Duceţi-mă într-o sală cu 99 de oameni normali şi o singură persoană dificilă, destrămată, cu demoni interiori şi cu toane. Eu am să mă aşez fix lângă ea şi am să-i zâmbesc. Chiar dacă toţi sunt necunoscuţi, fără semne distinctive, chiar dacă nu poartă nimeni pe frunte sloganul “am probleme”, eu am acest talent special: să găsesc cea mai defectă persoană dintr-o mulţime şi să mă ataşez de ea fără drum de întoarcere.

Ei sunt neiubibilii mei . Pe ei îi iubesc tocmai pentru că sunt tare greu de iubit. Tot sper că pot să îi repar, cu şurubelniţa devotamentului meu. Îmi închipui că, atunci când voi termina eu de meşterit la ei, îi voi fi transformat oameni care se lasă iubiţi fără nici o rezervă.

Cu siguranţă îi aveţi şi voi pe neiubibilii voştri: vă întorc lumea pe dos, vă exasperează, vă pun sub semnul întrebării simţul normalităţii, vă distrug toate reperele a ceea ce este real şi ceea ce nu. Şi cinci minute mai târziu, cu un compliment măiestru sau un zâmbet, vă evaporează instant tot veninul din stomac pentru a lăsa loc unei singure întrebări duioase: “cum să nu-l/ o iubeşti?”

Uite-aşa recunoşti un codependent: e ăla care alege dragostea cu hârtoape şi drumuri fără ieşire în defavoarea unei iubiri netede şi senine.

Nu, niciodată nu pot să îi “repar”. Da, se termină prost de fiecare dată. Da, pentru a supravieţui lângă ei îmi consum energie care nu poate fi compensată nici de cinci porţii de cartofi prăjiţi. Şi nu, nu este un comportament normal, ci un simptom de codependenţă, pagina 3, rândul cinci.

De ce să iubesc eu uşor când aş putea iubi complicat? Deocamdată sunt codependentă.

semnatura_sara_mic

PS

Advertisements