tatăl meu cel alcoolic şi că “l-am lăsat să se ducă de râpă” mi-am dres vocea şi am recunoscut că ar putea părea aşa din exterior, dar că povestea completă este alta. Am povestit despre zecile, sute de metode folosite, pentru a-l opri din băut. Am povestit despre frica imprimată pe fiecare celulă a corpului de accesele de violenţă ale tatălui meu. Am povestit despre nopţi nedormite de grijă şi de frustranta neputinţă de a iubi o persoană care nu se lasă ajutată. Şi au tăcut.

Atunci când mi s-au reproşat minciunile, le-am arătat cum adevărul mi-ar pune în pericol siguranţa fizică. Şi au tăcut.

Atunci când s-a adus vorba despre scandalurile eterne şi deranjante, am descris ce înseamnă să fii la 50 de centimetri de sursa scandalului, şi nu un spectator de la depărtare. Şi au tăcut.

Nu mi-am propus însă să închid gura nimănui, ci doar să audă şi povestea nespusă a celor care de obicei nu vorbesc.

Până să deschid gura “situaţia familiei”, de care îmi era atât de frică să fie scoasă la iveală, mi se părea un fel de noroi plin de vinovăţie care nu putea sub nici o formă să iasă la suprafaţă. Dar până la urmă nu a fost decât un adevăr care nu mai doare. Este un adevăr care face parte din mine, ca o mână sau ca intestinul subţire.

Şi de-abia atunci când oamenii de lângă mine au început să îmi spună că le pare rău pentru lucrurile prin care am trecut, de-abia când am spus simplu “mulţumesc” ştiind în sinea mea că în felul meu sunt o mare norocoasă şi că fiecare eveniment din viaţa mea m-a ajutat să mă formez, de-abia când am apăsat cu toată puterea pe rană şi am văzut că pot supravieţui, de-abia atunci am înţeles.

Asta înseamnă seninătatea.

semnatura_sara_mic

Mă gândesc de vreo zece minute și nu găsesc nici o modalitate frumoasă de a spune ce am de zis: îi disprețuiesc pur și simplu pe bărbații care își bat soțiile și pe părinții care își bat copiii.

Cam în fiecare zi în știrile românești apar povești ca aceasta și în fiecare zi mi se frânge inima, pentru că știu că la știri se aude doar o sutime sau o miime din cazurile reale, care se întâmplă în fiecare zi în țară.

De-a lungul timpului am intrat în contact cu suficient de multe femei abuzate încât să știu că este greu și că le este frică să plece de-acasă. Că se întreabă dacă asta este decizia corectă sau dacă nu cumva își fac și mai mult rău. Știu că se gândesc cu groază din ce bani o să-și crească copilul sau copiii, unde ar putea locui, cum să facă să nu fie urmărite pentru că soțul le găsește “și în gură de șarpe”. Știu că, o dată ce pleci de-acasă, este ca și cum ai recunoaște public că ai fost agresată și că rușinea se vede la fel de tare ca vânătaia de lângă ochi.

Știu că o mare parte dintre români cred că bătaia este ruptă din Rai și că printre ei se numără și acei polițiști care nu fac nimic, pentru că nu vor să se bage într-o ceartă “între porumbei”. Știu că poți să fii hărțuită zile, luni și ani, până la punctul în care îți este frică și să ieși din casă, și să rămâi în casă. Cunosc și sentimentul de a-ți face în sfârșit curaj să povestești cuiva – polițist, preot, prieten – despre ceea ce ți se întâmplă și să primești ca răspuns doar ridicări din umeri sau, mai rău, sfaturi despre puterea îndurării și a iertării.

Pentru aceste persoane am adunat o listă de resurse care sper să le fie de folos atunci când își plănuiesc evadarea din această situație.

  • În primul rând, dacă viața sau siguranța fizică vă este în pericol, plecați pur și simplu. Există relații care merită salvate, există motive și justificări pentru care s-a ajuns în această situație, dar rezolvați totul după ce sunteți în siguranță. Aveți grijă să aveți la voi măcar un act de identitate și banii din casă, oricât de puțini ar fi. Găsiți aici o listă de lucruri pe care ar trebui să încercați să le luați când plecați.
  • Dacă nu aveți unde să mergeți sau nu vă simțiți în siguranță la o prietenă acasă, este bine să știți că în România există adăposturi pentru femei aflate în situația voastră și că locația lor este ținută secretă. Dacă vreți să știți cum puteți ajunge la ele, sunați la numerele de telefon din lista de mai sus. Mai aveți posibilitatea să contactați organizațiile cu care Poliția Română colaborarează în mod direct:

Legea a fost adoptată datorită unei campanii demarate de Acasă TV – Durerea nu este iubire, un loc în care veți afla că nu sunteți nici pe departe singure.

Exact așa. Durerea nu este iubire. Nimeni nu “și-o caută cu lumânarea”, nimeni nu “o merită”, nimeni nu trebuie bătut “pentru binele lui”, nimeni nu este vinovat că celălalt “s-a enervat prea tare”.

Dacă aveți și alte informații despre adăposturi, centre etc, pot actualiza lista oricând, doar să mi le spuneți.

Dacă știți pe cineva în această situație, vă rog puneți-i la dispoziție aceste informații.

Mulțumesc,

semnatura_sara_mic

“Adevărul e că urăsc alcoolul și îi urăsc pe bețivi. Îi urăsc cu milă, îi urăsc pentru neputința lor și mi-e și milă de ei pentru asta. Îi urăsc și pentru neputința mea, că n-am ce le face deși aș vrea. Majoritatea prietenilor mei cei mai buni, oamenii cei mai dragi mie, sunt bețivi. Se zice că oamenii cu probleme cu alcoolul sunt de fapt puțini într-o societate, dar pentru că fac multă gălăgie și multă distrugere, par mai mulți. Sunt cam 8% și eu cred că am băut cu toți. Am băut peste zece ani de zile mult și am tras multe din cauza asta. Nu știu cum să fac să ies din convenționalitatea asta liniștită a frazelor și să exprim ce simt și cum a fost și cum e. Nu vorbesc cu superioritatea celui care a scăpat – sau poate da, dar nu în primul rînd de acolo – și nici nu sînt chiar sfîșiat de situație, de obicei mă detașez, dar am momente de astea de ură.”

Dan Sociu – http://totb.ro/alcool-versus-iarba-i

vs.

“Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.”

Costi Rogozanu – http://totb.ro/razboiul-rece-alcool-si-droguri

Un fel de dezbatere, pro/contra, pusă în scenă de site-ul Think Outside the Box. Cred că sună un pic dureros să citesc despre un subiect care mi-a afectat o mare parte din viaţă ca şi cum ar fi Superman vs. Batman, dar poate nici nu e nevoie de atât de multă încruntare – nici spre alcool, nici despre droguri.

Ce m-a mişcat cu adevărat în articolele de mai sus este că se cunoaşte, în sub un minut de lectură, cine a fost afectat de consumul de alcool al altuia şi cine nu.

semnatura_sara_mic

Revista Science Focus pregateste un numar special despre dependentele in Romania. Cam asa ar arata un rezumat al acestora, publicat pe pagina de Facebook a revistei:

Sursa: http://www.facebook.com/sciencefocusmagazineromania (click pe foto pentru a o vedea mai mare)

Surprize? Nici una: se consuma alcool mai mult decat in Franta (tara vinurilor) si aproape la fel de mult ca in Rusia. Astept numarul cu drag si cu o convingere destul de mare ca nu se va scrie mai nimic despre viata celor care traiesc langa dependenti si dependentele lor.

semnatura_sara_mic

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.

Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.

Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-un articol – de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.

Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)

Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.

În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.

există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?

Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Puteţi citi interviul complet aici.

Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.

semnatura_sara_mic

Asta este o insemnare scurta, am sa va semnalizez ca exista un ONG intitulat
Alianta pentru Lupta Impotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor si care, printr-un proiect eruopean, pune la dispozitia beneficiarilor sai mai multe servicii printre care:

Sper sa ii ajute pe cei dragi voua.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 289 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: