You are currently browsing the category archive for the ‘al anon’ category.

Zice cântecul „Regrets, I’ve had a few / But then again, too few to mention”.

Pentru o codependentă care a făcut multe prostii, am avut mereu prea puține regrete. Cu toată vechimea mea în program, nu am făcut niciodată pasul nouă cu seriozitate: “Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face rău lor sau altora.”

Ce greșeli, m-am gândit. Fusesem un înger. Cea mai săritoare, cea mai pliabilă, cea mai miloasă, cea mai generoasă, cea mai iubitoare, cea mai atentă, cea mai tolerantă, cea mai alinătoare, cea mai acolo, cea mai peste tot, cea mai cha-cha-cha.

Sigur, am făcut, ca omul, câteva greșeli, dar mai ales față de mine! Lista oamenilor cărora le făcusem rău a stat goală.

Și sigur, câteva situații au fost regreatbile, poate că niște borcane „au fost încurcate”, dar la ce folosește să vrei să schimbi trecutul. Nu folosește. Sunt fericită, mi-am zis, pentru toate lucrurile care au mers rău, pentru că dacă ar fi mers bine poate nu aș fi fost aici, azi, într-un loc în care mă înțeleg.

„I did it my way.” [se citește cu un ton de mândrie, ba chiar trufie, ba chiar sfidare]

Nu știu cum s-a întâmplat, dar lucrurile nu au rămas așa. M-am întâlnit, la ani distanță, cu câteva dintre regrete.

A fost cel pe care l-am dus cu zăhărelul, pentru că mi-era prea frică de o schimbare.

A fost cel căruia i-am răpit patru ani din viață pentru că mi-a fost prea frică să rămân singură.

A fost cel căruia nu i-am promis nimic, dar apoi i-am distrus un an din viață pentru că a îndrăznit să nu îmi promită nimic.

Astăzi am scotocit printr-o arhivă de emailuri și am descoperit un regret enorm, mare cât un munte, de care uitasem complet. Fusese mai comod așa, să uit. Am plâns. M-am întrebat la ce folosește să plâng.

Ce ne spun pașii despre regret?

Rugăciunea: Că nu putem schimba ceea ce nu putem schimba, adică trecutul – din acest punct de vedere, regretul e inutil.

Pasul trei: Că îți lași viața și voința în mâinile lui Dumnezeu, iar asta include și durerea, și regretul.

Pasul patru: Nu poate fi complet și sincer până ce nu îți inventariezi și regretele.

Pasul cinci: Îl spui cuiva, nu te prefaci că nu există.

Pasul opt: Identifici persoana căreia i-ai greșit, față de care simți regrete.

Pasul nouă: Îți ceri scuze, mai puțin în cazul în care faci mai mult rău prin asta.

Lecția pe care am învățat-o în seara aceasta, cu emailurile în față, este smerenia. Nu am fost atât de bună pe cât m-am crezut și au existat oameni în jurul meu cărora le-am făcut rău. Suferința lor a fost reală și nu de puține ori s-a întors spre mine, întreit. Nu mă vindec dacă uit și mă gândesc că oricum nu are rost, mă vindec atunci când recunosc și cer iertare.

Nu mă ajută cu nimic să trăiesc în trecut, dar fără să îl privesc în față nu pot să trăiesc în prezent.

 

semnatura_sara_mic

Advertisements

Am zece ani de când am pășit pentru prima dată pe ușa unui Al Anon.

Am mers la întâlniri o perioadă lungă de timp.

Citesc regulat cărți despre codependență, deși în ultimii doi-trei ani am lăsat-o mai moale.

Am făcut terapie.

Am făcut schimbări importante în viața mea.

Este posibil să uiți pasul 1?

Da. Am uitat complet de pasul 1.

Am uitat adevărul acesta simplu – că există situații care nu depind de tine, care nu te privesc și pe care nu poți să le schimbi. Am uitat prima și cea mai importantă lecție.

De aia se merge la întâlniri regulat, oricât de „vindecat” ești. Pentru că altfel uiți, mai ales când te crezi departe de orice pericol.

semnatura_sara_mic

Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.

De când eram în şcoala generală mă simţeam mai aparte decât alţi copii. Şi nu în acel sens de “eu am să schimb lumea într-o zi”, ci într-un sens care mă făcea să mă simt tristă, chiar în mijlocul bucuriei. Tăceam mai mult. Mă uitam mai mult pe geam. După încheierea conversaţiilor, mă gândeam ore în şir la replicile potrivite pe care le trânteam apoi cu plăcere sadică – doar în mintea mea.

Nu cred că ştia nimeni pe atunci că tatăl meu era un băutor înrăit de alcool şi nici nu îmi băteam capul să îmi compar familia cu a altora. Copiii nu se preocupă de astfel de lucruri. Dar uneori, în toiul jocurilor, mă opream şi mă uitam la ceilaţi şi cumva simţeam că nu fac parte din lumea lor.

Se chema singurătate, dar pe mine nu mă învăţase încă nimeni lucrul ăsta.

I-am cunoscut de atunci toate nuanţele şi toate gusturile. Am fost singură, în camera mea, aşteptând trezirea din beţie. Am fost singură să îmi vizitez tatăl bolnav. Am fost singură în grupul meu de prieteni, în timp ce cântam şi dansam şi râdeam cu gura până la urechi. Am fost singură într-un cuplu de doi, ceea ce a fost mai rău decât să fiu singură de una singură. Am fost de una singură în vacanţe, şi m-am simţit tot singură în vacanţele exuberante cu amici de-ai mei, când se râdea prea tare, se cheltuia prea mult, se făceau poze prea studiate.

Am înţeles că singurătatea nu este o chestiune de context. O iau cu mine şi o port fidel, ca pe o pelerină de ploaie, chiar şi în cele mai însorite zile. E ca şi cum m-aş uita cu jind spre toţi oamenii care se bucură de căldură în timp ce eu stau pregătită: dacă plouă?

Am ajuns să cred că singurătatea nu are nici o legătură cu câţi oameni sunt în jurul meu. Ci doar cu numărul de oameni în jurul cărora decid eu să fiu.

Din când în când, în general la Al-Anon, recunosc. “Ce faci?”, sunt întrebată. Şi-l evit pe “Bine” şi răspund “Sunt singură.”

Şi atunci se întâmplă miracolul. Mi se răspunde “Şi eu.” Şi apoi, ca un ecou: “şi eu”, “şi eu”, “şi eu”.

Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.

Este suficient să îmi dau jos pelerina de ploaie care mă apără, ca să descopăr că este de fapt o barieră. Şi doar aşa – o oră, două, câteva zile, până mi se face din nou frică – pot să nu mai fiu, în sfârşit, singură.

semnatura_sara_mic

Zilele astea am ajuns la concluzia că sunt un fel de gelatină și sunt tare fericită. Una dintre cele mai grele încercări ale codependenței îmi este să aflu, ușor-ușor, cine sunt. Practic, aceasta este esența pasului patru din cei 12 pași Al-Anon, un pas care presupune completarea unui ghid (aproape nesfârșit) de întrebări, care mi-au dat mult de gândit.

De ce este o așa mare provocare și de ce mă bucur atât de mult de statutul de gelatină? Să vă spun mai întâi ce multe alte chestii am fost până acum:

O reclamă

Până la 20-și-ceva de ani am fost o reclamă la mine însămi. Știți cum se face o reclamă? În general, se dă un produs și se compară cu toate celelalte, iar apoi se proclamă faptul că produsul este “mai bun/ mai bio / mai alb / mai ieftin” . Există o comparație, implicită sau explicită. Și, chiar dacă produsul are zeci de fețe, majoritatea sunt lăsate la o parte și se insistă doar pe unele. Doar pe cele bune.

Eu eram aceea care avea note bune, era deșteaptă, era bună la pian, participa la olimpiadă și avea rezultate mai bune decât colegul sau colega de bancă. Dansam cel mai bine din clasă, cântam mai bine decât majoritatea, eram mai bună la chimie, eram mai cuminte decât ceilalți copii. Eram în sine o permanentă comparație cu oricine, cu orice și important nu era ce îmi doream cu adevărat, ci doar să câștig comprația.

În spatele imaginii mele se ascundeau toate informațiile pe care reclamele nu le spun sau le scriu în litere foarte foarte mici, lângă o steluță. De ce nu îmi chemam copiii la mine, de exemplu. Cât de singură mă simțeam. Și toate lucrurile despre familia mea pentru care pe atunci nici măcar nu cunoșteam cuvinte. De ce se dă mama cu un pas în spate când tata vine să o sărute, cu buzele țocăite? O întrebare pe care nu o formulam în cuvinte, ci doar o simțeam, ca o strângere neexplicată de inimă. Toate astea nu aveau loc în imaginea mea, eu spuneam doar ceea ce trebuie, ceea ce se potrivește, ceea ce îmi demonstra supremația. Ca un slogan.

O flacără

Eu nu îmi prea împart viața în ani, așa cum o fac cei mai mulți oameni, ci mi-o împart în iubiri. Mai întâi Marius, apoi Adrian, apoi Cătălin, apoi Viorel, apoi Emanuel, apoi… Pentru fiecare am “ars” diferit și în culori care mare de care, așa cum învățăm la chimie. A fost interesant și intens. Flacăra emană energie și îi încălzește și pe ceilalți. Cam așa și eu, cu o singură problemă, codependentă: flacăra are mereu nevoie de combustibil. Aveam nevoie să mă simt iubită, aveam nevoie să fie nevoie de mine, aveam nevoie să mi se spună cine sunt, pentru că eu, singură, nu știam.

Un abur

Și când acest cuvânt, codependență, mi-a intrat în vocabular, am pășit cu dreptul într-un univers de oameni care în mod oficial nu știu cine sunt. Pentru că mereu s-au preocupat de alții și nu s-au oprit să se întrebe nimic despre ei. M-am avântat cu mâinicile suflecate în toate exercițiile de autocunoaștere posibile. Am răspuns la chestionare, m-am analizat, m-am ascultat, am meditat, am scris aici. Mă așteptam să mă pocnească revelația mereu la următoarea și următoare întrebare, dar niciodată nu se întâmpla asta. Eram un abur, care uneori semene cu o formă, dar când voiam să-l prind mai bine îmi trecea printre degete și se schimba mereu. Cum să nu îmi pot prinde propriile emoții și propriile gânduri? Poate fi ceva mai supărător de atât?
Și-mi părea rău și mă uitam cu ciudă la toți care erau siguri de ei.

O gaură neagră

Așa cum am scris aici și aici, partea cea mai cheltuitoare a energiei mele

O gelatină

Nu m-a pocnit nici o revelație cu bâta de baseball. Nu este rezultatul însumat al unui chestionar psihologic aplicat. Nu este nici măcar un tip de personalitate, dar gelatina este cu siguranță ceea ce mă descrie cel mai bine.

Încep să am o consistență interioară și nu prea. Când vreau să îmi testez fermitatea convingerilor și îmi împung cu degetul o idee sau alta, el se afundă ca într-o budincă. Par stabilă, dar la cel mai mic dezechilibru încep să tremur din toate moleculele. Nu știu exact ce vreau, dar cam știu ce vreau. Nu știu exact cine sunt, dar am o idee. Nu sunt hotărâtă atunci când fac o alegere, dar cel puțin știu să nu mă mai uit în urmă și să mă înnebunesc întrebându-mă “dar oare n-ar fi fost mai bine să…”

Nu sunt cine credeam eu că am să fiu și nici nu am o personalitate atât de “solidă” pe cât mi-aș fi dorit-o. Dar cine este? Mă uit în jurul meu și văd oameni fragili, cu întrebări, cu frământări. Poate că acum este un pic mai potrivit să mă compar cu ceilalți și să nu îmi mai doresc să fiu un supra-om bine conturat pe toate fețele și toate colțurile. De cele mai multe ori îmi vine să îi iau în brațe și să le spun că it’s ok. E în regulă. Și asta mă face și pe mine, gelatina, să mă simt în regulă.

semnatura_sara_mic

Source: google.com via Jillee on Pinterest
Cunoscută celor de la Al-Anon drept rugăciunea de seninătate.

semnatura_sara_mic

Nu credeam să o zic vreodată: îndoiala îşi are avantajele ei.

Am fost întotdeauna invidioasă pe oamenii care ştiau ce vor, repede, înainte chiar să se termine întrebarea. Ştiţi întrebările cu răspunsuri multiple? Oamenii siguri pe ei nici nu mai aşteaptă să audă opţiunile, ci sunt capabili să indice cu precizie exact răspunsul care li se potriveşte cel mai bine ca pe un gol trimis impecabil de la mijlocul terenului.

Eu nu sunt aşa. Alegerile sunt agonii. Unul dintre primele lucruri pe care am învăţat să le fac pentru a ieşi din codependenţă a fost să mă întreb “ce vreau eu?”, în loc să mă las ghidată de pilotul automat al dorinţelor celorlalţi. Şocul a fost să descopăr că nu ştiu – ori nu ştiu să mă întreb, ori nu ştiu să mă ascult.

Cine nu a stat într-o linişte perfectă pentru a putea pipăi mental tot felul de opţiuni şi variante de alegeri fără a-şi putea da seama pe care dintre ele o preferă nu ştie ce este îndoiala. Este trompeta încă unei bătălii pierdute în lupta de a te descoperi. Este îngrozitoare.

Am ajuns totuşi să o apreciez, citind bloguri şi cărţi de dezvoltare personală. Aici, totul se petrece la imperativ: renunta la etichete! iartă şi vei fi fericit! concentrează-ţi puterea gândului şi toate dorinţele ţi se vor îndeplini!!! disciplinează-ţi mintea să trimită vibraţii pozitive, care se vor materializa! Nu contest credinţele sau ideile din spatele acestor declamaţii, ci doar atmosfera de lipsă de îndoială pe care o promovează.

Terapie prin cristale, exerciţii pentru descuierea emisferei dreapte, vindecare pe calea viselor, metode de descoperire a fiinţei luminoase, descrieri detaliate despre cum trebuie să ierţi – orice este prezentat ca soluţie miraculoasă îmi provoacă alergie.

Poate de aceea şedinţele mele preferate din Al-Anon au loc atunci când cineva îşi povesteşte îndoielile şi problemele. Un cerc de oameni întregi începem să dăm din cap – ne-am recunoscut în problemă, în nelinişti, în tortura domoală a incertitudinii. Şi de-abia atunci, datorită vulnerabilităţii noastre ieşită din ascunzătoare, ne simţim din nou oameni, din nou parte a unui grup şi din nou mai curajoşi.

Până la urmă, cred că îndoiala e ca frica, dacă nu cumva vor fi rude directe: important nu este să nu o simţi sau să te prefaci că nu ar fi acolo, ci să o priveşti în ochi şi să reuşeşti totuşi să treci mai departe.

Sau nu? Nu ştiu. O să vedem.

semnatura_sara_mic

Nu este nici o surpriză pentru noi, dar Evenimentul Zilei abordează acest subiect în ediţia de astăzi:

Copiii cu părinți alcoolici riscă să moștenească, la rândul lor, problema, arată un studiu danez.
Femeile pot moșteni dependența de alcool de la părinți. Riscul este crescut în cazul copiilor cu istoric de alcoolism în familie, independent de sex, stat social al părinților și starea psihică a acestora. Riscul de alcoolism se transmite mai ușor „pe filieră feminină”, atrag atenția cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga. Astfel, fetele vor moșteni mult mai ușor viciul părinților decât baieții. Paradoxal, studiile anterioare arătaseră că băieții „moștenesc” mai ușor predispoziția spre alcoolism.

Citiţi tot articolul în Evenimentul Zilei

semnatura_sara_mic

Anna Karenina începe aşa: “Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”

De nenumărate ori privesc noi veniţi la Grupul Al-Anon şi, într-un moment al întâlnirii, un oftat de uşurare li se desprinde de pe chip. Credeţi-mă, nici pe departe nu le place şi nu le convine ce aud acolo. Ei vin să rezolve problema presantă a alcoolismului altcuiva, vor să afle cum se procedează cu banii, cu sticlele, la ce spital au fost duşi ceilalţi, este vreun doctor mai bun care poate fi recomandat?, hipnoza funcţionează? dar antalcoolul? cum să fac să nu mai moară sub ochii mei?

Oamenii intră pe uşă cu zeci de nelămuriri şi ies purtând în minte nişte răspunsuri deşirate la cu totul alte întrebări. Practic, nu găsesc nimic din ceea ce era pe lista lor de cumpărături. Dar găsesc altceva, un ceva nesperat, despre care nu îşi închipuiau şi nu credeau că există. Îi găsesc pe alţii ca ei. Şi atunci, în ciuda tuturor întrebărilor care le asurzesc mintea, oftează uşuraţi.

Nu cred că suntem cu toţii diferiţi în durerile noastre. Dimpotrivă. Părţile noastre întunecate seamănă până în cele mai intime detalii. Suferinţa noastră, oricât de ingenioasă ni se pare atunci când ne consumă, poate fi găsită într-o replică identică la un vecin, la un prieten, la un necunoscut întâlnit în aeroport. Avem aceleaşi frici, aceleaşi obsesii, aceaşi spaimă de a nu fi iubit, a nu reuşi, a fi părăsiţi, respinşi, uitaţi.

Într-un fel ciudat, a fost dezamăgitor să aflu că nu sunt originală. Durerea devenise o parte atât de importantă a identităţii mele şi o ocupaţie zilnică atât de obişnuită, încât o înzestrasem cu talent şi originalitate, ca pe un copil. Ca şi cum ar fi meritat propriul ei talk-show.

Dar într-un fel minunat, a fost o revelaţie să aflu că sunt şi alţii ca mine. Un fragment din povestirea cuiva de la grup îmi descria perfect trăirile din nopţile mele de disperare. Emoţiile din copilăria altcuiva semănau atât de bine încât ai fi spus că eram gemeni şi crescuţi în aceeaşi casă.

Mai mult de atât, pusă în faţa atâtor oameni în care mă regăseam, m-am putut înţelege mai bine pe mine. Când îmi auzeam colegii de grup plângându-se de neatenţie sau neapreciere, a fost ca şi cum m-aş fi dat doi paşi în spate şi m-aş fi privit pe mine însămi. La fel şi atunci când am simţit pe cineva că vrea să preia controlul grupului, că insistă ca toată lumea se mănânce biscuiţi sau duce discuţii de câte 15 minute pentru a demonstra că are dreptate. Şi atunci m-am putut vedea şi am putut pune degetul pe oglinda acelor trăsături din mine şi să zic “Uite, asta sunt eu”.

La Al-Anon se întâlnesc oameni cu vieţi extrem de diferite şi dureri paradoxal de asemănătoare. În funcţie de curajul pe care îl ai, poate fi ceva bun sau ceva rău. Pentru mine, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieţii.

semnatura_sara_mic

“This Too Shall Pass” este unul dintre sloganurile Al-Anon. Sloganurile Al-Anon, spre deosebire de cele electorale sau de cele de la Nike, Coca-Cola sau seminţele Nutline, nu încearcă să vândă nimic, ci doar să reamintească ceva, testat şi autentificat prin întreaga experienţă a milioanelor de membri. “Trece şi asta”.

Într-o zi senină, în care îmi vine să cânt prin casă şi răspund cu plăcere la orice telefon, sloganul pare o evidenţă. Trece şi asta. Clar. Ce nu trece în viaţa asta?

Dar să vină acele momente în care mă simt vinovată sau pierd ceva sau sunt rănită şi de-abia atunci am nevoie să-mi fie reamintit că “trece şi asta”. Uneori, durerea pare că va dura o veşnicie. Uneori, greşeala pe care am făcut-o pare atât de nereparat, încât am impresia că nimic nu va mai fi cum a fost.

De exemplu, ţin minte că atunci când supărăm pe cineva deveneam ne-om. Sau, cum să zic… un om anexat unui singur gând, care dura fix cât dura supărarea: minute, ore, zile, luni. Cum să fac să nu mai fie cealaltă persoană supărată? Aveam un simţ al urgenţei în mine, o ide fixă că TREBUIE să fac ceva, trebuie să repar… De multe ori, asta însemna că îmi ceream iertare din două în două minute. Alteori, că stăteam atât de bosumflată că stricam cheful tuturor celor din jurul meu. Întotdeauna, nu făceam decât să înrăutăţesc lucrurile.

Acum, îmi aduc aminte în primul rând că “trece şi asta”. Asta îmi permite să mă calmez şi să văd care este exact partea mea de responsabilitate din ceea ce s-a întâmplat (înainte, fiind obişnuită să fiu vinovată, îmi ceream iertare fără să stau să mă gândesc pentru ce exact; iar asta, nu făcea decât să mai adauge nişte bolovani la muntele de resntimente care se ridica sedimentar în sufletul meu). Apoi, îi dau dreptul persoanei celeilalte să fie un pic supărată – la urma urmei, este şi dreptul ei. Ştiu că dacă îmi cer scuze imediat nu fac decât să o enervez şi mai tare.

Dacă simt că sloganul nu mă convinge de unul singur, îmi aduc aminte de celelalte mii şi mii de situaţii din viaţa mea în care “a trecut” buba. Şi de-abia atunci, când îi dau dreptul să se vindece totul un pic şi de la sine în loc să forţez eu reparaţiile, totul trece MULT MAI REPEDE.

semnatura_sara_mic

De multe ori, mă simt prinsă într-un cerc vicios al furiilor.

Mi se întâmplă de fiecare dată când mi se deschide o rană mai veche de la un stimul nou, aşa cum se mai enervează gospodinele şi fac criză de nervi când văd o şosetă murdară care le reaminteşte faptul că Ionel nu le ajută niciodată la curăţenie în casă. Mă enervez cumplit. Încep să fierb şi să-mi simt plămânii ca nişte baloane umplute cu jar. Fiind ceva foarte observabil dinafară (pentru că sunt şi o persoană mai uşor de citit decât o versiune prescurtată şi adaptată a lui “Prinţesa şi Broasca”), sunt inevitabil întrebată “dacă am păţit ceva?”.

Aici intervine primul principiu Al-Anon pe care îl folosesc. Dacă înainte aş fi spus “nimic” şi aş fi căutat să pufăi mai departe ca Puff the Magic Dragon, acum încerc să spun ce anume mi se întâmplă: ce mi-a declanşat reacţia şi care este fondul ei mai profund.

Aşa cum mi s-a întâmplat şi azi, de aici pot urma o serie întreagă de stări şi întâmplări care mi se înghesuie înăuntru ţipând care mai de care. Ce este şi mai rău, ca foarte silitoare “elevă” Al Anon, codependentă în recuperare şi aspirantă spre iluminare, ştiu că nu este bine să fiu nervoasă, aşa că mai există încă o voce stridentă şi enervantă care îmi spune mereu “Ce eşti nervoasă? Ştii ca nu-i bine! Ştii că nu-i bine! De ce eşti? Hai nuuuuuuuu maaaaaaaaaaaaaaaaai fiiiiiiiiiiiii!” Ce este şi mai şi mai rău, este că de obicei lucrurile astea se întâmplă în faţa oamenilor cu care aş vrea să îmi vindec relaţia, fiind conştientă de faptul că nervii tocmai au pierdut terenul cu greu câştigat în ultimul timp.

Aşa că, în doar câteva minute, am trecut de la “a găsi o şosetă” la a exploda de nervi, împotriva tuturor şi împotriva mea însăşi.

În această stare, am decis să aplic al doilea instrument învăţat de la Al-Anon. Să iau o pauză, să respir. Să mă detaşez. Şi astfel, cu o cafea în mână, aşezată pe o bucată rece de piatră care speram să îmi “răcească” şi creierul, am început să vorbesc cu mine însămi (nu cu glas tare, să nu mă ridice jandarmii). Am trecut peste stupiditatea gestului: dacă eu sunt una şi ştiu deja tot ce ştie mintea mea, cu ce să mă mai ajute să vorbesc cu mine însămi?

În mod paradoxal, m-a ajutat. Mi-am povestit, ca şi cum aş povesti unei prietene, exact ce mi s-a întâmplat, pas cu pas. Când mă enervam şi mă încurcam, îmi spuneam “să recapitulăm”. Şi reluam povestea, despărţită în episoade, iar episoadele în cadre separate. În felul acesta, deşi mintea mea deja ştia tot ce mi se întâmplase, am reuşit să capăt o oarecare distanţă şi să văd lucrurile mai clar.

A venit momentul să aplic al treilea instrument pe care l-am învăţat tot la Al-Anon. Şi anume, să analizez fiecare acţiune din perspectiva Pasului unu. Acţiunea asta puteam să o controlez? Puteam să o fac altfel? Dar acţiunea asta? Îmi depăşeşte cumva limitele? Ţine de alegerea altcuiva? M-am înfuriat pentru ceva ce oricum era dincolo de puterile mele?

În felul acesta, am reuşit să descâlcesc ghemul şi să ajung exact la punctul în care se încâlcise tot. Mă înfuriasem teribil din cauza unul lucru pe care nu îl puteam controla şi pe care nu-mi rămăsese, de fapt, decât să îl accept. Nervii, starea de agitaţie, impresia că se prăbuşise lumea pe mine erau doar un simplu rezultat al faptului că nu aplicasem “pasul 1” într-o situaţie simplă.

În momentul în care mi-am dat seama de asta am răsuflat uşurată, am zâmbit şi i-am mulţumit părţii din mine care a avut răbdare să mă asculte. Totodată, am realizat câte lucruri folositoare învăţ la grup şi cât de “altfel” era viaţa mea înainte să fac acest lucru.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 297 other followers

Advertisements
%d bloggers like this: