You are currently browsing the tag archive for the ‘codependenta’ tag.

O știți pe aia cu “nu ești tu de vină, e doar vina mea”?

Acum vreo câteva luni, după 30 de ani de grație trăiți pe această Planetă, mi-a venit o idee:

“Dar dacă totuși ai fi tu de vină”?

Și așa am deschis un nou capitol din viața mea, intitulat “Descoperă narcisistul.”

“Narcisist”  e un cuvânt despre care n-aș fi crezut niciodată că l-aș putea pronunța într-un paragraf despre viața mea, dar înainte să explic despre ce este vorba, vreau să spun două cuvinte despre “vină”.

Am petrecut puține momente din viață gândindu-mă la vina altora. În perioada mea de codependență nici nu îmi puneam problema asta, din cauză că aveam mereu impresia că este vina mea, pentru orice. Am reușit o dată să îmi cer iertare din cauză că am afirmat în mod public că mi-a plăcut un film, într-o zi în care Acel Cineva suferea pentru că i se stricase televizorul. Mi-a turuit vreo câteva ore până ce m-a convins că afirmația fusese insensibilă și făcută special ca să îi fac în ciudă. Am ajuns la concluzia că este vina mea.

După intrarea în Al Anon, am avut alte motive pentru a nu mă gândi la vina altora. După atâta timp cât trăisem pe muzica celorlalți, era în sfârșit timpul să mă concentrez doar pe melodia mea: greșelile mele, neajunsurile mele, responsabilitățile mele. Nu mai aveam de gând să arăt cu degetul decât dacă în fața mea era o oglindă.

Dar câteva certuri recente mi-au dat de gândit. Și, deși nu încurajez la mine această trăsătură de a căuta vina în altă parte, am făcut o excepție. Din răspuns în răspuns, am dat peste descrierea fidelă a mai bine de 80% din relațiile mele: relația cu un narcisist.

Cine sunt narcisiștii?

Narcisiștii sunt persoane convinse de propria lor importanță, care au nevoie totodată de admirația neîntreruptă a celorlalți și care obțin acest lucru prin manipulare și minciună.

Cum arată relația cu un narcisist?

Faza 1: Love, love, love

Relația începe ca  o poveste aproape supra-realistă de dragoste. Pentru că sunt oameni extrem de carismatici, amuzanți și populari, narcisiștii par pur și simplu perfecți, ba, mai mult, par intersați de tine. FOARTE interesați. Te asaltează cu mesaje, vor să stea mereu pe lângă tine, te fac să te simți ca Soarele în jurul căruia gravitează planeta lor.

Faza 2: Una caldă, una rece

Aproape imediat ce ești bine prins în cârlig, te trezești aruncat la o parte. Uneori criticat, ironizat, comparat cu alții, ignorat din punct de vedere emoțional, alteori din nou o persoană minunată, lângă care râde, se simte bine și căreia îi oferă toată atenția din lume. Pentru că nu știi ce să crezi, ești tentat să tragi concluzia că între timp ai făcut ceva greșit. Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu mai primești acea atenție neîntreruptă de la începutul relației, narcisistul te acuză imediat că îl sufoci și că ești prea lipicios. În mod subtil, narcisistul îți spune că este anormal ce îi ceri și astfel își poate justifica toate momentele când te tratează cu răceală.

Deoarece e greu să ții pe cineva lângă tine în același timp în care te porți oribil cu ei, narcisiștii au o serie întreagă de tehnici prin care reușesc acest lucru:

Îți ridiculizează emoțiile și își justifică orice izbucnire cu “m-ai provocat”, “ești prea sensibil”, “prea le iei personal”. Cu cât îi crezi mai mult pe ei, cu atât crezi mai puțin în tine, iar asta te face să te crezi lipsit de valoare și aproape recunoscător pentru faptul că cineva – bun, rău, cum o fi – te acceptă totuși ca partener.

Te bârfește în gașca lui: dacă vreodată îl vezi transformându-se total pe lângă o persoană sau alta, e din cauză că așa face și folosește această modalitate pentru a-și aduna în jur o întreagă gașcă de “cutii de rezonanță” – oameni care îl cred, pentru că le spune ceea ce vor să audă. În gașca lui, te va face cumva de râs sau îți va aduce niște acuze absurde, tu vei încerca să te aperi – părând, astfel, mult mai absurd – și astfel demonstrând că avea dreptate.

Te face să te lupți cu alții pentru atenția lui: într-un anumit moment, pe scenă apare o altă persoană, căreia Narcisistul începe să-i acorde foarte multă atenție. Când nu îi îndeplinești dorințele întocmai, are grijă să menționeze cealaltă persoană și să te compare cu ea, aruncându-te în competiție înainte să îți dai bine seama ce faci.

Joc duplicitar: uneori pare cea mai drăguță persoană din lume, alteori i se citesc în reacții intenții atât de meschine încât e greu să împaci cele două imagini. Pentru că relația a început cu fațada sa cea mai prietenoasă, e greu să îți închipui că poate fi o persoană  ATÂT de manipulatoare și de rău intenționată. Rămâi la ideea că este în fond o persoană bună și că tu o provoci să se comporte urât.

Faza 3: La gunoi

Narcisiștii au o nevoie bolnavă de-ai face pe ceilalți să se simtă lipsiți de valoare, umiliți și călcați în picioare. Când relația se încheie, ei vor avea ultimul cuvânt și nu va fi un cuvânt de zahăr. Pentru că vor nu doar să arate că ei sunt cei care părăsesc, ci și să demonstreze că nu îi meriți și că ești lipsit de importanță. Există și posibilitatea să plece fără vreun cuvânt și nu, nu îi doare și da, pot lăsa totul în urmă fără să clipească.

După ce am citit toate aceste lucruri, sufletul mi-a strigat: EVRIKA! După care am aflat următorul lucru:

Narcisiștii și codependenții se atrag reciproc. Sunt perechea perfectă, pentru că doar un codependent este în stare să se pună atât de mult sub semnul întrebării încât să suporte toate aceste comportamente și, la rândul lor, doar narcisiștii ne pot da nouă, codependenților, un nivel atât de mare de durere și umilință pe care îl putem duce în spinare.

Este vina lor, dar cel mai tare mă doare că este și vina mea.

semnatura_sara_mic

Scrie (tot) în Adevărul:

“Aceasta [o tipă psiholog – nm] este de părere că părinţii a căror viaţă se concentrează mai ales pe nevoile şi dorinţele copiilor, vor ajunge la un moment dat, poate când copilul se va apropia de perioada pubertăţii, să devină un pachet de nervi, pe punctul de a ceda emoţional taman atunci când preadolescentul se pregăteşte să treacă printr-o altă perioadă dificilă. Un părinte fericit, care îi poate da un exemplu bun copilului, este părintele care poate ieşi în oraş cu prietenii fără să se simtă vinovat că şi-a abandonat copilul şi care găseşte timp să aibă grijă de corpul lui, spune Levancuka.

[…]

„Poate că este momentul să învăţaţi să fiţi egoişti pentru a vă proteja sănătatea fizică şi psihică, să vă asiguraţi că veţi fi cât mai mult timp prezenţi în viaţa copiilor şi că îi veţi putea sprijini în mod concret. Şi de la cine veţi învăţa cel mai bine cum să fiţi mai egoişti? De la copiii dumneavoastră, bineînţeles! Ei ştiu cel mai bine cum să fie egoişti“, explică Levancuka pentru Daily Mail. Copiii au abilităţile unui psiholog excelent şi se pricep de minune, instinctiv, să-i determine pe adulţi să rezolve o mulţime de treburi în locul lor, atrage atenţia consilierul personal, aşa că îi îndeamnă pe părinţi să facă exact acelaşi lucru.

Citiţi şi restul: adev.ro/n5xbc5

Codependenţa doare cel mai tare acasă – acolo ne ciocnim de alţii, acolo ne certăm, acolo suntem exasperaţi, acolo am face orice să meargă lucrurile mai bine. Dar poate nici locul de muncă nu poate fi neglijat. Ne petrecem acolo între 8 şi 10 ore, adică mai bine de jumătate de zi, iar codependenţa nu o lăsăm cuminte în bucătăria noastră de-acasă. La serviciu este mai subtilă, mai deghizată în alte metehne – cum ar fi dependenţii de muncă, minuţioşii, managerii nesiguri pe ei etc.

Pentru că reprezintă o parte atât de importantă din viaţa noastră, avem talentul de a găsi oameni, situaţii şi relaţii care să ne amintească din ce în ce mai mult de acasă. Şi, chiar dacă lucrurile pot începe foarte bine pentru un codependent la locul de muncă, lucrurile se pot deteriora cu uşurinţă în timp, tocmai pentru că ne ies la iveală toate metehnele din alte relaţii ale noastre.

Există câteva idei toxice pe care tindem să le avem şi care pot otrăvi până şi cel mai plăcut loc de muncă. Ele sunt preluate din The Complete ACOA Sourcebook: Adult Children of Alcoholics at Home, at Work and in Love.

[Copiii adulţi, pentru cei care nu ştiu sau au uitat, sunt acele persoane care au crescut lângă alcoolici sau într-o familie cu probleme, care nu le-a permis să se dezvolte emoţional. Cu alte cuvinte, copiii adulţi au fost codependenţi de mici şi continuă să fie aşa, chiar dacă în viaţa lor nu mai există alcoolici.]

Dacă nu mă înţeleg cu şeful, este din cauza mea : suntem convinşi că am făcut noi ceva greşit, că ne lipseşte nouă ceva, că avem în noi ceva foarte respingător care îl determină pe şef să nu se înţeleagă cu noi. Rareori ne întrebăm dacă am încercat cu adevărat tot ce se putea, şi dacă nu cumva nu ne-ar fi mai bine în altă parte. Poate că şeful nostru ne aduce aminte de o figură autoritară din copilărie?

Dacă nu sunt productiv, nu sunt bun de nimic: pentru că ne considerăm lipsiţi de valoare, tot încercăm să o probăm. Avem impresia că trebuie să contrazicem, prin zel, energie, competenţă, şoapta pe care o auzim mereu interior: “nu eşti bun de nimic”.

Dacă nu sunt potrivit pentru cariera pe care ar trebui să o am, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine: de câte ori nu i-am crezut pe ceilalţi când ne-au spus că am fi excelenţi doctori / avocaţi / ingineri. Poate că ne-am şi ales cariera în funcţie de ceea ce ne-au spus, pentru că în opiniile noastre cu siguranţă nu puteam avea încredere. Aşa că ajugem să nu ne mai simţim la locul nostru, dar nici să avem vreo idee despre drumul profesional care ni s-ar potrivi cu adevărat. Şi atunci? Sfatul autorilor este să încercăm, să experimentăm, chiar dacă nu suntem siguri că vom reuşi.

Mi-e teamă să nu afle că sunt incapabil: indiferent de nivelul nostru de profesionalism, avem credinţa secretă că într-o zi cineva ne va descoperi şi ne va demasca, arătându-ne cum suntem de fapt. Nişte incompetenţi. Ba chiar, uneori ne mirăm cum de ceilalţi nu îşi dau seama.

Mi-e teamă să nu îşi dea lumea seama că nu merit să am această slujbă: pentru că suntem obişnuiţi fim acoperiţi de ruşine, să ne considerăm nişte persoane îngrozitoare din cauza a ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, avem impresia că nu merităm nimic bun. Sentimentul acesta apare chiar în momentele cele mai bune pentru cariera noastră, când suntem înconjuraţi de oameni care apreciază ceea ce facem, ne respectă şi ne pun în valoare – în faţa lor, ajungem să ne autosabotăm, să insistăm că nu este aşa şi, dacă nici asta nu funcţionează, să îi evităm, jenaţi.

Dacă zic NU, voi fi înlocuit: copiii adulţi acceptă foarte multe, pentru că sunt convişi că orice “nu” le va fi fatal

Orice merge rău este din vina mea, orice merge bine este noroc chior: “oricine ar fi putut să facă asta în locul meu” sau “a fost o nimica toată”, acestea sunt replicile cu care înlăturăm orice laudă pentru un lucru bine făcut. Pe de altă parte, orice nemulţumire a şefilor are cu siguranţă legătură cu noi, chiar dacă nu era responsabilitatea noastră, chiar dacă a greşit de fapt altcineva.

Ar trebui să pot face orice mi se cere: atunci când ni se cere să facem ceva ce nu ar fi în mod normal treaba noastră, noi ne întrebăm “oare pot să fac asta?”. Restul se întreabă “oare este normal să mi se ceară asta?”

Nu pot să îi cer sprijinul şefului meu: asta ar demonstra că nu pot să mă descurc singur, şi, în plus, i-aş mai pune o povară pe umeri, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când le ceream ajutorul părinţilor mei

Ar trebui să pot să repar orice problemă: dacă ceva se întâmplă, din vina noastră sau nu, noi ne oferim să îndreptăm lucrurile. Mai punem nişte bani de la noi, stăm un pic peste program, facem noi un scurt ocol în drumul spre casă. Rezolvăm noi cumva.

Sunt şi eu infestată de credinţele astea. Îmi fac viaţa mai grea în fiecare zi la muncă, dar îmi oferă un motiv bun să îmi tratez codependenţa nu doar în situaţiile unde este evidentă, ci şi acolo unde este subtilă şi poate, nevăzută, să facă stricăciuni.

semnatura_sara_mic

Simona Tache, una dintre vocile pe care le citesc cu foarte mult drag, scrie astazi despre codependenta. Ma bucur ca a facut acest lucru, pentru ca blogul ei are multi multi cititori, si cu cât stie mai multa lume despre codependenta, cu atât mai bine.

Va invit sa cititi un framgent mai jos si articolul complet aici:

Când cineva devine alcoolic, ramâne singurul actor al povestii lui triste doar daca e singur pe lume. Daca are o familie, atunci sigur ea se va trezi aruncata într-un vârtej de sentimente cumplite: de la furie la teama, de la singuratate la disperare, de la vina la rusine. Pentru a se proteja, apropia?ii vor începe sa dezvolte un comportament anormal, devenind încet-încet parte a problemei. Mai exact, fie ajung sa se lase abuzati, fie ajung sa-l protejeze excesiv pe dependent, încurajându-l sa nu-si recunoasca si sa nu-si asume boala, fie ambele. Exemplu: sotia sau sotul da telefon la biroul partenerului dependent si minte ca acesta nu poate ajunge la birou, din motive de gripa, când, în realitate, el este beat sau drogat…

via Simona Tache

Îi felicit si pe cei care au initiat campania – ALIAT – Alianta pentru Lupta Împotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor.

semnatura_sara_mic

Unul dintre motivele pentru care am decis să înfiinţez acest blog a fost lipsa de informaţii din România despre codependenţă şi dependenţă.

Când nu găsesc informaţii despre dependenţă, familiile sunt tentate să apeleze la ceea ce i-a învăţat spiritul de războinici sau de protecţie: să ascundă sticle, să cicălească, să apeleze la ruşine şi vinovăţie pentru a-i face pe ceilalţi să se oprească. Când nimic din toate astea nu funcţionează, o iau de la capăt, mai îndârjit.

Lipsa informaţiilor, pe lângă faptul că poate conduce la astfel de situaţii dezastruoase şi extenuante din punct de vedere emoţional, mai are un efect pervers pe care l-am resimţit chiar pe pielea mea: îţi dă impresia că eşti singur, că situaţia ta este unică şi fără de scăpare. Şi dependenţii, şi cei care îi iubesc sunt stigmatizaţi din cauză că “nu se vorbeşte despre asta”.

M-am bucurat atunci când mi s-a semnalizat apariţia unui site cu informaţii şi recomandări, pentru dependenţi (în special) şi pentru codependenţi (mai puţin). Site-ul Castle Craig este, în principal, un site dedicat unei clinici de tratament a dependenţelor dar are, pe lângă secţiunea de servicii, una cu resurse utile familiilor care trec prin aşa ceva.

Vă recomand articolul despre cum se poate ajuta un dependent, pentru a vă face vreo idee:

Prezentati-le dovezile reale cu privire la consumul de alcool sau abuzul de droguri si fiti concreti cu privire la comportamentul lor. Evitati judecata morala si exprimarea de opinii. In loc de „Cred ca bei prea mult”, ati putea spune: “noaptea trecuta ai vorbit jignitor si ai strigat, ai condus pe partea gresita a drumului, ceea ce a fost cu adevarat infricosator”.

Sursă: http://www.castlecraig.ro/resurse/gestionarea-dependentei/cum-ajutam-un-dependent

Pentru a vedea şi celelalte alternative pentru tratarea dependenţelor, în afară de Castle Craig, consultaţi şi lista de aici: Unde se poate trata dependenţa de alcool în România

semnatura_sara_mic

O carte pentru cei care vor o terapie ne-spirituala a codependentei

si o melodie, despre oameni ca noi, care vor sa scape:

semnatura_sara_mic

Citisem undeva că nu poţi începe să te vindeci până ce nu iubeşti în totalitate ceea ce este în neregulă cu tine. Mi s-a părut o aberaţie: cum adică să iubesc ceea ce îmi face rău? Ce înseamnă să iubesc toate apucăturile de care mi-aş dori să mă scutur ca un câine ud?

Tot la fel de revoltată am fost când, mai târziu, mi s-a sugerat că orice problemă, orice incovenient şi chiar orice suferinţă au fost provocate, într-un anumit plan, chiar de mine şi că scopul acestor evenimente de viaţa mea ar fi să mă ajute. Îmi rămânea să descopăr doar cum.

Ce prostie, m-am gândit.
Ba chiar m-am înfuriat. Cum îşi permite cineva să îmi spună că eu îmi doresc să îmi fie rău? Ce este bine în a-mi fi rău? NI-MIC.

Corect? Corect!

Mai mult artificial, am căutat să găsesc partea bună în a fi codependent şi am găsit chiar o mulţime de aspecte pozitive.

În ciuda unor argumente foarte convingătoare, nu izbuteam totuşi să-mi iubesc din tot sufletul codependenţa şi să îi fiu recunoscătoare că m-a ajutat cu ceva. Viaţa mea îmi părea defectă. Nu exista nici un motiv suficient de bun să iubesc exact elementul care m-a făcut să intru în derivă, dar continuau să îmi răsune în urechi nişte vorbe înţelepte, al căror adevăr îl simţeam, chiar dacă raţiunea mea nu era de acord cu ele: ceea ce există rău în viaţa noastră există pentru a ne feri de altceva şi mai îngrozitor, nişte frici mult mai mari cărora mintea noastră este convinsă că nu are cum să le facă faţă. Caută frica, priveşte-o în ochi şi de-abia atunci vei înţelege că nu mai eşti un copil mic şi că poţi să o depăşeşti. Şi tot atunci vei înţelege că mereu ai încercat să alegi răul mai mic şi ceea ce pare o suferinţă s-ar putea să te fi protejat într-un mod mai greu de intuit. (pentru explicaţii mult mai competente ale acestor idei, puteţi citi cărţile lui Lise Bourbeau)

Mă plimbam ieri prin apartamentul meu în sus şi în jos, fără chef de nimic. Sincer, am o mulţime de treabă pentru că totul stagnează, iar eu nu mă simt în stare să fac nimic tocmai din cauză că văd că totul stagnează. Senzaţia este cumplită: inutilitate, combinată cu lipsă de scop şi de sens, frică de a începe orice, anxietate prezentă în orice gând şi orice gest. Aştept să îmi apară o lumină, să simt ceva bun în mine. Să fiu şi eu ca toţi oamenii care sunt convinşi că au un suflet, pe lângă minte. Să îmi găsesc pasiunea şi bucuria de a trăi. Să simt. Altceva decât durerea de picioare de la prea mult mers agitat prin casă.

Aproape că m-am oprit cu ambele picioare în aer: asta era.

Exact senzaţia asta, de gol, de frică, de neputinţă, fix asta era ceea ce am încercat să nu simt ani la rândul. Era răul mai mare de care mă ferisem atât de mult timp, uitându-mă la alţii în loc să mă uit la mine. Codependenţa este o reţetă atât de bună să scapi de tine însuţi… Te preocupă mereu ce face altcineva, orice ai păţi este vina altora, a societăţii, a lui Obama sau a lui Dumnezeu. Te zbaţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău şi gândurile despre propria persoană, propria valoare şi propriul sens al existenţei sunt împinse mereu în jos, cu pumnii, sub pretextul că a te gândi la tine înseamnă egoism.

Codependenţa mi-a fost tot timpul un înveliş pufos deasupra pustiului care exista în mine. De-abia acum, că l-am jupuit de pe mine zi de zi, pot în sfârşit să mă privesc aşa cum sunt şi să trăiesc sentimentul cumplit de a nu şti cine sunt.

Este greu şi îmi dau seama că, datorită codependenţei am fost ferită toată viaţa de situaţia de a-i face faţă. Îi mulţumesc pentru asta din suflet şi o iubesc. De asemenea, ţin să o anunţ că avea dreptate şi că îmi este greu, dar că nu îmi este nu imposibil.

semnatura_sara_mic

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.

Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.

Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-un articol – de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.

Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)

Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.

În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.

există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?

Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Puteţi citi interviul complet aici.

Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.

semnatura_sara_mic

Nu am fost niciodată la circ, să intru în camera aceea a oglinzilor şi să mă văd schimonosită în toate felurile amuzante sau hidoase. Dar dacă aţi fost vreodată sau aţi văzut efectul acesta în vreun film, atunci să ştiţi că exact aşa mă simt: ca şi cum îmi văd zeci de imagini distorsionate ale propriei persoane şi nu reuşesc să mă văd niciodată pe mine, cea din mijloc.

Cred că felul în care un codependent nu se poate vedea clar pe sine este unul dintre lucrurile cel mai greu de explicat, de înţeles şi de acceptat în toată această experienţă. E ca şi cum am vedea mereu tot felul de imagini ale propriei persoane, fără să reuşim niciodată să spunem care dintre ele este cea adevărată.

Fac tot felul de exerciţii de autocunoaştere şi unul dintre ele mi-a adresat astăzi o întâmplare simplă: “Care crezi că este cea mai vizibilă calitate a ta pentru ceilalţi?” Am răspuns fără să clipesc: disponibilitatea. Sunt gata mereu să ajut, să explic, să îmi las baltă treburile ca să le pot termina pe ale altora.

Pe măsură ce scriam entuziastă răspunsul acesta, mi-am dat seama că de fapt, starea spre care tânjeam era exact opusul – în weekend, în timpul meu liber fac tot ce pot să devin indisponibilă. Nu vreau să ies în oraş, nici să merg la film, nici la cumpărături, nici să port conversaţii prea adânci, ci doar să mă bucur de timpul acesta proaspăt câştigat pentru mine însămi. Să stau şi să mor de plictiseală, dar măcar să fiu eu şi cu mine, fără să ne întrerupă nimeni.

M-am uitat mai atent la cele două răspunsuri, de parcă m-aş fi uitat spre malurile unei prăpăstii. Era evident că nu puteam fi în ambele părţi deodată: ori eram disponibilă, ori nu. Aş putea accepta că uneori sunt într-o parte, alteori mă regăsesc pe cealaltă parte, dar asta nu îmi răspunde la întrebarea simplă: cum sunt când sunt eu însămi?

Nu este oare o nebunie să nu îţi poţi răspunde la o întrebare atât de alb şi negru?

De fapt, poate fi şi mai rău: să ai două răspunsuri deodată şi să nu ştii care este vocea adevărată şi care este vocea falsă. Vedeţi, pe de o parte, bunul simţ îmi spune că sunt o persoană în general de treabă şi deloc retrasă. Pe de altă parte, mai există o voce în mine pe care o ascult de când sunt mică şi care îmi este mai familiară decât cei mai buni prieteni ai mei. Este vocea care îmi însoţeşte toate gândurile şi pe care aş porecli-o “I know better”; pentru că orice mi-ar spune cineva despre mine, mai ales de bine, ea este cea care trage concluzia “las’ că ştiu eu mai bine”. Poate că nu ar trebui să îi dau crezare, dar ne cunoaştem de atât de mult timp, îmi vine greu să cred că m-ar minţi. Şi, în plus, dacă nu este ea vocea mea, atunci de ce nu mai aud nimic altceva în plus?

Cam aşa arată o conversaţie obişnuită din capul meu – o minge de ping-pong între tot felul de versiuni ale mele. Tot citesc despre “eul adevărat” al altor oameni şi nu reuşesc să îmi închipui cum ar fi să ştii răspunsul la toate întrebările despre propria persoană. Şi-mi mai închipui cum ar fi răspuns un codependent la întrebarea din Scrisoarea a Treia:
– Tu eşti, Mircea?
– Păăăi, hmmm, chiar aşa, oare sunt eu însumi sau altcineva?

semnatura_sara_mic

De când am aflat că sunt codependentă şi cum se comportă un codependent, am câteva pretenţii de la mine. Una dintre ele este faptul că, o dată ce recunosc câte un comportament din ăsta de plantă agăţătoare sau de plângăcioasă, nu mai am nici o scuză să nu-i fac HARŞTI.

Câteva exemple:

sunt tristă pentru că am impresia că Ionel e cam rece cu mine? Mi se aprinde imediat beculeţul pe care scrie “codependenţă” şi fac HARŞTI – trebuie să fiu veselă.

îmi vine să mă plâng la nesfârşit că şeful meu este cel mai demotivant om din lume, că nu ştie să mă aprecieze şi că din cauza lui nu-mi mai vine să fac nimic… din nou, îmi pâlpâie un semn de avertizare, îmi aduc aminte că atunci când îmi place ceea ce fac nu am nevoie de nici un cuvânt bun din partea nimănui, deci HARŞTI, ce-i cu atâta victimizare, Sara treci la treabă!

când mi se vâră pe sub piele câte vreun resentiment faţă de părinţi, deschid cărticica în care scrie faptul că nu are nici un rost să mai acuzăm trecutul, că trebuie să iertăm şi să acceptăm, îmi zic că nu-i a bună cu resentimentele astea, Sara trebuie să ierţi, las-o mai uşor cu nervii, şi fac şi acolo HARŞTI.

Până acum admirabil, mai puţin faptul că HARŞTIUL ăsta nu prea funcţionează. Da, ştiu că sunt codependentă, ştiu să îmi recunosc comportamentele acestea în mine şi atunci de ce mai clocotesc atât de puternic în mine toate sentimentele astea?

Se întâmplă să am atunci ceea ce colegii mei de codependenţă numesc “căderi”. De exemplu, mi se întâmplă să devin plângăcioasă şi să-i acuz pe cei din jurul meu că sunt răi cu mine, că mă ignoră şi că mă rănesc. Sau mi se întâmplă să ţip. Sau să dau replici tăioase pe cale ierarhică şi să ameninţ cu demisia, doar pentru a-mi muşca buzele două minute mai târziu. Victimă, furie reprimată, impulsivitate – câteva dintre plăgile urâte care se ascund sub chipul binevoitor şi săritor al codependenţei. Nimic nu mi se pare mai descurajant decât să îmi iasă la suprafaţă. După astfel de momente, mă supăr atât de tare pe mine, încât mi se pare că toată munca mi-a fost în zadar.

Mi-a trebuit un an (tot anul acesta) de încercări disperate de a fi “ne-codependentă” pentru a-mi aduce aminte un adevăr simplu: până când nu învăţ să mă iubesc în ciuda şi cu tot cu codependenţa mea şi toate tinichelele zdrăngănitoare ce o urmează, degeaba încerc să mă vindec.

Atunci când încerc să îmi ascund resentimentele, furia, gelozia sau orice alte rănile îmi doresc să semăn cu fiinţa perfectă “de manual” care trebuie să fie perfect echilibrată, neataşată şi cu izvor de fericire în interior. De asemenea, asta înseamnă că încerc să par invulnerabilă.

Am avut surpriza ca după una dintre “căderile” mele, în care m-am declarat şi rănită, şi trădată, şi ignorată, şi singură, şi dezamăgită lucrurile să se schimbe dramatic în bine. “Stai un pic, lucrurile nu funcţionează aşa”, m-am gândit. “Ce am făcut, iar am manipulat?” Nu manipulasem. Doar aşezasem pe masă nişte sentimente de care nu eram mândră, dar le-am recunoscut ca fiind ale mele şi am încercat din răsputeri să nu mă urăsc pentru asta.

Iar a recunoaşte că te doare şi că eşti rănit şi că ţi-e greu cere uneori mai mult curaj decât a zâmbi netulburat în faţa unei dureri.

A-ţi mărturisi deschis gelozia şi posesivitatea te lasă mult mai vulnerabil şi mai sincer în faţa celuilalt decât încercările disperate de a nu emite nici o pretenţie asupra celuilalt, de a-l lăsa să-şi trăiască viaţa conform propriilor alegeri – Live and let live.

A-ţi da voie să nu poţi, uneori, să fii senin cred că este ceva la fel de greu de dobândit ca seninătatea. Şi poate singura cale.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 286 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: