You are currently browsing the category archive for the ‘cei 12 pasi’ category.

Am spus de mai multe ori că mă bucur într-un fel că sunt codependentă, deși pare o blasfemie. Am găsit astăzi fraza aceasta, care mă ajută să înțeleg mai bine de ce:

Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut.

(e de aici)

Codependența m-a făcut să fiu mai atentă. Să trăiesc mai trează, să nu acționez somnambul, fără să împreunez fapta cu gândul. Înainte să răspund la întrebări, fac pauze mai mari. Înainte să spun “da”, sau “nu” privesc cu atenție în interior ca să știu ce vreau. Când zâmbesc, sunt fericită. Când nu sunt fericită, nu mă mai chinui să zâmbesc doar ca să le fie mai ușor celorlalți să stea pe lângă mine.

Trăitul atent a devenit, pentru mine, un mod de viață. Acest lucru se datorează în exclusivitate recuperării din codependență. Și dacă nu aș fi fost codependentă, din ce mă recuperam eu acum cu atât de multă atenție?

semnatura_sara_mic

 

Advertisements

Mi se întâmplă aproape fără voia mea. Mi se întâmplă, culmea, concomitent cu enervarea că mi se întâmplă asta.

Îmi ridic bărbia mai sus, îmi cobor vocea spre un ton mai intelectual sau – când scriu – îmi ies de sub degete numai cuvinte numai de un anumit fel, de parcă eu le-aş înţelege.

Da, asta mi se întâmplă atunci când dau sfaturi.

Mereu, pentru că aşa este corect, încep prin a preciza că eu nu dau sfaturi. Că fiecare este liber să aleagă ceea ce înţelege de la mine. Că EU nu vorbesc decât despre ce am trăit eu şi ce m-a ajutat pe mine. E ca şi cum aş pune un avertisment, din ăla cu mulţi “termeni şi condiţii” pe care nu îl citeşte nimeni, înainte să scot din mine sfaturile preţioase.

Apoi vorbesc. Despre “acceptare”, “introspecţie”, “capacitatea de a te observa”, “stabilirea limitelor”, “echilibru interior”, “seninătate în faţa a ceea ce nu poţi controla”, “căutare”. Ca şi cum eu aş înţelege fiecare cuvânt din ăsta, aş şti exact cum se manevrează în viaţa reală şi – drept dovadă – am şi câte o anecdotă simpatică pentru fiecare moment în care am pus în practică vreun concept din cele de mai sus.

Îmi povestesc numai experienţele mele dar, nu ştiu cum, din experienţele mele eu ies mereu bine, ba chiar şi simpatică, ba chiar şi amuzantă, mereu cu o preţioasă lecţie de viaţă învăţată pe care am grijă să o subliniez celui care mă ascultă sau mă citeşte, ca un rezumat de un paragraf pus la sfârşitul lecţiei de istorie.

Apoi rămân singură cu mine şi mă întreb “ce-o fi pus stăpânire pe mine? cine e persoana aia ca a spus toate astea?” Şi de ce nu am spus eu, din prima, “Nu ştiu, nu ştiu, nu am nici un răspuns, îmi caut răspunsurile înnebunită, în fiecare clipă, mi-e ciudă şi mie că nu ştiu, că nu pricep, că viaţa e croită din fire pe care eu nu le înţeleg, nu ştiu, suntem în aceeaşi barcă, hai să vâslim împreună”.

Nu spun asta niciodată.

Aşa că uneori, îmi dau seama că privesc oamenii vâslind, în timp ce eu le explic, de pe ţărm, cum să o facă.

Astăzi mi-a prins foarte bine citatul ăsta, despre cum poţi de fapt să îi ajuţi pe ceilalţi:

Pasul 12 spune că, după ce am trăit o trezire spirituală, încercăm să ducem mai departe mesajul, celorlaţi. Mesajul nostru este unul al speranţei iubrii, confortului, sănătăţii – un mod de viaţă mai bun, unul care funcţionează.

Dar cum transmitem noi mesajul? Nu salvându-i pe ceilalţi. Nu controlându-i. Nu dezvoltând obsesii. Nu devenind evanghelişti ai recuperării.

Purtăm mesajul pe numeroase căi – modeste, subtile, dar puternice. Ne recuperăm pe noi şi devenim un exemplu viu al speranţei, iubirii de sine, confortului şi sănătăţii. Aceste comportamente tăcute pot purta un mesaj puternic.”

din Melody Beattie, Meditation from “Language of Letting Go”, 10 august

Pentru că, de fapt, mi nu “mi se întâmplă” nimic. Eu sunt cea care, din orgoliu, sau teamă de vulnerabilitate sau mândrie prostească mă transform în această atotcunoscătoare

semnatura_sara_mic

Pentru că nu mă prea pricep să scriu în ton cu ocazia, aleg soluţia mai uşoară de a citi textele altora. În cazul acesta, Andrei Pleşu, cu un articol delicios despre ce este pietrificat în noi şi ar merita diagnosticat  (mie îmi sună a un Pas Patru sincer), un articol în care vorbeşte foarte frumos de prietenii noştri, ai codependenţilor: Monahia Siluana Vlad.

Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată.

Citiţi tot articolul: Andrei Pleşu, Cuvinte pentru Săptămâna Mare

 

Nu se găsesc de vânzare pe piaţă, dar vă asigur eu că există: ochelari prin care se văd numai defectele. Vă spun sigur, i-am purtat eu vreo 10 ani. Îi purtam mai ales în preajma oamenilor dragi, pe care uneori eram în stare să îi critic şi pentru felul în care îi respiră. Îi aveam pe nas – ca să vedeţi că sunt imparţială – şi când mă uitam în oglindă, pentru că şi la mine erau o mulţime de defecte de constatat şi trecut în procesul verbal.

A existat însă o carte şi o autoare care mi-au deschis ochii asupra defectelor şi m-au învăţat să le preţuiesc şi să le accept.

Debbie Ford, în “Partea întunecată a căutătorilor de lumină”, mi-a aplicat două electroşocuri cu două idei:

  • Aşa cum umbra unui obiect arată că în spatele său este de fapt o sursă de lumină, la fel şi o umbră a personalităţii (ceea ce considerăm noi defect) este doar proiecţia unei calităţi a noastre. Trebuie doar să descoperim acea calitate din defectele pe care le criticăm atât de mult.
  • Atunci când simţim că ceva anume ne enervează / irită / scoate din minţi la o persoană, acel “ceva” insuportabil se regăseşte de fapt şi în comportamentul nostru, iar noi refuzăm cu îndârjire să îl acceptăm.

Zap – zap. Aceste două idei au trecut prin mine cu forţa fulgerului, m-au doborât la pământ, apoi m-au determinat să îmi schimb viaţa. I-aş mulţumi lui Debbie Ford, dar am întârziat cu două zile.

Puteţi citi aici Partea întunecată a căutătorului de lumină, iar aici Secretul Umbrei, o continuare a primei.

semnatura_sara_mic

Un clişeu din literatura de dezvoltare personală spune că orice om pe care îl întâlnim ne este învăţător. Era genul de afirmaţie care mă facea să las din mână cartea cu pricina, un fel de “mai lasă-mă cu prostiile”.

După ce am reuşit să mă educ să mai citesc câteva pagini, am dat peste o continuare încă şi mai strigătoare la cer: cică oamenii care îţi stârnesc reacţiile cele mai puternice te învaţă ceva foarte important despre tine.

Păi pe mine mă enerva cucoana de la bancă care mai întâi se jelea câte 15 minute înainte să-şi păcăne unghiile pe tastatură să-mi facă vreo tranzacţie. Şi beţivanii din familie care nu ştiau să poarte o conversaţie fără să bată cu pumnul în masă: “Fii atent la băiatu’ – ţi-am spus că te rezolv, rezolv! Vezi că ne supărăm!” Mă enervau prietenii care îmi făceau promisiuni, iar apoi nu mai erau de găsit – ce trebuia să învăţ eu de la ei? Cum să îmi încalc cuvântul cu graţie?

Ideile astea îşi fac însă loc în minte ca un sâmbure şi înfloresc când nu mă aştept. Au textura unei superstiţii, nu m-am putut opri din a mă întreba din când în când: dar dacă totuşi sunt adevărate?

Întrebarea asta, care-mi revenea cu pocnet de pistol în tot felul de situaţii în care mă consumam, m-a ajutat până la urmă să mă înţeleg mai bine. În unii oameni am văzut o oglindă a propriilor defecte pe care refuzam să le recunosc (cucoana leneşă de la bancă? – eram eu, în unele zile la serviciu, într-o variantă mai palidă, cu unghiile nefăcute). În alţii am întâlnit caracteristici pe care le înfundam adânc, adânc, oripilată de ideea că ar putea ieşi la suprafaţă (mă înfurii uneori la fel de tare ca un alcoolic violent, doar că trântesc cuvinte în loc de pumni).

Cu cât am început să recunosc mai multe lecţii în oamenii din jurul meu, cu atât am dat mai mult şi mai mult peste această idee repetată în cărţile pe care le citesc. Cel mai recent am întâlnit ideea la Melody Beattie, “mama” literaturii despre codependenţă, care în The New Codependecy are o serie de exerciţii. Chiar primul exerciţiu sună cam aşa: să ne uităm la oamenii care ne afectează cel mai tare (ne scot din minţi, da!) şi să ne întrebăm “cine sunt ei şi ce au să mă înveţe?”

Recunosc că nu e uşor. Ştiu să arăt cu degetul spre cei care îmi consumă gândurile şi cu care mă cert şi până şi în vis. Nu este genul de răspuns pe care să îl găsesc doar stând mult timp, conştiincios, cu pixul în mână. Simt cum soluţia îmi scapă şi că există ceva ce pur şi simpu nu pot să văd, cam ca atunci când studiam în liceu geometria în spaţiu şi nu reuşeam să văd cum liniile de pe caietul meu sunt de fapt nişte obiecte 3D.

Dar am învăţat să am răbdare şi să ştiu că în anumite situaţii, mai ales cele împinse la limită, întrebarea va pocni în capul meu din nou şi-mi va aduce şi un răspuns. Şi cu cât mai nesuferiţi, mai enervanţi, mai exasperanţi sunt oamenii care mă ajută să mă descopăr, pe atât de frumoase şi de simple sunt lecţiile pe care le învăţ despre mine.

semnatura_sara_mic

În competiţiile importante, la sfârşitul unui joc de tenis, învingătorul şi învinsul deopotrivă susţin în mod obligatoriu o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu presa. După două, trei sau patru ore de efort fizic intens, jucătorii trebuie să se aşeze cuminţi pe un scaun, în faţa jurnaliştilor şi camerelor de filmat, şi să îşi analizeze jocul, uneori să îşi dea singuri note, să spună ce a funcţionat şi ce nu a funcţionat în ziua respectivă.

Privesc conferinţele de presă de după aproape cu aceeaşi plăcere cu care urmăresc confruntările din teren. Curajul lor de a se uita spre ei înşişi cu atât de multă sinceritate îmi taie răsuflarea.

Există cam trei tipuri de răspunsuri: jucătorii mai tineri dau deseori vina pe vreme, condiţii, o pasă proastă, extenuare fizică, atmosferă, spectatori, arbitru de scaun. Jucătorii aflaţi în plină ascensiune, dar încă “necopţi”, încearcă să pară relaxaţi, recunosc unde au greşit, ce mai au de învăţat şi nu uită să îşi enumere şi calităţile etalate în timpul jocului.

În sfârşit, există o a treia categorie de răspunsuri, cea a înţelepţilor învingători. Când este vorba despre meritul de a fi câştigat, arată o modestie vecină cu smerenia creştină – au jucat bine, dar “le-a şi ieşit”. A existat ceva mai mare decât ei care a făcut posibile anumite lovituri, o stare de spirit, preluări reuşite – şi că este posibil ca a doua oară să nu mai fie aşa. Victoria nu şi-o atribuie niciodată în proporţie de 100%. Iar pentru responsabilitatea înfrângerilor, nu se uită niciodată în exterior: răspunsurile lor încep cu “eu”, continuă cu alegeri greşite făcute în anumite momente, cu recunoaşterea superiorităţii celuilalt şi cu ceea ce ar face mai bine la următoarea întâlnire.

Ei sunt cei care au înţeles ce înseamnă să îţi asumi responsabilitatea, dar şi să fii conştient că niciodată nu poţi reuşi singur.

Privindu-i, mă întreb de ce nu am curaj să fac acelaşi lucru la finalul fiecărei zile. Pasul patru Al-Anon (sau, mai simplu zis, sincera evaluare a propriei vieţi) seamănă chiar cu sesiunea lor de întrebări şi răspunsuri. Fiecare punct, fiecare atac – câte o alegere. Fiecare schimb de mingi – câte o interacţiune. Fiecare joc – o zi, la sfârşitul căreia trebuie trasă linia. Tot ca jucătorii de tenis tineri, iniţial tindeam să dau vina pe alţii, pe viaţă, pe contextul nefavorabil. Apoi, am înţeles că trebuie să mă uit spre mine, chiar şi atunci când nu îmi place ceea ce văd.

Dar sinceritatea cu mine este cea mai grea dintre toate, nu doar când este vorba despre greşeli, ci chiar şi de merite. Încă îmi găsesc scuze, iar când nu fac asta îmi torn atât de multă cenuşă în cap încât nici eu nu m-aş recunoaşte sub atâta tăciune. Ştiu că sub lipsa sincerităţii se ascunde frica de a mă cunoaşte cu adevărat, o frică absolut absurdă când e aşternută pe hârtie, pe care nu o pot înţelege decât atunci când o experimentez, când mă fac că nu aud întrebările pe care mi le pun.

Şi mai aflat încă ceva din tenis: când ieşi dintr-un joc de unde nu ai învăţat nimic, următoarea înfruntare va ridica exact aceleaşi probleme. Cam cum mi se întâmplă de câţiva ani.

semnatura_sara_mic

Zilele astea am ajuns la concluzia că sunt un fel de gelatină și sunt tare fericită. Una dintre cele mai grele încercări ale codependenței îmi este să aflu, ușor-ușor, cine sunt. Practic, aceasta este esența pasului patru din cei 12 pași Al-Anon, un pas care presupune completarea unui ghid (aproape nesfârșit) de întrebări, care mi-au dat mult de gândit.

De ce este o așa mare provocare și de ce mă bucur atât de mult de statutul de gelatină? Să vă spun mai întâi ce multe alte chestii am fost până acum:

O reclamă

Până la 20-și-ceva de ani am fost o reclamă la mine însămi. Știți cum se face o reclamă? În general, se dă un produs și se compară cu toate celelalte, iar apoi se proclamă faptul că produsul este “mai bun/ mai bio / mai alb / mai ieftin” . Există o comparație, implicită sau explicită. Și, chiar dacă produsul are zeci de fețe, majoritatea sunt lăsate la o parte și se insistă doar pe unele. Doar pe cele bune.

Eu eram aceea care avea note bune, era deșteaptă, era bună la pian, participa la olimpiadă și avea rezultate mai bune decât colegul sau colega de bancă. Dansam cel mai bine din clasă, cântam mai bine decât majoritatea, eram mai bună la chimie, eram mai cuminte decât ceilalți copii. Eram în sine o permanentă comparație cu oricine, cu orice și important nu era ce îmi doream cu adevărat, ci doar să câștig comprația.

În spatele imaginii mele se ascundeau toate informațiile pe care reclamele nu le spun sau le scriu în litere foarte foarte mici, lângă o steluță. De ce nu îmi chemam copiii la mine, de exemplu. Cât de singură mă simțeam. Și toate lucrurile despre familia mea pentru care pe atunci nici măcar nu cunoșteam cuvinte. De ce se dă mama cu un pas în spate când tata vine să o sărute, cu buzele țocăite? O întrebare pe care nu o formulam în cuvinte, ci doar o simțeam, ca o strângere neexplicată de inimă. Toate astea nu aveau loc în imaginea mea, eu spuneam doar ceea ce trebuie, ceea ce se potrivește, ceea ce îmi demonstra supremația. Ca un slogan.

O flacără

Eu nu îmi prea împart viața în ani, așa cum o fac cei mai mulți oameni, ci mi-o împart în iubiri. Mai întâi Marius, apoi Adrian, apoi Cătălin, apoi Viorel, apoi Emanuel, apoi… Pentru fiecare am “ars” diferit și în culori care mare de care, așa cum învățăm la chimie. A fost interesant și intens. Flacăra emană energie și îi încălzește și pe ceilalți. Cam așa și eu, cu o singură problemă, codependentă: flacăra are mereu nevoie de combustibil. Aveam nevoie să mă simt iubită, aveam nevoie să fie nevoie de mine, aveam nevoie să mi se spună cine sunt, pentru că eu, singură, nu știam.

Un abur

Și când acest cuvânt, codependență, mi-a intrat în vocabular, am pășit cu dreptul într-un univers de oameni care în mod oficial nu știu cine sunt. Pentru că mereu s-au preocupat de alții și nu s-au oprit să se întrebe nimic despre ei. M-am avântat cu mâinicile suflecate în toate exercițiile de autocunoaștere posibile. Am răspuns la chestionare, m-am analizat, m-am ascultat, am meditat, am scris aici. Mă așteptam să mă pocnească revelația mereu la următoarea și următoare întrebare, dar niciodată nu se întâmpla asta. Eram un abur, care uneori semene cu o formă, dar când voiam să-l prind mai bine îmi trecea printre degete și se schimba mereu. Cum să nu îmi pot prinde propriile emoții și propriile gânduri? Poate fi ceva mai supărător de atât?
Și-mi părea rău și mă uitam cu ciudă la toți care erau siguri de ei.

O gaură neagră

Așa cum am scris aici și aici, partea cea mai cheltuitoare a energiei mele

O gelatină

Nu m-a pocnit nici o revelație cu bâta de baseball. Nu este rezultatul însumat al unui chestionar psihologic aplicat. Nu este nici măcar un tip de personalitate, dar gelatina este cu siguranță ceea ce mă descrie cel mai bine.

Încep să am o consistență interioară și nu prea. Când vreau să îmi testez fermitatea convingerilor și îmi împung cu degetul o idee sau alta, el se afundă ca într-o budincă. Par stabilă, dar la cel mai mic dezechilibru încep să tremur din toate moleculele. Nu știu exact ce vreau, dar cam știu ce vreau. Nu știu exact cine sunt, dar am o idee. Nu sunt hotărâtă atunci când fac o alegere, dar cel puțin știu să nu mă mai uit în urmă și să mă înnebunesc întrebându-mă “dar oare n-ar fi fost mai bine să…”

Nu sunt cine credeam eu că am să fiu și nici nu am o personalitate atât de “solidă” pe cât mi-aș fi dorit-o. Dar cine este? Mă uit în jurul meu și văd oameni fragili, cu întrebări, cu frământări. Poate că acum este un pic mai potrivit să mă compar cu ceilalți și să nu îmi mai doresc să fiu un supra-om bine conturat pe toate fețele și toate colțurile. De cele mai multe ori îmi vine să îi iau în brațe și să le spun că it’s ok. E în regulă. Și asta mă face și pe mine, gelatina, să mă simt în regulă.

semnatura_sara_mic

Nu știu să vă citez exact, dar sună cam așa:
“În fiecare zi, când te trezești, ai de luat o hotărâre: Am de gând să cred astăzi toate răutățile pe care le spun ceilalți despre mine?”

Citatul este din The Help – filmul. De când l-am văzut, am încercat să îl folosesc ca pe un motto personal, deși mai degrabă i s-ar potrivi titlul de “strigăt de luptă”. Eu îi spun “luptă”, pentru că sunt o persoană mai dramatică și îmi place mereu să mă aflu în conflict cu ceva, dar ca să stabilim un vocabular comun, majoritatea dintre codependenți ar numi vindecarea pur și simplu ca o întoarcere la normalitate.

Opiniile celorlalți sunt în sine un întreg front de bătălie în care se înfruntă dependența de dragoste și dorința de a iubi sincer și neviciat. Dar care este legătura dintre cele două?

De mici, am fost învățați faptul că opiniile celorlalti sunt IMPORTANTE. De exemplu, nu trebuie să se afle ce se întâmplă în casă, pentru că vorbesc vecinii. Copiii învață foarte repede și de mici să fie foarte grijulii la capitolul imagine, de aceea majoritatea sunt cuminți, foarte buni la învățătură, gata oricând să sară în ajutor. Cuvintele celorlalți – “Ești o fetiță foarte bună/ foarte obraznică” – iau locul propriilor aprecieri.

Tot de mici, pentru că opiniile celorlalți au devenit atât de importante pentru noi, ne construim tot felul de mecanisme de a obține apreciere. Pentru că nu ne putem da singuri de valoarea noastră, singura ei măsură devin giumbușlucurile pe care le facem pentru a deveni preferații oricui. Și în acest fel se instalează dependenta de dragoste, echivalentă cu dependența de apreciere din partea celorlalți.

Până acum parcă nimic nu pare atât de problematic. A fi săritor, loial, cu bun simț simț, excelând în toate cele – de ce este asta ceva rău, ar întreba oricine? Este simplu: o dată ce creștem începem să găsim relații importante în care partnerii spun cu voce tare lucrurile pe care noi ne chinuim din răsputeri să le ținem ascunse din copilărie – vina, rușinea, inadecvarea. Când cineva te pune la pământ în fiecare zi cu astfel de “aprecieri”, atunci a depinde de opinia celorlalți devine o proverbială groapă pe care singuri ne-am săpat-o. Într-o astfel de relație, majoritatea codependenților nu rămân din cauză că nu au curajul să plece, ci dintr-un motiv mult mai tragic: pentru că în sinea lor încep să creadă tot ceea ce li se spune despre ei însisi. Acesta ne face să avem cu atât mai mult nevoie de dragoste, care acum devine acum o dependență aproape chimică de cel mai mic cuvânt sau gest de apreciere.

Începe apoi lupta cu codependența și înveți, greu, să nu îti mai “pese” de ceea ce spun ceilalti despre tine. Apar aici însă două probleme. Prima este faptul că, atunci când demolezi cu totul imaginea interioară pe care ți-ai clădit-o din opiniile altora, nu mai rămâi cu nimic. A doua este că acest “nimic” nu rămâne atât de vid pe cât sugerează cuvântul, ci este umplut de o voce care pare foarte profundă și care îți spune că ești “greșit” și că toți cei care îndrăznesc să îți spună altfel despre tine de fapt nu te cunosc suficient.

În privința primei probleme, pasul patru din terapia Al-Anon este de mare ajutor. Practic, este un îndemn la o profundă și sinceră autocunoaștere.

În privința celei de-a doua probleme, am încercat să conștientizez că acea voce “cea mai profundă” își are de fapt proveniența din copilărie, deoarece toate credințele ei sunt puternic înrădăcinate, cum numai manierele de la masă ar putea să fie. Am scris despre ea aici.

În fine, în final, mi-a mai apărut o problemă în a nu-i crede pe ceilalți. Când iau hotârâri din astea drastice, ornate cu câte un “niciodată” sau “în viața mea n-am să mai…” este un semn clar că nu sunt hotărâri bune. Am prieteni care mă văd cu ochi mai buni decât aș putea eu vreodată să o fac – să îi cred pe ei sau să îmi cred vocea interioară care îmi șoptește perfid în ureche în continuu că nu sunt bună de nimic?

Cu greu, cu foarte mare greu, aleg varianta să îmi cred prietenii. Și atunci asta nu înseamnă că și acum depind de opiniile lor?

Nu, pentru că procesul s-a schimbat. Acum am încredere în opinia lor și nu mai acord această încredere oricărui necunoscut care are câte o părere despre mine. Pentru că mi-am schimbat comportamentul, nu mai sunt dependentă nici de iubirea lor, și nici de părarea lor, doar le acord o mare greutate. Apoi, am învățat mult mai bine să disting cine îmi este prieten și cine nu și știți ce am aflat? Dintre toți, toți prietenii și chiar și toți “dușmanii” mei, eu câștig cu detașare titlul de cel mai aprig dușman al meu.

Așa că în fiecare zi am de făcut o alegere: am să cred toate răutățile pe care mi le spun eu despre mine sau nu?

semnatura_sara_mic

A man is walking along a cliff and all of a sudden he loses his balance, slips and falls off. Fortunately he has the presence of mind to grab onto the ledge, and is hanging there for dear life. He hangs and hangs and finally he yells out, ‘Is there anybody up there who can help me?’ But there is no answer. He keeps calling and calling, ‘Is there anybody up there who can help me?’ Finally this big bellowing voice calls back, ‘This is God, I can help you, just let go and trust.’ Next thing you hear is, ‘Is there anybody else up there who can help me?’

Din Who Stole My Mojo

Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.

Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.

Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.

Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.

Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.

Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.

“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.

Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.

Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.

Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?

Revenim deci la Pasul 1.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: