You are currently browsing the category archive for the ‘dragoste’ category.
Scriam că am încheiat recent o relație. Ca să nu existe confuzii, precizez că de fapt a fost încheiată pentru mine. O relație în care am reușit să mă comport diferit față de cele precedente, dar din păcate la încheiere mi s-a părut că nu am învățat nimic în ultimii ani și că am repetat încă o dată aceleași vechi greșeli.
Dar nu aceasta e povestea completă. După despărțire, am încercat să gestionez lucrurile măcar un pic diferit. Mi-a reușit, nu complet, dar tare mi-s fericită pentru cele câteva momente bune pe care le-am câștigat.
Am reușit să disting între dezamăgire în dragoste și problemele cu stima de sine.
În primele câteva ore, am bocit cu vreo câteva pauze de 10-15 minute. Atunci respiram și încercam să văd ce se întâmplă în mintea mea. Așa am aflat că cel mai negru gând nu era „îmi va fi dor de el” ci „voi rămâne mereu singură” / „nimeni nu mă va iubi niciodată”. Sufeream, dar nu atât după conținutul relației, ci după ideea că aveam o relație. Beculețul de codependență mi s-a aprins.
Ok, și de ce contează asta? Pentru că la o primă vedere nu prea. Nu e ca și cum lacrimile ar avea o anumită componență chimică când plâng după un el și altă compoziție chimică atunci când plâng de teamă că am să rămân singură toată viața. Ambele sunt dureri valide. Doar că prima se bazează pe un fapt (omul ăsta nu mai vrea o relație cu mine), iar a doua pe o credință gravă, despre tot restul veții mele (am 34 de ani !!!), un mesaj pe care îl am în mine din copilărie. În legătură cu primul lucru, nu pot face nimic. În legătură cu gândurile mele – da. „Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba/ Curajul să schimb ceea ce pot”. De data asta, am avut „înțelepciunea să le deosebesc”.
Am realizat că multă suferință era auto-creată.
Imediat ce mă linișteam cât de cât, începeam să scobesc prin gândurile mele și să aduc la suprafață tot ce era negativ. Imediat ce mi-am dat seama de asta, m-am îmbrăcat și am ieșit în oraș cu prietenii. În trecut, tot ce voiam să fac era să rămân singură și să îmi trăiesc până la capăt durerea. Acum, mi-am înfrânt instinctul de a mă îndepărta de oameni și am reușit chiar din prima seară să aduc lucrurile pe un curs normal.
Mi-am folosit toată experiența din trecut ca să mă ajute în prezent.
O istorie dezastruoasă în dragoste este totuși o chestie foarte bună. Iată de ce: am mai trecut de cel puțin zece ori prin asta. Din clasa întâi, când colegul trei bănci mai în față nu mă iubea pe cât îl iubeam eu și am simțit că nu voi putea supraviețui. Întotdeauna la o despărțire am crezut că mă voi usca (fizic) și voi secătui (emoțional) fără persoana X lângă mine. Și zic X pentru că sunt niște oameni fără de care eram convinsă că nu pot trăi și acum nici măcar nu reușesc să îmi aduc aminte numele complet. În mod evident, am supraviețuit. Statistic vorbind, probabilitatea să supraviețuiesc și de data asta este destul de mare. Mi-am șters din cap gândul că „nu voi putea continua fără el”.
Mi-am citit jurnalul.
Am zeci de pagini de auto-tortură, de gânduri reciclate, de întrebări dacă procedez bine sau prost, de „unde voi ajunge”, de „voi rămâne toată viața singură” stârnite de tot felul de relații eșuate. Nu zeci, sute. Uneori, un an întreg îmi era ocupat, aproape în totalitate, de gândurile pentru o singură persoană. Îi analizam gesturile, sub pretextul că mă analizez pe mine. Îmi socoteam toate replicile, toate reacțiile. Îmi încâlceam gândurile ca un ghem întrebându-mă dacă procedez „corect” și „necodependent”. Aveam scrise întregi conversații, ca să le pot vedea cu ochii de mai târziu.
Din loc în loc, îmi lăsasem întrebări pentru Sara din viitor: „oare cum se văd lucrurile de la tine, acum? sper că râzi de toate astea”. Da. Zece ani mai târziu, am râs. În fața mea, era o cronică detaliată a felului în care, până la urmă, nimic nu a contat atât de mult pe cât am crezut. Nu avea să conteze nici de data asta.
Am îmbrățișat-o pe Sara din trecut (și o parte din iubire a ajuns și la cea din prezent).
Acesta a fost, de departe, cel mai bun medicament pentru inima mea frântă. Haideți să vă spun în detaliu ce am făcut:
- am rememorat situații anterioare în care am fost părăsită; m-am văzut întinsă, pe covor, incapabilă să mă mișc de durere, atunci când s-a încheiat o relație de cinci ani; m-am văzut plângând într-un bol de salată într-un restaurant din centru și făcându-mi-se rușine că nu mă pot stăpâni în public; m-am văzut lipită de un dulap din camera mea, legănându-mă în față și în spate, fără să pot să mă opresc; m-am văzut în avionul care mă lua de lângă iubirea vieții mele și mă ducea departe.
- m-am uitat la acea Sara din amintire. Știam cât de neiubită se simțea atunci. Mi-am adus aminte golul, lipsa de sens. Am simțit încă o dată deznădăjduirea.
- apoi mi-am închipuit că o îmbrățișez cu toată forța mea. Eram departe în timp de acele momente. Până la urmă, totul fusese spre bine. Am ieșit cu bine din fiecare situație, mai puternică și mai conștientă de mine. În majoritatea cazurilor, am putut vedea clar cum continuarea relației ar fi dus spre dezastru. Eu cea de peste ani știam că totul va fi bine pentru acea ființă am încercat să îi transmit asta cu toată energia mea.
- o parte din iubire, din siguranță, din ideea că „totul va fi bine” a picurat și în prezent.
Și a funcționat. Emoția și liniștea acelui bine au fost mai puternice decât toate justificările mele raționale și toate analizele.
Când sufăr din dragoste, mă pot vindeca cu un pic de dragoste față de mine. Sună ca un citat dintr-o carte de „self-help”, știu. Deocamdată, pot simți dragoste pentru cea din trecut. Sper să ajung să o simt și pentru cea din prezent.
Scriam că în ultima relație, ca niciodată, m-am străduit să fac lucrurile de care îmi era frică. Am încercat, cu alte cuvinte, să iubesc mai puțin codependent și mai mult autentic, în armonie cu cine sunt cu adevărat și ce simt cu adevărat.
„Am încercat” înseamnă că nu am reușit mereu.
Dintre toate lucrurile care nu mi-au mers bine, cel mai prost mi-a mers despărțirea. Și, înainte să povestesc despre cum totuși gestionez diferit situația (așa cum am promis aici), vreau să scriu despre cum au mers exact la fel ca alte dăți. Adică prost. De parcă nu aș fi învățat nimic.
În primul rând, mi-a fost frică de despărțire din primul moment. Am simțit-o inevitabilă și am așteptat-o aproape la fiecare conversație. Atunci când trecea câte o conversație în care nu fuseseră pronunțate îngrozitoarele cuvinte, mă simțeam ușoară și fericită, așa cum am scris aici. Dura câteva zile, apoi o luam de la capăt. Eram convinsă că următoarea conversație va fi ultima.
A fost o tortură auto-aplicată și absolut nenecesară. Lucrurile s-ar fi încheiat oricum, probabil în același moment, indiferent dacă îmi era frică de asta sau nu.
În ultima conversație am fost codependentă 100% și mi-e ciudă pe asta. Aș fi putut să fiu furioasă, tristă, răzbunătoare, ranchiunoasă, sinceră, inurioasă, trădată, geloasă, uimită, șocată, cicălitoare, absurdă, nebună, plângăcioasă, ironică, sarcastică. Dar nu. Am fost „drăguță”.
Am fost cea mai drăguță și mai înțelegătoare persoană părăsită vreodată în istoria omenirii. I-am urat fericire. I-am zis că nu-i nici o problemă. I-am zis să nu se simtă vinovat. I-am zis că ne vedem acuși, ieșim în oraș și mai bârfim.
Am fost codependentă pentru că am avut grijă mai mare de sentimentele lui decât de ale mele. Am fost codependentă pentru că cea mai mare grijă a mea a fost să „ies bine” din toată conversația. Am fost codependentă pentru că în interiorul meu urlam de tristețe și ce am scris a fost o minciună. Am fost codependentă pentru că tratam lucrurile ca pe o bătălie și nu voiam să fiu eu cea care „pierde”. Și din codependență, din frica de a nu fi și mai abandonată decât am fost deja, am lăsat relația să atârne în acel fir de ață al lui „ne vedem acuși”.
Simt acum cum acel fir de ață mi-e transformat în ștreang și petrec cel puțin 50% din gândurile mele întrebându-mă cât de bine sau cât de rău ar fi să-l sun să-i spun să ieșim în oraș să ne vedem.
Și dincolo de toate astea, sufăr.
Sunt tristă. Plâng. Am inima frântă.
Știu că nu voi fi mereu așa, că va exista o Sara în viitor, probabil foarte apropiat, care va fi bine-mersi, dar nu reușesc să găsesc scurtătura să ajung acolo.
Dimpotrivă, fac opusul. Și l-am făcut toată viața mea de codependentă: o iau pe ocoliș. Îmi creez singură motive de a suferi și mai mult și amân momentul în care îmi trece.
Să explic.
În clasa a doisprezecea, am fost într-o relație cu un băiat. Îl chema Dimi, de la Dumitru. A se observa că nu am scris „am iubit” sau „m-am îndrăgostit”. Nu. A fost o relație, punctuată de câteva săruturi mai adânci, aproape zero fluturi în stomac, un Revelion petrecut împreună. Nu aveam nici o intenție să adâncesc în vreun fel relația, îmi făceam calcule deja cam când ar fi fost momentul cel mai potrivit să opresc totul. Oare dacă încheiam relația înainte de Bacalaureat, avea să-mi afecteze notele? Nu știam pe atunci, știu acum – asta se cheamă cinism.
A spus-o el primul, ca într-un film american: „Totuși noi spre ce ne îndreptăm?” Ne-am despărțit.
Am suferit luni de zile. Am suferit, cel puțin, dublul perioadei în care am fost împreună. Și de fiecare dată când mă surprindeam râzând sau uitând pentru câteva minute că sufăr, mă gândeam la el și mă întrebam chestii prostești precum „de ce nu pot să îl sun să îi spun că mi s-a stricat televizorul? pe cine mai am eu în viață acum?” sau „cui să-i mai zic că am încercat gogoașa cu ciocolată de la chioșcul dinspre liceu și că e bună?” sau „oare cu cine am să-mi mai fac Revelionul de-acum înainte?” sau „uite că este aprinsă lumina la el în apartament, oare ce mai face?” sau „nu s-a uitat deloc la mine pe hol în pauză, oare chiar așa i-a trecut? oare chiar am fost un nimic pentru el?”
Repet: nu simțisem nimic pentru el. Sufeream ca și cum mi-aș fi pierdut iubirea vieții.
Fac același lucru și acum, cincisprezece ani mai târziu.
Mă gândesc la câte o chestie și îmi zic – asta i-aș fi spus-o și lui. Fac câte un lucru și mă gândesc „ce păcat că nu îi pot povesti”. Îmi readuc în minte sentimentul acela de a fi îmbrățișată și în siguranță și încep să plâng, pentru că mi-e frică să nu îl mai am niciodată în viață. Mă uit pe Internet să văd ce mai face și îmi pare rău instant. El face bine. Eu nu.
Nu am avut o relație care să merite atâta durere. Așa că mi-o inventez.
Mi-am inventat durere în toate relațiile codependente. Acum sufăr exact la fel, dintr-o suferință auto-aplicată.
Nu înțeleg de ce fac asta, dar măcar mă văd pe mine ce fac. Și simpla observație, chiar și lipsită de înțelegere, mă ajută uneori să fac alte alegeri pentru a suferi decât în trecut. Am să scriu despre asta acuși.
Cred că înţelegem cu toţii despre ce este vorba. Despre acea relaţie, cu R mare, aia care ne strânge de gât în timp ce ne şopteşte vorbe duioase, aia care ne face să ne trezim în mijlocul nopţii cu lacrimi în ochi, aia pe care o cărăm ca un bolovan al lui Sisif până sus-sus, îi dăm drumul un pic, ne speriem, şi apoi cu un oftat începem să o cărăm din nou pe umeri.
O au toţi colegii mei de codependenţă. Poate fi cu soțul, soția, mama, sora , fratele, tata, iubit, coleg, şef, star de cinema.
De când m-am aflat codependentă, scopul meu a fost să îmi reglez Relaţia. Cinci ani mai târziu, problema este rezolvată. Sunt în sfârşit fericită, împăcată, mulţumită. Să vă spun cum am făcut, trecând un pic prin carcateristicile Relaţiei.
- de Relaţie nu te poţi despărţi; pentru că pur şi simplu nu îţi poţi închipui cum va arăta Viaţa dacă te desparţi de ea
- de Relaţie TREBUIE să te desparţi neapărat pentru că NU SE MAI POATE AŞA. Te scoate din minţi, te face să îţi pui sub semnul întrebării sănătatea mentală, te duce pe culmile exasperării.
- dar totuşi de Relaţie nu te poţi despărţi. Cum să trăieşti fără ea? Ce însemni fără ea? Vei mai avea vreodată una la fel? Dacă nici măcar această relaţie, în care ai investit atât, nu poate fi reparată, atunci ce şanse mai ai să construieşti o altă relaţie de la început, cu altcineva?
- dar fie ce-o fi, Relaţia trebuie să înceteze. În ritmul ăsta, o iei razna. Este clar pentru toată lumea că nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba vreodată, este o situaţie fără speranţă, trebuie să tai firul care vă leagă scurt şi rapid, ca un ninja.
- dar dacă totuşi ai mai încerca măcar O DATĂ să repari Relaţia? Nu e păcat să renunţ aşa pur şi simplu? Nu e chiar de-a dreptul ridicol să o rupi, aşa, deodată? Dacă singurul lucru de care este nevoie în Relaţie este să fii mai răbdător, mai iubitor, să nu mai fii nici tu aşa îndârjit?
Şi aşa mai departe. În fiecare zi, în fiecare an, ba poate chiar şi peste vreo câţiva ani, tot nu vă veţi putea despărţi. Ce gând îngrozitor, nu?
Şi acum să vă spun soluţia mea miraculoasă. Spuneam că scopul meu a fost de la început să îmi rezolv Relaţia şi că după cinci ani sunt, în sfârşit, fericită.
Mi-am îmbunătăţit Relaţia? NU! Dar mi-am schimbat scopul.
Melody Beattie, pe care îmi place să o citez cu fiecare ocazie, spunea în The New Codependency că, atunci când ai o relaţie pe care pur şi simplu nu poţi să o închei, atunci nu o încheia. Poate însemna că nu este încă momentul. Poate însemna că încă ai ceva de învăţat de acolo. Sau poate însemna pur şi simplu că nu eşti încă pregătit. Când vei fi, încheierea va veni de la sine, fără efort şi fără durere.
Aşa că am renunţat să îmi închei Relaţia. Simplul fapt că nu mă mai forţez să fac asta şi nu îmi mai reproşez în fiecare zi că sunt o laşă îmi salvează 80% din energie. Nici nu îmi dădusem seama cât de mult îmi făceam rău tot gândindu-mă la soluţii, scenarii, încercări, variante, viitoruri posibile şi lumi paralele, toate acestea urmate de nodul în gât, anxietatea şi frica de a pune punct.
Acum, când am acceptat ideea că nu sunt gata să mă despart de Relaţie, îmi permit luxul de a suferi doar 20%. În rest, am timp din nou să fiu fericită.
Nu sunt o bună jucătoare de poker, dar dacă aş fi, din când în când mi-ar plăcea să îmi împing toate jetoanele spre centrul mesei şi să spun “ALL IN”. Mişcarea asta desemnează dorinţa unui jucător să parieze totul pe o singură mână, cea pe care o are în faţă.
Când joc cărţi nu am atâta curaj. Măresc mizele încet, ca să nu trezesc suspciuni, ezit, mă întreb ce alte cărţi mai au ceilalţi. Cred că de aceea mă miră foarte tare de câte ori sunt dispusă în viaţă să pariez pe o singură mână.
Eu cu iubirea am acest tip de relaţie: ALL IN. Totul sau nimic. Toţi sacii în aceeaşi căruţă.
Mă trezesc, uneori ani mai târziu, într-o viaţă pe care nu o recunosc şi în locuri în care simt că nu ar trebui să fiu. Mă uit în jur şi mă întreb cum am ajuns acolo. Apoi îmi amintesc – m-am suit pur şi simplu în “căruţa” cuiva, am trecut prin tot felul de hârtoape, şi după mult, mult, timp am coborât undeva unde nu voiam să ajung.
Încerc să mă înţeleg şi să mă iert. E de înţeles atunci când e mult mai uşor să las pe cineva să îmi ghideze viaţa, să îmi dicteze când să fiu fericită şi când să fiu înghiţită de hârtoape. Este comod, nu cere nici un pic de responsabilitate, îmi dă voie să mă plâng atunci când lucrurile nu merg bine.
Dar preţul este totuşi prea mare. Când intru cu toate gândurile, toate emoţiile, toate visele într-o iubire, nu pot să mă mai recunosc atunci când ies din ea.
Şi atunci, cum să fac? Să nu mai iubesc, nu pot. Să iubesc prudent, cu picătura, cu ochii şi în alte părţi – asta mi s-ar părea mai degrabă înşelătorie.
Continui să iubesc din tot sufletul. Diferenţa este că uneori trebuie să fac eforturi, anti-intuitive şi uneori de-a dreptul dureroase, să mă dezlipesc de sufletul celuilalt şi să îmi aduc aminte cum este acest suflet al meu din care tot iubesc atâta.
Să iubiţi şi să vă lăsaţi iubiţi!
Sărbători fericite,
Duceţi-mă într-o sală cu 99 de oameni normali şi o singură persoană dificilă, destrămată, cu demoni interiori şi cu toane. Eu am să mă aşez fix lângă ea şi am să-i zâmbesc. Chiar dacă toţi sunt necunoscuţi, fără semne distinctive, chiar dacă nu poartă nimeni pe frunte sloganul “am probleme”, eu am acest talent special: să găsesc cea mai defectă persoană dintr-o mulţime şi să mă ataşez de ea fără drum de întoarcere.
Ei sunt neiubibilii mei . Pe ei îi iubesc tocmai pentru că sunt tare greu de iubit. Tot sper că pot să îi repar, cu şurubelniţa devotamentului meu. Îmi închipui că, atunci când voi termina eu de meşterit la ei, îi voi fi transformat oameni care se lasă iubiţi fără nici o rezervă.
Cu siguranţă îi aveţi şi voi pe neiubibilii voştri: vă întorc lumea pe dos, vă exasperează, vă pun sub semnul întrebării simţul normalităţii, vă distrug toate reperele a ceea ce este real şi ceea ce nu. Şi cinci minute mai târziu, cu un compliment măiestru sau un zâmbet, vă evaporează instant tot veninul din stomac pentru a lăsa loc unei singure întrebări duioase: “cum să nu-l/ o iubeşti?”
Uite-aşa recunoşti un codependent: e ăla care alege dragostea cu hârtoape şi drumuri fără ieşire în defavoarea unei iubiri netede şi senine.
Nu, niciodată nu pot să îi “repar”. Da, se termină prost de fiecare dată. Da, pentru a supravieţui lângă ei îmi consum energie care nu poate fi compensată nici de cinci porţii de cartofi prăjiţi. Şi nu, nu este un comportament normal, ci un simptom de codependenţă, pagina 3, rândul cinci.
De ce să iubesc eu uşor când aş putea iubi complicat? Deocamdată sunt codependentă.
PS
Am făcut şi socoteala, iar recordul meu este cam ăsta: am avut nevoie de 41760 de ori mai mult timp să mă dez-drăgostesc decât să mă îndrăgostesc (1 oră).
În general, consider chestia asta un soi de mândrie. Cred că şi scriam mai pe la începutul blogului meu cum eu nu ştiu să funcţionez decât îndrăgostită, cum iubirile – fie ele fericite, dar în special nefericite – mi-au servit mereu ca un secret motoraş intern. Ca şi cum fiinţa mea ar avea nevoie de dramele şi bucuriile iubirii ca de un ulei special – mai de bună sau mai de proastă calitate – ca să îşi articuleze rotiţele în totalitate şi să-şi vadă eficient de funcţionarea ei.
Consideram deci că încăpăţânarea în iubire este o calitate secretă a mea. Era sinonimă cu loialitatea, cu iubirea necondiţionată (pentru că “înghiţeam” o mulţime de neplăceri în numele ei), ba chiar şi cu un fel de generozitate a spiritului care accepta defecte cu braţele deschise.
Norocoşii beneficiari ai sentimentelor mele puteau conta, în general, pe vreo câţiva ani buni de afecţiune netulburată. Să se fi comportat măgăreşte? Aveau mereu scuze! Demonstrau trăsături care nu-mi conveneau? Le ignoram, pentru că în adâncul sufletului eu ştiam că nu le stă în caracter! Şi dacă toate astea deveneau de nesuportat până şi pentru mine? Ei bine, consideram că este un pretext perfect pentru a oferi încă şi mai multă iubire.
Ani mai târziu, mă simţeam deodată pusă în faţa unor persoane de nerecunoscut. Imaginea de care mă ţinusem cu atât de multă îndârjire ajunsese să difere de realitate, încât omul din faţa mea mi se părea transformat în monstru. Nu era. Era doar diferit de ceea ce voisem eu să fie.
M-am întrebat de mai multe ori de ce îmi este atât de greu să renunţ la relaţiile eşuate. Uneori, mă surprind încercând să mă conving singură că încă iubesc, să îmi proiectez în interiorul pleoapelor tot felul de amintiri idilice trucate doar ca să menţin sentimentul. Dar de ce?
Nu sunt lămurită. Poate este una dintre acele trăsături ale codependenţilor, care se agaţă cât pot ei de tare de o funie, chiar dacă le înconjoară şi gâtul. Sau poate că sunt doar eu aşa. Diferenţa este uneori invizibilă.
Eu sunt una din acele persoane care au învăţat să iubească din filme. Poate că vă întrebaţi “cum aşa?”, iar eu am să vă răspund “cum altfel?”. Imaginaţi-vă că în familia mea părinţii se priveau languros doar când unul fanteza că îi va trânti celuilalt o tigaie în cap. În rest, iubirea, cum am cunoscut-o eu, însemna că te duci să îţi ridici bărbatul de prin crâşme după care nu vorbeai cu el trei zile, să spui la telefon că “din păcate, astăzi soţul meu este indisponibil” – pentru că soţul era mahmur, şi să calci cămăşile de 16 ori pentru că domnul urla din ambii plămâni că are o cută şi că este ruşinos să se prezinte aşa în lume.
Aşa că eu m-am educat din filme, unde am dedus eu că s-ar înfăţişa iubirea adevărată, aşa cum trebuie ea să fie: cu pasiune, cu declaraţii năucitoare de dragoste, cu săruturi furate, cu speranţe de neînăbuşit, chiar şi după ani şi ani de despărţiri.
Ca să nu staţi cu sufletul la gură până la sfrâşitul articolului, vă spun eu. Se termină rău. Pentru că, se pare, apar nişte mici probleme atunci când insişti să îţi conduci viaţa după următoarele replici:
• “Nu te voi părăsi niciodată“, cu varianta “te voi iubi până la moarte“. Eu am încercat să îmi iubesc vreo doi iubiţi până la moarte, dar am decis că totuşi aş putea să mă opresc cu dragostea până la o boală foarte serioasă. Pentru că da, sufeream, şi atunci când sufeream nu mâncam – tot din filme ştiam că se procedează aşa la suferinţă – şi atunci când nu mâncam organismul meu se descurca şi el cu ce putea şi până la urma cădea, epuizat, în vreo boală. Şi pentru că aşa învăţasem eu, că iubirea este pentru totdeauna, şi deci amănunte cum ar fi suferinţă, certuri şi înşelări nu puteau să stea în calea eternităţii dragostei.
• “Fac orice pentru tine“. Aş vrea foarte mult ca această replică din filme să se schimbe în “Uneori, dacă rămânem fără ouă proaspete în casă, şi dacă ţie îţi este foarte foarte lene, s-ar putea să accept să mă dau jos din pat şi să merg eu până la supermarketul din colţ”. Pentru că, altfel, “orice” este un cuvânt mult prea încăpător, şi mai ales atunci când cineva ştie că poate să îţi ceară “orice”, chiar îţi va cere orice. Mai mult, asta presupune că dacă nu eşti dispus să faci “orice”, înseamnă că de fapt nu iubeşti. Şi, dacă îmi permiteţi să mai fac un pas în argumentaţie, asta înseamnă că dacă nu livrezi rapid “orice”-ul cerut, partenerul cu siguranţă te va părăsi. Replica asta de spălare de creier este cale sigură spre două destinaţii: faliment financiar şi resentimente. Pentru că, am observat eu, atunci când făceam lucruri pe care nu le doream, doar ca să pot să-mi păstrez intactă afecţiunea celuilalt, ajungeam încet-încet să îl urăsc şi să mă enervez încă dinainte să aud continuarea lui “Pot să te rog ceva?”
• “Putem să rămânem prieteni?” – o Doamne, NU. Nu putem să rămânem prieteni. Ar fi foarte frumos să avem pe lateral un buton care te trece din modul “iubirea vieţii mele”, în modul “băi, ce prieten de treabă”, dar din păcate nu există. Ce există în realitate sunt băile în care te duci să plângi de mama focului de fiecare dată când îl vezi pe proaspătul achiziţionat prieten platonic fiind cu un grad mai fericit decât nivelul general de mizerie şi de suferinţă în care te afli tu.
• “Nu îmi doresc decât să te fac fericit” – replică eventual spusă printre lacrimi, în ajunul vreunui autosacrificiu de amploare. Faptul că am crezut treaba asta trebuie să fie greşeala vieţii mele. În primul rând, când tu doreşti să faci fericit pe cineva, iar celălalt are alte doleanţe, se cheamă în termeni juridici “hărţuire” şi sunt convinsă că există şi pedepse pentru asta. În al doilea rând, să ai grijă de fericirea altcuiva înseamnă să faci aroganţa să consideri că fericirea altcuiva depinde doar de tine, ceea ce demonstrează cel puţin o mare naivitate. Prostia capătă amploare atunci când îl vezi pe celălalt nefericit şi, cu un scurt raţionament aristotelian, ajungi la concluzia că, dacă fericirea lui depinde de tine, înseamnă că şi nefericirea la fel depinde tot de tine, deci nefericirea lui este vina ta! De aici încep sentimetele de vină, care duc mai departe la disperarea de a face “orice” (vedeţi, ne întâlnim din nou cu replica minune) pentru a repara nefericirea, care duce inevitabil la insistenţă şi sufocare, ceea ce conduce la momentul în care se va rosti următoarea replică:
• “Dar eu nu pot să trăiesc fără tine“. Vă anunţ că se împlinesc 3 ani, 11 luni şi 4 zile de când am aflat pentru prima dată că pot să trăiesc bine-mersi fără iubirea vieţii mele, chestie pe care de-atunci mi-am mai reconfirmat-o de câteva ori cu alte trei iubiri ale vieţii mele.
Aşa că atunci când am să cer iubită, nu am să cer să fiu iubită ca în filme. Am să cer să merg la film cu prietenele când el merge la baschet, pentru că este ok să facem lucrurile şi separat. Am să cer dreptul să spun “nu”, fără ca asta să însemne că îmi retrag iubirea. Am să cer dreptul să mă înfurii şi să ne certăm, chiar dacă iubesc în continuare. Am să îmi doresc ca omul de lângă mine să fie fericit, dar am să ştiu că asta nu depinde de mine. Am să cer să plec dacă nu mai pot şi am să ştiu să las dacă ne doare prea tare. Şi cel şi cel mai mult, înainte să cer să fiu iubită, am să ştiu de data asta să mă iubesc şi eu pe mine. Până la moarte.
Pentru că tot urmează Dragobetele, pentru că toată lumea va vorbi dragoste, pentru că lumea se întreabă în sfârșit “dragoste sau obsesie?” sau “dragoste ori dependență”, m-a decis să scriu despre credințele noastre ascunse și nerostite legate de ce este sau ce ar trebui să fie o relație.
Prejudecățile noastre despre cum ar trebui să arate dragostea ne fac numai belele. Unele sunt luate ca din basme, altele din povești de groază. Ce le unește este faptul că toate ne par la fel de adevărate iar relațiile noastre fie nu se pot ridica la așteptările pe care le avem, fie, dimpotrivă, se transformă rapid în coșmarul de care ne fusese frică în tot acest timp.
Să le luăm pe rând – cele 13prejudecăți despre relații, prezentate într-o carte despre care povesteam aici.
Dacă începem o relație, am să mă pierd pe mine
Foarte importantă pentru codependenții în vindecare, pentru că fix ei s-au străduit atât de mult să-și construiască personalitatea la loc, din toate bucățelele sparte și trăiesc cu spaima că prima relație pe care o vor avea le va zădărnici tot efortul din ultimul timp.
Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nu ți-ar păsa de mine
Este o frică ce ne facem să ne închipuim cum ar arăta persoana ideală și să încercăm să ne purtăm ca ea.
Dacă nu sunt perfect/ă, mă vei abandona
Trăim într-o frică permanentă că persoana pe care o iubim nu va fi lângă noi și mâine și sperăm că dacă am putea să nu facem nici o greșeală, să fim pur și simplu perfecți, asta nu se va întâmpla niciodată.
Suntem ca o singură ființă
V-ați simțit vreodată ca și cum v-ați găsit sufletul pereche și că ați vrea să vorbiți și ziua și noaptea, și nu mai plecați niciodată nicăieri decât împreună. Și – cumva – sufletului pereche i-a trecut starea asta mai repede decât vouă? Ne panicăm atunci când pasiunea pare că dispare (așa cum este normal să se întâmple) și insistăm să fim la fel de nedezlipit ca la început cu partenerul nostru.
Nu e bine să fii prins cu garda jos
Vulnerabilitatea este apanajul oamenilor cu suflet întreg. Uneori este bine să fii vulnerabil, alteori are rezultate dezastruoase. În general, în relații, preferă să avem câteva plase de siguranță, poate niște secrete, și orice altceva îi poate împiedica pe cei in jurul nostru să ne rănească.
Nu ne vom certa niciodată
Ne este frică de furia celorlalți și ținem prizonieră multă furie proprie, în interiorul nostru. În relația perfectă din imaginația noastră nu este loc de confruntare.
Eu sunt de vină pentru tot ce nu merge bine. Sunt o persoană îngrozitoare.
De aceea și încercăm să ascundem tot felul de aspecte ale relației – pentru că avem impresia că ceva este în neregulă, că orice problemă este cu siguranță cauzatăde noi și am da orice ca nepriceperea noastră să iasă la suprafăță.
Trebuie să fiu vesel/ă tot timpul dacă vreau ca lumea să mă placă
Ne sperie ideea că cineva ar putea să afle cât de triști suntem. Și dacă ar afla, cu siguranță ar pleca de lângă noi.
Vom avea automat încredere completă unul într-altul
În viața reală, încrederea se construiește treptat
Vom fi de nedespărțit
În relațiile normale, partnerii petrec timp împreună, timp separat și timp cu prietenii.
Un partener adevărat îmi va ghici fiecare dorință și va ști de ce am nevoie
Această prejudecată despre relații ne determină să ne considerăm “răniți” atunci când partenerul face ceva care nu ne este pe plac, chiar dacă noi nu i-am comunicat clar așteptările noastre. Avem impresia că “nu ar trebui să fie nevoie să-i spun ASTA”
Dacă ne iubim cu adevărat, vom rămâne împreună pentru totdeauna
Nu ne putem închipui că dragostea, uneori, pur și simplu nu funcționează. Suntem loiali până în pânzele albe, în primul rând pentru că așa credem că ar trebui să fim, apoi pentru că tot sperăm ca, din încă o încercare, să putem repara tot ce este în neregulă.
Partenerul mă va aprecia întotdeauna, mă va sprijini și nu mă va critica
Comentăm acum în cor? “Siiiiiiiiiiiiiiiiiiigur că da”
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments