Eu sunt una din acele persoane care au învăţat să iubească din filme. Poate că vă întrebaţi “cum aşa?”, iar eu am să vă răspund “cum altfel?”. Imaginaţi-vă că în familia mea părinţii se priveau languros doar când unul fanteza că îi va trânti celuilalt o tigaie în cap. În rest, iubirea, cum am cunoscut-o eu, însemna că te duci să îţi ridici bărbatul de prin crâşme după care nu vorbeai cu el trei zile, să spui la telefon că “din păcate, astăzi soţul meu este indisponibil” – pentru că soţul era mahmur, şi să calci cămăşile de 16 ori pentru că domnul urla din ambii plămâni că are o cută şi că este ruşinos să se prezinte aşa în lume.

Aşa că eu m-am educat din filme, unde am dedus eu că s-ar înfăţişa iubirea adevărată, aşa cum trebuie ea să fie: cu pasiune, cu declaraţii năucitoare de dragoste, cu săruturi furate, cu speranţe de neînăbuşit, chiar şi după ani şi ani de despărţiri.

Ca să nu staţi cu sufletul la gură până la sfrâşitul articolului, vă spun eu. Se termină rău. Pentru că, se pare, apar nişte mici probleme atunci când insişti să îţi conduci viaţa după următoarele replici:

• “Nu te voi părăsi niciodată“, cu varianta “te voi iubi până la moarte“. Eu am încercat să îmi iubesc vreo doi iubiţi până la moarte, dar am decis că totuşi aş putea să mă opresc cu dragostea până la o boală foarte serioasă. Pentru că da, sufeream, şi atunci când sufeream nu mâncam – tot din filme ştiam că se procedează aşa la suferinţă – şi atunci când nu mâncam organismul meu se descurca şi el cu ce putea şi până la urma cădea, epuizat, în vreo boală. Şi pentru că aşa învăţasem eu, că iubirea este pentru totdeauna, şi deci amănunte cum ar fi suferinţă, certuri şi înşelări nu puteau să stea în calea eternităţii dragostei.

• “Fac orice pentru tine“. Aş vrea foarte mult ca această replică din filme să se schimbe în “Uneori, dacă rămânem fără ouă proaspete în casă, şi dacă ţie îţi este foarte foarte lene, s-ar putea să accept să mă dau jos din pat şi să merg eu până la supermarketul din colţ”. Pentru că, altfel, “orice” este un cuvânt mult prea încăpător, şi mai ales atunci când cineva ştie că poate să îţi ceară “orice”, chiar îţi va cere orice. Mai mult, asta presupune că dacă nu eşti dispus să faci “orice”, înseamnă că de fapt nu iubeşti. Şi, dacă îmi permiteţi să mai fac un pas în argumentaţie, asta înseamnă că dacă nu livrezi rapid “orice”-ul cerut, partenerul cu siguranţă te va părăsi. Replica asta de spălare de creier este cale sigură spre două destinaţii: faliment financiar şi resentimente. Pentru că, am observat eu, atunci când făceam lucruri pe care nu le doream, doar ca să pot să-mi păstrez intactă afecţiunea celuilalt, ajungeam încet-încet să îl urăsc şi să mă enervez încă dinainte să aud continuarea lui “Pot să te rog ceva?”

• “Putem să rămânem prieteni?” – o Doamne, NU. Nu putem să rămânem prieteni. Ar fi foarte frumos să avem pe lateral un buton care te trece din modul “iubirea vieţii mele”, în modul “băi, ce prieten de treabă”, dar din păcate nu există. Ce există în realitate sunt băile în care te duci să plângi de mama focului de fiecare dată când îl vezi pe proaspătul achiziţionat prieten platonic fiind cu un grad mai fericit decât nivelul general de mizerie şi de suferinţă în care te afli tu.

• “Nu îmi doresc decât să te fac fericit” – replică eventual spusă printre lacrimi, în ajunul vreunui autosacrificiu de amploare. Faptul că am crezut treaba asta trebuie să fie greşeala vieţii mele. În primul rând, când tu doreşti să faci fericit pe cineva, iar celălalt are alte doleanţe, se cheamă în termeni juridici “hărţuire” şi sunt convinsă că există şi pedepse pentru asta. În al doilea rând, să ai grijă de fericirea altcuiva înseamnă să faci aroganţa să consideri că fericirea altcuiva depinde doar de tine, ceea ce demonstrează cel puţin o mare naivitate. Prostia capătă amploare atunci când îl vezi pe celălalt nefericit şi, cu un scurt raţionament aristotelian, ajungi la concluzia că, dacă fericirea lui depinde de tine, înseamnă că şi nefericirea la fel depinde tot de tine, deci nefericirea lui este vina ta! De aici încep sentimetele de vină, care duc mai departe la disperarea de a face “orice” (vedeţi, ne întâlnim din nou cu replica minune) pentru a repara nefericirea, care duce inevitabil la insistenţă şi sufocare, ceea ce conduce la momentul în care se va rosti următoarea replică:

• “Dar eu nu pot să trăiesc fără tine“. Vă anunţ că se împlinesc 3 ani, 11 luni şi 4 zile de când am aflat pentru prima dată că pot să trăiesc bine-mersi fără iubirea vieţii mele, chestie pe care de-atunci mi-am mai reconfirmat-o de câteva ori cu alte trei iubiri ale vieţii mele.

Aşa că atunci când am să cer iubită, nu am să cer să fiu iubită ca în filme. Am să cer să merg la film cu prietenele când el merge la baschet, pentru că este ok să facem lucrurile şi separat. Am să cer dreptul să spun “nu”, fără ca asta să însemne că îmi retrag iubirea. Am să cer dreptul să mă înfurii şi să ne certăm, chiar dacă iubesc în continuare. Am să îmi doresc ca omul de lângă mine să fie fericit, dar am să ştiu că asta nu depinde de mine. Am să cer să plec dacă nu mai pot şi am să ştiu să las dacă ne doare prea tare. Şi cel şi cel mai mult, înainte să cer să fiu iubită, am să ştiu de data asta să mă iubesc şi eu pe mine. Până la moarte.

semnatura_sara_mic

Advertisements