You are currently browsing the category archive for the ‘pasul 1’ category.

Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.

Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.

Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.

Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.

Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.

Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.

“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.

Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.

Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.

Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?

Revenim deci la Pasul 1.

semnatura_sara_mic

Advertisements

De multe ori, mă simt prinsă într-un cerc vicios al furiilor.

Mi se întâmplă de fiecare dată când mi se deschide o rană mai veche de la un stimul nou, aşa cum se mai enervează gospodinele şi fac criză de nervi când văd o şosetă murdară care le reaminteşte faptul că Ionel nu le ajută niciodată la curăţenie în casă. Mă enervez cumplit. Încep să fierb şi să-mi simt plămânii ca nişte baloane umplute cu jar. Fiind ceva foarte observabil dinafară (pentru că sunt şi o persoană mai uşor de citit decât o versiune prescurtată şi adaptată a lui “Prinţesa şi Broasca”), sunt inevitabil întrebată “dacă am păţit ceva?”.

Aici intervine primul principiu Al-Anon pe care îl folosesc. Dacă înainte aş fi spus “nimic” şi aş fi căutat să pufăi mai departe ca Puff the Magic Dragon, acum încerc să spun ce anume mi se întâmplă: ce mi-a declanşat reacţia şi care este fondul ei mai profund.

Aşa cum mi s-a întâmplat şi azi, de aici pot urma o serie întreagă de stări şi întâmplări care mi se înghesuie înăuntru ţipând care mai de care. Ce este şi mai rău, ca foarte silitoare “elevă” Al Anon, codependentă în recuperare şi aspirantă spre iluminare, ştiu că nu este bine să fiu nervoasă, aşa că mai există încă o voce stridentă şi enervantă care îmi spune mereu “Ce eşti nervoasă? Ştii ca nu-i bine! Ştii că nu-i bine! De ce eşti? Hai nuuuuuuuu maaaaaaaaaaaaaaaaai fiiiiiiiiiiiii!” Ce este şi mai şi mai rău, este că de obicei lucrurile astea se întâmplă în faţa oamenilor cu care aş vrea să îmi vindec relaţia, fiind conştientă de faptul că nervii tocmai au pierdut terenul cu greu câştigat în ultimul timp.

Aşa că, în doar câteva minute, am trecut de la “a găsi o şosetă” la a exploda de nervi, împotriva tuturor şi împotriva mea însăşi.

În această stare, am decis să aplic al doilea instrument învăţat de la Al-Anon. Să iau o pauză, să respir. Să mă detaşez. Şi astfel, cu o cafea în mână, aşezată pe o bucată rece de piatră care speram să îmi “răcească” şi creierul, am început să vorbesc cu mine însămi (nu cu glas tare, să nu mă ridice jandarmii). Am trecut peste stupiditatea gestului: dacă eu sunt una şi ştiu deja tot ce ştie mintea mea, cu ce să mă mai ajute să vorbesc cu mine însămi?

În mod paradoxal, m-a ajutat. Mi-am povestit, ca şi cum aş povesti unei prietene, exact ce mi s-a întâmplat, pas cu pas. Când mă enervam şi mă încurcam, îmi spuneam “să recapitulăm”. Şi reluam povestea, despărţită în episoade, iar episoadele în cadre separate. În felul acesta, deşi mintea mea deja ştia tot ce mi se întâmplase, am reuşit să capăt o oarecare distanţă şi să văd lucrurile mai clar.

A venit momentul să aplic al treilea instrument pe care l-am învăţat tot la Al-Anon. Şi anume, să analizez fiecare acţiune din perspectiva Pasului unu. Acţiunea asta puteam să o controlez? Puteam să o fac altfel? Dar acţiunea asta? Îmi depăşeşte cumva limitele? Ţine de alegerea altcuiva? M-am înfuriat pentru ceva ce oricum era dincolo de puterile mele?

În felul acesta, am reuşit să descâlcesc ghemul şi să ajung exact la punctul în care se încâlcise tot. Mă înfuriasem teribil din cauza unul lucru pe care nu îl puteam controla şi pe care nu-mi rămăsese, de fapt, decât să îl accept. Nervii, starea de agitaţie, impresia că se prăbuşise lumea pe mine erau doar un simplu rezultat al faptului că nu aplicasem “pasul 1” într-o situaţie simplă.

În momentul în care mi-am dat seama de asta am răsuflat uşurată, am zâmbit şi i-am mulţumit părţii din mine care a avut răbdare să mă asculte. Totodată, am realizat câte lucruri folositoare învăţ la grup şi cât de “altfel” era viaţa mea înainte să fac acest lucru.

semnatura_sara_mic

În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.

M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.

Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.

Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.

În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.

Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.

Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.

Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.

semnatura_sara_mic

de mult, timp, tot aud lume spunând că “lucrează” cei 12 paşi Al Anon. că “lucrează” cu ei înşişi sau că tot ceea ce pot face este să continue să lucreze şi să spere că, încet, rănile se vindecă.

nu prea înţelegeam eu ce înseamnă “a lucra”. a citi e una, a te gândi e alta dar “a lucra”, ca şi cum ar fi un job part-time, mi se pare un pic cam mult. acum înţeleg.

codependenţa se vindecă cu pixul în mână şi foaia de hârtie în faţă. tratamentul se lucrează fix aşa cum făceam, în clasa I, beţişoare şi bastonaşe, litere rescrise pe caietul de ortografie. se răspunde la întrebări ca dintr-o culegere de exerciţii, una din aia plictisitoare în care chiar trebuie să treci prin toate exerciţiile.

nu aş fi crezut că este posibil, după cât am citit, că ar fi nevoie să mă aplec asupra unei foi cu întrebări ca să mai aflu lucruri despre mine. dar, sincer, aşa am făcut pasul I şi o parte din pasul II. Deasupra unei foi de hârtie, răspunzând unor întrebări precum: “de câte ori te-ai lăsat pe tine la o parte pentru a face ceea ce dorea altcineva?”; “fă o listă cu felurile în care dragostea ta obsesivă pentru o altă persoană ţi-a afectat viaţa”; “descrie toate metodele prin care ai încercat să te faci iubită şi nu ai reuşit”.

a funcţionat. am răspuns cu reticenţă, apoi din ce în ce mai “ascultătoare” şi, după câteva zile, mi-am dat seama: tot timpul acesta mă purtasem (şi mă port) nebuneşte. am încercat, de mii de ori, acelaşi lucru, aceleaşi sentimente, aceleaşi acţiuni sperând că DE DATA ASTA va funcţiona.

astfel “am lucrat” eu pasul 1. ca la şcoală. ca un proiect la muncă.

am găsit pe internet câteva foi de lucru pentru pasul 1 care ar putea să vă ajute în cazul în care vă hotărâţi să mergeţi pe calea aceasta.

Foaie de lucru pentru pasul 1 – Serene Center

Întrebări pentru toţi paşii

Întrebări pentru toţi paşii, altă sursă

Spor la lucru

semnatura_sara_mic

Îmi pare rău că scriu aici doar despre ce este mai apăsător în codependenţă, şi nu despre vindecare. Dintotdeauna durerea împinge mult mai mult la scris decât fericirea, cine are chef să citească pagini întregi despre iepuraşi pufoşi şi picknicuri sub curcubeu?

Totuşi, vindecarea. Codependenţa trece la fel ca astmul: o purtăm toată viaţa cu noi, dar dacă avem grijă, nici măcar nu-i simţim greutatea în piept.

Iată câteva lucruri pe care le-am învăţat recent şi care mă ajută să înţeleg mai bine paşii pe care trebuie să îi fac spre vindecare.

  • în momentele crunte, îmi place să îmi aduc aminte de alte momente crunte. Cu toţii am trecut prin suferinţe despre care credeam că ne vor consuma. Cu toţii am avut momente atât de grele, încât am crezut la un moment dat că nu mai ştim să respirăm şi poate ar fi mai bine aşa. Am crezut că este sfârşitul lumii. A fost? Nu. Ne-a fost viaţa atât de îngrozitoare, începând de atunci? Nu. Am mai fost fericiţi? Da. Nu există cu adevărat “Nu pot să trăiesc fără tine”, putem trăi, putem fi fericiţi, putem dansa, iubi, picta, scrie, râde, alerga…fără oricine din viaţa noastră.
  • “Faci la fel, păţeşti la fel”. De mii de ori, facem acelaşi lucru. Plângem, oftăm, de smiorcăim, salvăm, ne punem la dispoziţia…, ajutăm, acuzăm, ne simţim nedreptăţiţi, ne muşcăm pumnii în tăcere, ghicim dorinţe, îndeplinim dorinţe, cumpărăm lucruri, gândim strategia perfectă. Nu funcţionează niciodată, nu ne ajută cu nimic. Şi atunci, când îmi dau seama că “fac la fel”, mă opresc şi mă întreb dacă totuşi n-aş putea să fac şi altfel.
  • Universul nu poate fi păcălit. Recunosc, tentaţia mea cea mai mare este de a-i lăsa pe oameni în pace sperând ca astfel să primesc ceea ce vreau. Mecanismul de gândire din capul meu sună cam aşa “dacă am să învăţ să las lucrurile să meargă de la sine, înseamnă că o să meargă bine şi, deci, el se va întoarce la mine”. Asta este economie de piaţă, nu vindecare. Universul are totuşi o inteligenţă care o depăşeşte pe cea a unui copil de clasa întâi: ştie diferenţa dintre negociere şi manipulare.
  • “Renunţă să mai câştigi” – este unul dintre îndemnurile din Femei care iubesc prea mult. Cum adică să câştig? Atunci când urmăresc cu adevărat ce se întâmplă în mintea mea şi ce se ascunde în spatele tuturor lacrimilor de auto-compătimire sau a “bosumflărilor”, a “întristărilor”, a stărilor de disperare… este dorinţa de a “câştiga” jocul ăsta. Aş vrea ca el să se întoarcă la mine şi să-şi ceară scuze; să spună că este vinovat pentru tot.

Toate acestea mă ajută la Pasul 1, pe care încă îl mai fac.

semnatura_sara_mic

m-am gândit astăzi cu mai multă atenţie la pasul unu. da, ştiu că este o singură frază şi că este improbabil să nu fii atent la o frază timp de un an, dar astăzi mi-a “picat o fisă”.

“Vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”.

Cât de uşor pot să identific acest lucru în orice moment în care mă învelesc în frică. De ani de zile, mi-am lăsat viaţa în mâinile altora: am reacţionat.

  • Când cineva este furios pe mine, mă sperii.
  • Când cineva se bucură să mă vadă, mă bucur.
  • Când cineva mă laudă, mă iubesc.
  • Când cineva mă critică, mă urăsc.
  • Când cineva nu mă sună, plonjez în apele tulburi ale durerii.
  • Când cineva mă iubeşte, zbor.

Şi atunci când reacţionez la toţi şi toate din jurul meu, îmi devine clar cum le-am dat altora voie să-mi stăpânească viaţa. Am lăsat-o ca un balon de săpun în aer, aşteptând de la alţii să tot sufle în el pentru a-l menţine sus, prăbuşindu-mă fără şansă când nu mai este nimeni în jur să facă asta.

În felul acesta devenise viaţa mea de nestăpânit.

Partea frumoasă a Pasului unu este că nici măcar nu mi se cere să mi-o iau înapoi în stăpânire. Doar să-mi dau seama ce se întâmpla cu viaţa mea, în timp ce eu eram ocupată să o trăiesc pe a altora.

semnatura_sara_mic

După orice prim pas, urmează paşii doi, trei şi patru.

Nu şi la Al Anon, nu şi în codependenţă, nu şi pentru mine.

După primul pas a urmat din nou primul pas, a doua zi dimineaţă. Apoi din nou seara, primul pas. Apoi zi de zi, uneori oră de oră şi situaţie de situaţie, continui să-mi exersez cu conştinciozitate dansul format dintr-o doar singură mişcare.

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea pot şi înţelepciunea să le deosebesc”.

Trebuie uneori să-mi reamintesc din minut în minut că ceea ce se întâmplă pe lângă mine face parte din categoria lucrurilor pe care “nu le pot schimba”. Dorinţele, bucuriile, prostiile, greşelile, comportamentele altor oameni nu sunt ceva ce ţin de mine, ergo nu mă doare capul, ergo respir şi accept, ergo îmi dispare tensiunea din braţe, din picioare şi din suflet asociată cu nemulţumirea.
Şi poate, apoi, din nou mintea mea:
Uuuuuuuuuuuuf, da’ de ce nu mă sună?”

Aşa că mă ridic din nou, răbdătoare, în două picioare, fac pasul, mă aşez în liniştea mea. Imaginea care m-a ajutat cel mai mult până acum a fost să desenez un cerc în jurul meu şi să mă gândesc “Asta pot controla. Ce este în afara cercului nu.”

Este adevărat, sunt momente în care nu funcţionează. Încerc să nu-mi port pică pentru ele, ci reiau dansul de la început, ca un profesor îngăduitor pentru mine însămi.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1, pasul 1, pasul 1.

Şi cu toate că fac un singur pas, permanent, SIMT cum merg din ce în ce mai departe.

semnatura_sara_mic

Pasul 1. “Am admis ca eram neputiincioşi în faţa alcoolului – că vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”

Dacă semănăm cât de cât, “cei 12 paşi Al-Anon” trebuie să fie ceva la fel de “familiar” (i-am auzit, am citit de zeci de ori despre ei) şi la fel de “străin” (da, da, faini paşi. am să mă apuc şi eu într-o zi de ei sau da, sunt nişte paşi foarte buni, dar nu sunt pentru MINE).

Pasul 1, dintre toţi paşii, mi se părea cel mai departe de mine. Altă galaxie. Era pentru ceilalţi. Eu n-am nici o treabă, atâta vreme cât nu mai trăiesc cu nici un alcoolic şi toată problema gradelor dintr-o băutură mi se pare de-a dreptul neinteresantă. Pasul 1 era clar o chestie depăşită de la natură. Desigur, faptul că trăiam într-o disperare continuă, că îmi frângeam mâinile, că îmi întorceam sufletul pe dos de la nişte lucruri la fel de nesemnificative ca o pereche de şosete era n-avea NICI O LEGĂTURĂ. Nici una.

Spuneam tare că renunţ să fiu o victimă, în timp ce mintea mi se încolăcea ca un şarpe în jurul tuturor scenariilor distructive din lume care mă lăsau, în propria imaginaţie, distrusă şi aşteptându-mi salvatorul.

Spuneam tare că mă dezbrac de toate mecanismele codependenţei, în timp ce tot ceea ce făceam avea drept scop să determin o schimbare în altcineva.

Aveam teorii savante despre felul în care trebuie să fii, doar pentru a fi opusul lor perfect, pentru a mă pedepsi pentru asta şi a mă simţi încă şi mai rău din această cauză.

Fără NICI O LEGĂTURĂ cu pasul unu.

Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că TOATE aveau legătură cu pasul unu. Fusese nevoie de doar câteva momente de sinceritate cu mine. Trebuia să-mi dau seama că eram atât de obişnuită să fiu nefericită din propria minte încât respingeam orice m-ar fi făcut mai puţin nefericită. Căutam atât de mult “mângâiere” încât refuzam să mă comport într-un mod care nu cerea mângâiere, ci bucurie.

În clipa mea de sinceritate, am văzut toate astea. Mi-au “venit” ca nişte chestii deja ştiute, deja dezbătute în mintea mea şi fără străfulgerarea vreunei revelaţii. Dar pentru prima dată, le-am acceptat pur şi simplu, fără să mai am nici o scuză. Şi-am mai acceptat şi faptul că trebuie să fac pasul 1. Şi am mai înţeles câteva lucruri despre acest pas:

step one

  • Pasul 1 nu înseamnă a renunţa la ceea ce vreau. Dimpotrivă, îmi este mai clar acum ce vreau decât oricând altă dată. Doar am luat dorinţa mea, am iubit-o, am pus-o în braţele lui Dumnezeu (sau Univers, cum îi spun eu) şi i-am zis “Descurcă-te. Fă-mi rost de ea”.
  • Pasul 1 nu înseamnă să faci ORICE pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Înseamnă să fii sigur că se vor îndeplini, că se va găsi o cale, iar treaba mea este să mă bucur de drumul pe care sunt.
  • Pasul 1 înseamnă să-mi doresc din tot sufletul, dar să nu-mi leg viaţa de rezultat. Poate să fie, poate să nu fie, important este că eu vreau.
  • Pasul 1 înseamnă că nu pot să controlez cum se întâmplă lucrurile.
  • Pasul 1 nu are, pentru mine, nici o legătură cu alcoolul. În schimb, am făcut o listă cu toate lucrurile pe care nu le pot controla, deşi mi-ar plăcea. Am citit şi recitit lista şi am ridicat din umeri. NU POT FACE NIMIC. Poftim Universule, ia lista aceasta, ai grijă de ia.
  • Pasul 1 a fost “iupiiiiiiiiiiiiiiiiiii”, ce bine că am scăpat de toate lucrurile astea. Nu mai am nici o treabă cu ele.
  • Pasul 1 înseamnă că tot ceea ce pot face are legătură cu mine, doar cu mine. Singura mea treabă este să mă comport în “armonie” cu visele şi dorinţele mele.
  • Pasul 1 înseamnă sinceritate cu mine, înseamnă un efort de a-mi reaminti, în fiecare clipă, în fiecare situaţie ce pot să controlez şi ce nu.
  • Pasul 1 va însemna de acum “duşul de dimineaţă”. O chestie care trebuie făcută zilnic pentru că altfel… începe să pută.

Ştiu că pentru mulţi felul în care am făcut eu pasul 1 poate să nu aibă nici o logică, nici o legătură. De aceea paşii sunt o chestie globală, dar experienţa lor este una pur personală. Puteţi citi mai mult despre cei 12 paşi pe site-ul Al Anon.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: