Simona Tache: “Să fii apropiat al unui alcoolic poate fi o boală”

Simona Tache, una dintre vocile pe care le citesc cu foarte mult drag, scrie astazi despre codependenta. Ma bucur ca a facut acest lucru, pentru ca blogul ei are multi multi cititori, si cu cât stie mai multa lume despre codependenta, cu atât mai bine.

Va invit sa cititi un framgent mai jos si articolul complet aici:

Când cineva devine alcoolic, ramâne singurul actor al povestii lui triste doar daca e singur pe lume. Daca are o familie, atunci sigur ea se va trezi aruncata într-un vârtej de sentimente cumplite: de la furie la teama, de la singuratate la disperare, de la vina la rusine. Pentru a se proteja, apropia?ii vor începe sa dezvolte un comportament anormal, devenind încet-încet parte a problemei. Mai exact, fie ajung sa se lase abuzati, fie ajung sa-l protejeze excesiv pe dependent, încurajându-l sa nu-si recunoasca si sa nu-si asume boala, fie ambele. Exemplu: sotia sau sotul da telefon la biroul partenerului dependent si minte ca acesta nu poate ajunge la birou, din motive de gripa, când, în realitate, el este beat sau drogat…

via Simona Tache

Îi felicit si pe cei care au initiat campania – ALIAT – Alianta pentru Lupta Împotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor.

Un nou site cu informaţii despre dependenţă

Unul dintre motivele pentru care am decis să înfiinţez acest blog a fost lipsa de informaţii din România despre codependenţă şi dependenţă.

Când nu găsesc informaţii despre dependenţă, familiile sunt tentate să apeleze la ceea ce i-a învăţat spiritul de războinici sau de protecţie: să ascundă sticle, să cicălească, să apeleze la ruşine şi vinovăţie pentru a-i face pe ceilalţi să se oprească. Când nimic din toate astea nu funcţionează, o iau de la capăt, mai îndârjit.

Lipsa informaţiilor, pe lângă faptul că poate conduce la astfel de situaţii dezastruoase şi extenuante din punct de vedere emoţional, mai are un efect pervers pe care l-am resimţit chiar pe pielea mea: îţi dă impresia că eşti singur, că situaţia ta este unică şi fără de scăpare. Şi dependenţii, şi cei care îi iubesc sunt stigmatizaţi din cauză că “nu se vorbeşte despre asta”.

M-am bucurat atunci când mi s-a semnalizat apariţia unui site cu informaţii şi recomandări, pentru dependenţi (în special) şi pentru codependenţi (mai puţin). Site-ul Castle Craig este, în principal, un site dedicat unei clinici de tratament a dependenţelor dar are, pe lângă secţiunea de servicii, una cu resurse utile familiilor care trec prin aşa ceva.

Vă recomand articolul despre cum se poate ajuta un dependent, pentru a vă face vreo idee:

Prezentati-le dovezile reale cu privire la consumul de alcool sau abuzul de droguri si fiti concreti cu privire la comportamentul lor. Evitati judecata morala si exprimarea de opinii. In loc de „Cred ca bei prea mult”, ati putea spune: “noaptea trecuta ai vorbit jignitor si ai strigat, ai condus pe partea gresita a drumului, ceea ce a fost cu adevarat infricosator”.

Sursă: http://www.castlecraig.ro/resurse/gestionarea-dependentei/cum-ajutam-un-dependent

Pentru a vedea şi celelalte alternative pentru tratarea dependenţelor, în afară de Castle Craig, consultaţi şi lista de aici: Unde se poate trata dependenţa de alcool în România

Dar să nu-mi iau niciodată dragostea

Am făcut şi socoteala, iar recordul meu este cam ăsta: am avut nevoie de 41760 de ori mai mult timp să mă dez-drăgostesc decât să mă îndrăgostesc (1 oră).

În general, consider chestia asta un soi de mândrie. Cred că şi scriam mai pe la începutul blogului meu cum eu nu ştiu să funcţionez decât îndrăgostită, cum iubirile – fie ele fericite, dar în special nefericite – mi-au servit mereu ca un secret motoraş intern. Ca şi cum fiinţa mea ar avea nevoie de dramele şi bucuriile iubirii ca de un ulei special – mai de bună sau mai de proastă calitate – ca să îşi articuleze rotiţele în totalitate şi să-şi vadă eficient de funcţionarea ei.

Consideram deci că încăpăţânarea în iubire este o calitate secretă a mea. Era sinonimă cu loialitatea, cu iubirea necondiţionată (pentru că “înghiţeam” o mulţime de neplăceri în numele ei), ba chiar şi cu un fel de generozitate a spiritului care accepta defecte cu braţele deschise.

Norocoşii beneficiari ai sentimentelor mele puteau conta, în general, pe vreo câţiva ani buni de afecţiune netulburată. Să se fi comportat măgăreşte? Aveau mereu scuze! Demonstrau trăsături care nu-mi conveneau? Le ignoram, pentru că în adâncul sufletului eu ştiam că nu le stă în caracter! Şi dacă toate astea deveneau de nesuportat până şi pentru mine? Ei bine, consideram că este un pretext perfect pentru a oferi încă şi mai multă iubire.

Ani mai târziu, mă simţeam deodată pusă în faţa unor persoane de nerecunoscut. Imaginea de care mă ţinusem cu atât de multă îndârjire ajunsese să difere de realitate, încât omul din faţa mea mi se părea transformat în monstru. Nu era. Era doar diferit de ceea ce voisem eu să fie.

M-am întrebat de mai multe ori de ce îmi este atât de greu să renunţ la relaţiile eşuate. Uneori, mă surprind încercând să mă conving singură că încă iubesc, să îmi proiectez în interiorul pleoapelor tot felul de amintiri idilice trucate  doar ca să menţin sentimentul. Dar de ce?

Nu sunt lămurită. Poate este una dintre acele trăsături ale codependenţilor, care se agaţă cât pot ei de tare de o funie, chiar dacă le înconjoară şi gâtul. Sau poate că sunt doar eu aşa. Diferenţa este uneori invizibilă.