Dintre toate exercițiile, căile sau metodele de dezvoltare personală, cele în care trebuie să vorbesc în oglindă mi s-au părut mereu cele mai prostești.

Poate ați dat și voi peste ele, apar cam în toate cărțile legate de vindecare / traume / stimă și iubire de sine.

Am încercat acum câțiva ani și m-am postat în fața unei oglinzi. Mi-a apărut o față rotundă, care nu îmi plăcea deloc, care mă privea suspect – “ce ai de gând să faci”? Am deschis gura și din prin mine a călătorit altă voce decât cea obișnuită: era o voce bleagă, timorată și enervantă pentru că era așa timorată. Cât vorbeam și mă priveam în oglindă mi se părea că sunt o învățătoare nepricepută care nu știe să comunice bine cu copiii ei, așa că le vorbește ca și cum ar fi proști.

Am renunțat rapid la idee.

Exercițiile cu oglinda m-au găsit acum, câțiva ani mai târziu. Am citit din nou despre metodă și, din nou, prima mea reacție a fost: “Niciodată!”

Dar o voce (cred că mai înțeleaptă, după atâția ani și ani de dezvoltare personală) mi-a spus:  De ce nu? Am încercat cum ai vrut tu atât de mult timp. A funcționat? NU. Ce ar fi să încercăm și așa?

Avea dreptate. M-am încăpățânat ani la rând să fac lucrurile așa cum îmi era mie mai confortabil. Nu am făcut nici un efort să vorbesc mai frumos cu mine însămi, pentru că mi se părea fals. Voiam să vorbesc frumos cu mine abia atunci când simțeam cu adevărat lucrul ăsta.

Dar dacă lucrurile se întâmplă invers? Dacă am fost atât de obișnuită să fiu critică și nesuferită când îmi spun lucruri încât nici nu mai știu să fiu altfel cu mine? Poate că la început trebuie să mă forțez, dar la urma urmei ce este atât de rău dacă mă uit în oglindă și îmi spun “Ești frumoasă” în loc de “Nimeni nu te va iubi vreodată”.

Vorbesc cu mine în oglindă în fiecare dimineață și seară. Am încă vocea unei învățătoare nepricepute. Dar măcar nu mai am vocea unei persoane experte în ale criticii, defectelor și urii.

semnatura_sara_mic

Din codependență nu te poți vindeca, am aflat eu aproape imediat ce am înțeles că sunt codependentă. Mi-am spus că sigur trebuie să fie o greșeală. Cu siguranță, dacă nu există vreo pastilă, vreo incantație magică, vreun psiholog bine plătit trebuie să existe un ALTCEVA care să te facă bine, că nu poți trăi toată viața cu un blestem care s-a prins de tine în primii ani de viață.

Nu?
Nu-i așa?
Încep să înțeleg de ce nu este așa. Am 31 de ani și deja 8 ani de recuperare, 8 ani în care am mers ori la psiholog, ori la grupurile de suport, ori am citit cărți de specialitate. M-am simțit mai bine și, pentru o perioadă, am crezut că voi fi bine permanent. Cred că mai degrabă mă izolam de situații în care să mă simt rău. Dar astea nu se cheamă viață, se cheamă peșteră.
Ce am aflat după perioade de bine relativ este că uneori am căzut înapoi în fosta mea piele de codependentă fără zgomot prea mare. N-am făcut BUF! Nu m-a durut în mod deosebit, cât să mă dezmeticesc repede. Am căzut uneori atât de lin încât nu mi-am dat seama decât prea târziu, când eram deja prinsă în mocirla propriilor mele reacții de codependentă.
Începusem să îmi neglijez grupurile de sprijin (două). Despre codependență mai citeam doar când îmi cădea câte ceva în mână, întâmplător. Dacă mergeam la grup, îi priveam pe bobocii codependenți cu un fel de condescendență, așa, și cu bucuria că li se întâmplă lor, și nu mie.
Am greșit.
Din codependență nu mă pot vindeca.
Să nu fiu codependentă nu va fi niciodată ceva lipsit de efort. Să nu fiu codependentă înseamnă să urc pe o pantă alunecoasă, pas cu pas, în fiecare zi. Când mă opresc, nu staționez, ci încep să alunec în jos. Și singurul fel de a nu se întâmpla asta, este să mă comport așa cum îmi cere programul:
– Să citesc
– Să lucrez pașii
– Să fiu atentă la ceea ce îmi spun eu mie
– Să meditez
– Să îmi accept neputința
– Să mă predau.
Nu o dată și gata.
Zi de zi, în fiecare zi, așa cum codependentă sunt în fiecare zi.

semnatura_sara_mic

Intenționez să fac o listă a centrelor de tratament pentru dependență și codependență, în care să adun toate resursele care mi-au ajuns la urechi până acum.

Am aflat, recent, de alte două:

Dacă mai știți și alte centre de tratament / grupuri etc, vă rog să le lăsați în comentariu, pentru a putea să le adaug la listă.

semnatura_sara_mic

Am spus de mai multe ori că mă bucur într-un fel că sunt codependentă, deși pare o blasfemie. Am găsit astăzi fraza aceasta, care mă ajută să înțeleg mai bine de ce:

Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut.

(e de aici)

Codependența m-a făcut să fiu mai atentă. Să trăiesc mai trează, să nu acționez somnambul, fără să împreunez fapta cu gândul. Înainte să răspund la întrebări, fac pauze mai mari. Înainte să spun “da”, sau “nu” privesc cu atenție în interior ca să știu ce vreau. Când zâmbesc, sunt fericită. Când nu sunt fericită, nu mă mai chinui să zâmbesc doar ca să le fie mai ușor celorlalți să stea pe lângă mine.

Trăitul atent a devenit, pentru mine, un mod de viață. Acest lucru se datorează în exclusivitate recuperării din codependență. Și dacă nu aș fi fost codependentă, din ce mă recuperam eu acum cu atât de multă atenție?

semnatura_sara_mic

 

O știți pe aia cu “nu ești tu de vină, e doar vina mea”?

Acum vreo câteva luni, după 30 de ani de grație trăiți pe această Planetă, mi-a venit o idee:

“Dar dacă totuși ai fi tu de vină”?

Și așa am deschis un nou capitol din viața mea, intitulat “Descoperă narcisistul.”

“Narcisist”  e un cuvânt despre care n-aș fi crezut niciodată că l-aș putea pronunța într-un paragraf despre viața mea, dar înainte să explic despre ce este vorba, vreau să spun două cuvinte despre “vină”.

Am petrecut puține momente din viață gândindu-mă la vina altora. În perioada mea de codependență nici nu îmi puneam problema asta, din cauză că aveam mereu impresia că este vina mea, pentru orice. Am reușit o dată să îmi cer iertare din cauză că am afirmat în mod public că mi-a plăcut un film, într-o zi în care Acel Cineva suferea pentru că i se stricase televizorul. Mi-a turuit vreo câteva ore până ce m-a convins că afirmația fusese insensibilă și făcută special ca să îi fac în ciudă. Am ajuns la concluzia că este vina mea.

După intrarea în Al Anon, am avut alte motive pentru a nu mă gândi la vina altora. După atâta timp cât trăisem pe muzica celorlalți, era în sfârșit timpul să mă concentrez doar pe melodia mea: greșelile mele, neajunsurile mele, responsabilitățile mele. Nu mai aveam de gând să arăt cu degetul decât dacă în fața mea era o oglindă.

Dar câteva certuri recente mi-au dat de gândit. Și, deși nu încurajez la mine această trăsătură de a căuta vina în altă parte, am făcut o excepție. Din răspuns în răspuns, am dat peste descrierea fidelă a mai bine de 80% din relațiile mele: relația cu un narcisist.

Cine sunt narcisiștii?

Narcisiștii sunt persoane convinse de propria lor importanță, care au nevoie totodată de admirația neîntreruptă a celorlalți și care obțin acest lucru prin manipulare și minciună.

Cum arată relația cu un narcisist?

Faza 1: Love, love, love

Relația începe ca  o poveste aproape supra-realistă de dragoste. Pentru că sunt oameni extrem de carismatici, amuzanți și populari, narcisiștii par pur și simplu perfecți, ba, mai mult, par intersați de tine. FOARTE interesați. Te asaltează cu mesaje, vor să stea mereu pe lângă tine, te fac să te simți ca Soarele în jurul căruia gravitează planeta lor.

Faza 2: Una caldă, una rece

Aproape imediat ce ești bine prins în cârlig, te trezești aruncat la o parte. Uneori criticat, ironizat, comparat cu alții, ignorat din punct de vedere emoțional, alteori din nou o persoană minunată, lângă care râde, se simte bine și căreia îi oferă toată atenția din lume. Pentru că nu știi ce să crezi, ești tentat să tragi concluzia că între timp ai făcut ceva greșit. Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu mai primești acea atenție neîntreruptă de la începutul relației, narcisistul te acuză imediat că îl sufoci și că ești prea lipicios. În mod subtil, narcisistul îți spune că este anormal ce îi ceri și astfel își poate justifica toate momentele când te tratează cu răceală.

Deoarece e greu să ții pe cineva lângă tine în același timp în care te porți oribil cu ei, narcisiștii au o serie întreagă de tehnici prin care reușesc acest lucru:

Îți ridiculizează emoțiile și își justifică orice izbucnire cu “m-ai provocat”, “ești prea sensibil”, “prea le iei personal”. Cu cât îi crezi mai mult pe ei, cu atât crezi mai puțin în tine, iar asta te face să te crezi lipsit de valoare și aproape recunoscător pentru faptul că cineva – bun, rău, cum o fi – te acceptă totuși ca partener.

Te bârfește în gașca lui: dacă vreodată îl vezi transformându-se total pe lângă o persoană sau alta, e din cauză că așa face și folosește această modalitate pentru a-și aduna în jur o întreagă gașcă de “cutii de rezonanță” – oameni care îl cred, pentru că le spune ceea ce vor să audă. În gașca lui, te va face cumva de râs sau îți va aduce niște acuze absurde, tu vei încerca să te aperi – părând, astfel, mult mai absurd – și astfel demonstrând că avea dreptate.

Te face să te lupți cu alții pentru atenția lui: într-un anumit moment, pe scenă apare o altă persoană, căreia Narcisistul începe să-i acorde foarte multă atenție. Când nu îi îndeplinești dorințele întocmai, are grijă să menționeze cealaltă persoană și să te compare cu ea, aruncându-te în competiție înainte să îți dai bine seama ce faci.

Joc duplicitar: uneori pare cea mai drăguță persoană din lume, alteori i se citesc în reacții intenții atât de meschine încât e greu să împaci cele două imagini. Pentru că relația a început cu fațada sa cea mai prietenoasă, e greu să îți închipui că poate fi o persoană  ATÂT de manipulatoare și de rău intenționată. Rămâi la ideea că este în fond o persoană bună și că tu o provoci să se comporte urât.

Faza 3: La gunoi

Narcisiștii au o nevoie bolnavă de-ai face pe ceilalți să se simtă lipsiți de valoare, umiliți și călcați în picioare. Când relația se încheie, ei vor avea ultimul cuvânt și nu va fi un cuvânt de zahăr. Pentru că vor nu doar să arate că ei sunt cei care părăsesc, ci și să demonstreze că nu îi meriți și că ești lipsit de importanță. Există și posibilitatea să plece fără vreun cuvânt și nu, nu îi doare și da, pot lăsa totul în urmă fără să clipească.

După ce am citit toate aceste lucruri, sufletul mi-a strigat: EVRIKA! După care am aflat următorul lucru:

Narcisiștii și codependenții se atrag reciproc. Sunt perechea perfectă, pentru că doar un codependent este în stare să se pună atât de mult sub semnul întrebării încât să suporte toate aceste comportamente și, la rândul lor, doar narcisiștii ne pot da nouă, codependenților, un nivel atât de mare de durere și umilință pe care îl putem duce în spinare.

Este vina lor, dar cel mai tare mă doare că este și vina mea.

semnatura_sara_mic

Îmi place Crăciunul. Chiar da. Îmi place pentru că unește oamenii în acte de bunătate necondiționată. Îmi place pentru că ne amintește tuturor să luăm câte o pauză de la nebunia în care ne învârtim fără să ne dăm bine seama de ce și să ne dăruim timpul acelor lucruri care contează: să aduci bucurie, să îi vezi pe oamenii dragi, să te trezești târziu dimineața🙂

Dar mesele în familie de Crăciun sunt o cu totul altă poveste. Aproape în fiecare an, se întâmplă cel puțin următoarele lucruri:

o rudă bea prea mult. Începe să ridice tonul. Spune câteva adevăruri răspicat, peste toate adevărurile tuturor celorlați: despre Revoluție, despre E-uri, despre hoții de funcționari publici sau orice alt subiect pe care simte că merită să-l tranșeze o dată pentru totdeauna. Soția / fiica / fiul încearcă să îl tragă deoparte, să îl șușotească, se duc în altă încăpere, de acolo se aude înfundat o ceartă din care se înțeleg cuvintele “scenă”, “de față cu toată lumea”, “tot timpul”, “vorbim acasă”. Împricinatul se întoarce clătindu-se și mai cere un pahar, familia lui ar vrea să se ascundă pe sub masă de rușine.

un copil devine “obosit”. Asta înseamnă că începe să urle în loc să vorbească, să trântească în masă cu pumnul în loc să asculte, să își tragă de păr mama sau orice norocos de pe lângă el, să lovească în oricine îndrăzește să-i sugereze că nu-i frumos să lovească în oameni. Părinții lui… mama, că taic-su a băut deja vreo cinci beri… încep să îl amenințe: “Nu te mai iubește mama. Nu mai vorbește mama cu tine niciodată”, apoi se apucă să râdă când încasează din nou pumni de la odraslă, apoi se scuză spre ceilalți “e obosit, sărăcuțul”.

cineva nu a gustat din răcituri. Gazda insistă. “Nu mai pot, îmi pare rău”, “Vai, dar nu se poate, trebuie să gustați”, “Nu, nu, vă rog”, “O bucățică (și deja pune în farfurie). Insist. Chiar mă supăr”. Cineva-ul cedează, nu mai îndrăznește să spună nu și începe să mestece resemnat.

persoanele căsătorite dau sfaturi de viață celor singuri: “Poate dacă ai mai pierde două-trei kilograme…”, “Poate dacă nu ai mai fi așa pretențios”… “Lasă prostiile, trebuie să te așezi la casa ta, măi omule”. Norocoșii recipienți ai sfaturilor au grijă să întoarcă veninul cu prima ocazie.

o mamă oftează tare. “Ce bine e așa cu toții, păcat că ne vizitați așa de rar… Dacă ați suna mai des… Dacă ați trece și voi din când în când pe la mine… Mulțumesc din TOT SUFLETUL că anul acesta v-ați făcut timp de mine”. Un adult, instant redus la statutul de copil neascultător, pune fruntea în pământ.

Și acum ghidul meu personal de supraviețuire:

Îmi vine să-l implor pe alcoolic să se poarte frumos? Îmi vine să le zdruncin pe rude să-l lase în pace? Mă abțin.
Îmi vine să-i explic mamei că nu poate să-și șantajeze copilul cu dragostea ei? Și să-l certe și să râdă în același timp? Mă abțin.
Îmi vine să spun eu “Nu”, de oricâte ori este nevoie, ca o moară stricată, în locul celui care i se bagă mâncare pe gât? Mă abțin.
Am tendința să sar repede în apărarea celui “atacat” cu sfaturi binevoitoare? Mă limitez la auto-apărare, cu binevoitoarea replică “Mulțumesc pentru sfaturi, mai doriți niște răcituri”? În numele celorlalți, mă abțin.
Mă simt și eu vinovată de “neglijență” în fața părinților? O-ho-ho. Să încep să le explic lista întreagă de motive pentru care nu suport să le ascult căinările zilnice?

Mai bine mă abțin.
Crăciun fericit!

semnatura_sara_mic

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu el putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.

semnatura_sara_mic

Acum vreo cinci ani, un prieten pe umărul căruia obișnuiam să mă plâng, mi-a spus așa: “Sara dragă, tu parcă te zbuciumi de una singură într-o cușcă  fără pereți.”

Eram supărată pe ceva în ziua aceea. Încercasem, cred, toate mecanismele din lume să mă apropii de cineva: am fost drăguță, i-am ghicit gândurile înainte să le aibă, i-am rezolvat 40.000 de probleme, am fost veselă, am fost tristă, am ascultat cu entuziasm, i-am dat tot ce mi-a cerut înainte să îmi ceară. Și tot ce primisem înapoi fusese respingere, respingere și încă și mai multă respingere. Simțeam că înnebunesc.

Iar amicul ăsta al meu îmi spune că-s cam zbuciumată și că n-am de ce. Voiam să îi iau toate cuvintele, toate sfaturile, toate înțelepciunile lui gratuite, să le fac ghem și să i le azvârl în față de să-l doară o săptămână.

Am avut înțelepciunea să-mi înghit enervarea și să îi răspund.

“Mulțumesc. Sunt sigură că, într-o zi, am să mă văd și eu așa. Mi-aș dori să fie acum”.

 

Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu codependenți “boboci”. Sunt extrem de înverșunați. Vorbesc, minute, ore în șir, despre nesimțiții de soți / fii/ fiice / parteneri și cum consumă alcool / droguri, se înhaită cu alții și cum degeaba îi trimit pe la medici, cum degeaba au fost personal la patron să-i implore să-i păsuiască, tot și-au pierdut serviciul. Își amintesc în detalii precise toate vorbele de rău. Despre acea dată când le-au cumpărat un maieu nou și curat, ca să iasă în lume curați și s-au îmbrăcat ca niște vagabonzi. Despre data aceea când le-a spus, pentru a câta oară (?), că trebuie să se comporte frumos și să nu mai facă scandal aiurea. Despre când și-au implorat oamenii iubiți, cu lacrimi în ochi, să nu-și mai prăpădească viața în pahar și au fost repeziți cu vreun sarcasm bine construit.

Nu mi se rupe inima pentru ei.

Zâmbesc.

Mă văd pe mine, cea de demult, zbuciumată. Mă văd încercând toate soluțiile, până la extenuare. Mă văd dând cu capul de pereți inexistenți.

Și în sfârșit zâmbesc, pentru că știu acum că nu există nici o cușcă.

semnatura_sara_mic

poster_violenta_fina-miclCred că una dintre cele mai teribile şi mai dificil de rezolvat probleme într-o familie afectată de alcool este cea a violenţei în familie. Este înfricoşător, este umilitor şi pare o închisoare fără posibilitate de scăpare. O  iniţiativă a firmei de pază BGS împreună cu Avon merită promovată aici: îşi propun să protejeze femeile de violenţa partenerilor.  Pe baza unei sesizări, firma de pază va asigura gratuit monitorizarea locuinţei şi intervenţia în cazul unor probleme.

Campania se adresează femeilor din orașele: București, Ploiești, Câmpina, Deva, Timișoara, Galați, Brăila, Bistrița.

Documente necesare:

–  copie Carte de Identitate

– certificat medico-legal – în cazul în care victima nu poate suporta costurile pentru eliberarea certificatului i se decontează de AVON – telefon la *2866 (linie gratuită) sau mail la contact@avoncampaniisociale.ro

– dovada înregistrării plângerii la Poliție din care să rezulte obiectul plângerii și identitatea părților

– adeverință de la Asociația de Proprietari din care să rezulte cine locuiește la adresa care corespunde obiectivului monitorizat de BGS, adeverința se va reînnoi o dată la 3 luni

– în situația în care potențialul client nu locuiește la bloc, declarație pe propria răspundere că la adresa care corespunde obiectivului monitorizat BGS nu locuiește persoana împotriva căreia a fost formulată plângerea, iar declarația se va reînnoi o dată la 3 luni.

Informaţii suplimentare: site-ul BGS

Scrie (tot) în Adevărul:

“Aceasta [o tipă psiholog – nm] este de părere că părinţii a căror viaţă se concentrează mai ales pe nevoile şi dorinţele copiilor, vor ajunge la un moment dat, poate când copilul se va apropia de perioada pubertăţii, să devină un pachet de nervi, pe punctul de a ceda emoţional taman atunci când preadolescentul se pregăteşte să treacă printr-o altă perioadă dificilă. Un părinte fericit, care îi poate da un exemplu bun copilului, este părintele care poate ieşi în oraş cu prietenii fără să se simtă vinovat că şi-a abandonat copilul şi care găseşte timp să aibă grijă de corpul lui, spune Levancuka.

[…]

„Poate că este momentul să învăţaţi să fiţi egoişti pentru a vă proteja sănătatea fizică şi psihică, să vă asiguraţi că veţi fi cât mai mult timp prezenţi în viaţa copiilor şi că îi veţi putea sprijini în mod concret. Şi de la cine veţi învăţa cel mai bine cum să fiţi mai egoişti? De la copiii dumneavoastră, bineînţeles! Ei ştiu cel mai bine cum să fie egoişti“, explică Levancuka pentru Daily Mail. Copiii au abilităţile unui psiholog excelent şi se pricep de minune, instinctiv, să-i determine pe adulţi să rezolve o mulţime de treburi în locul lor, atrage atenţia consilierul personal, aşa că îi îndeamnă pe părinţi să facă exact acelaşi lucru.

Citiţi şi restul: adev.ro/n5xbc5

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 283 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: