Relațiile cu părinții (I) – test

Crăciunul a început cu un copil, dar a ajuns să fie în primul rând o sărbătoare a familiei. Iar într-o familie în care există o problemă cu alcoolul, întrunirile nu sunt niciodată o veste prea bună. Poate că ne este frică să facă cineva scandal, poate că soția îi va spune soțului, în ton scăzut, că a băut suficient, iar el probabil va izbi cu pumnul în masă și va spune să-l lase în pace, doar e sărbătoare. Copiii vor fi poate mai veseli, ca să acopere ursuzenia ce se așterne între părinți, iar rudele se vor preface că nu văd nimic.

Copiii se fac oameni mari, pleacă de-acasă și răsuflă ușurați gândindu-se că nu vor mai avea parte în viața lor de astfel de scene. Din păcate, distanța nu ne rezolvă problemele și la cea mai fină zgârietură a distanțierii – un telefon, o vizită sau o remarcă aruncată – se pot stârni adevărate furtuni în suflet.

Până la urmă, relațiile cu părinții noștri rămân printre cele mai importante din viața noastră și își pun amprenta pe toate celălalte. Sună a Freud, sună a psiholăgeală ieftină, dar mie una mi-a fost suficient să mă gândesc serios la orice relație (de prietenie, de muncă sau intimă) pe care o am și să văd acolo firmituri din relația cu părinții, înscrise în ADN-ul oricărei interacțiuni pe care o am.

În cazul meu, cu fiecare ocazie în care trebuie să am de-a face cu vreun părinte sau cu apropierea de casă devin agitată și ca pe ace. Sunt încruntată, fără să știu de ce, stomacul mi se strânge de fiecare dată când îmi aduc aminte că trebuie să merg acasă, la telefon cu mama de-abia aștept să închid, iar în ceea ce-l privește pe tata, sper până în ultima clipă că se va întâmpla ceva și că până la urmă n-ar trebui să fiu nevoită să-l văd.

Să mărturisesc aceste lucruri unor străini ar aduce cu sine remarca “Nu este frumos să spui / simți astfel de lucruri față de părinții tăi.”

Dar au fost momente când am mărturisit aceste lucruri unor alți codependenți și au răsuflat ușurați, pentru că se simțeau exact la fel și, totodată, extrem de vinovați pentru că se simțeau așa.

Asta m-a făcut să-mi cumpăr repede cartea asta: Cutting Loose: An Adult’s Guide to Coming to Terms with Your Parents, în care este vorba despre relațiile dintre copiii deveniți mari și părinții (cărora încă le-ar plăcea să îi știe mici).

Mi-ar plăcea să vă spun că m-a ajutat și că mi-am îmbunătățit rapid relația cu ambii părinți, dar nu este așa. Deocamdată, m-a ajutat doar să nu mă mai simt o ființă josnică pentru felul în care mă simt și mă port cu părinții mei și m-a ajutat să recunosc micile scene de teatru pe care le joc în relațiile cu ei.

M-am gândit însă să vă împrătășesc câteva din ideile acestei cărți, mai ales pentru cei care nu au posibilitatea să își achiziționeze sau să cumpere cartea. Pentru că este o carte plină de informații greu de rezumat, am să o fac în episoade și am să încep cu un test propus de carte pentru a determina dacă cineva are probleme în relaționarea cu părinții.

Dacă sunteți încă dependenți emoțional de părinții tăi ca adult, această dependență poate lua multe forme (inclusiv forma independenței totale – nota mea). Iată câteva întrebări care să vă facă să vă gândiți la relația cu părinții:

• De ce locuiești împreună cu ei? (În cazul în care se întâmplă asta)
• De ce locuiești în apropierea lor? (În cazul în care se întâmplă asta)
• Am mai mult contact cu ei decât mi-ar plăcea? În persoană? La telefon?
• Ce aș simți dacă aș rări contactul – vină? Anxietate? Singurătate? Relaxare?
• Îi includ în viața mea mai mult decât cred că mi-ar fi de ajutor?
• Sunt încă o parte importantă în viața lor? În conflictele conjugale? Mă joc de-a consilierul marital ori iau partea unuia sau altuia în conflicte?
• Mă ocup de lucruri pe care și le-ar putea face singuri, cum ar fi să îi conduc cu mașina sau să îi ajut cu plata facturilor?
• Am evitat să fac pași pentru a deveni mai independent? Sau pași spre o situație cu mai mult risc? Dar o situație cu mai mult succes sau posibilitate de a crește?
• Atunci când mă port altfel decât și-ar dori părinții mei, devin anxios? Mănânc mai mult sau fumez mai mult? Am simptome fizice? Le comunic cu greutate aceste decizii ale mele?
• Dacă ar interveni ceva de Crăciun (Sau de 8 Martie sau de ziua tatălului sau de Ziua Recunoștinței) care să mă facă să îmi doresc să îmi petrec ziua altfel decât altăuri de părinții mei, aș putea să fac asta?
• Am nevoie în continuare de aprobarea unuia sau ambilor părinți? Mă supăr atunci când fac ceva care îi deranjează în mod evident?

Nu sunt întrebări ușoare și, atunci când le răspund acestora cu onestitate, mi se arată o imagine mult mai puțin independentă a mea decât cea pe care mi-o doream. Simplu fapt că aceste interacțiuni îmi consumă o mare cantitate de energie îmi arată că mă țin strâns, cu niște sfori bine întortocheate, de familia mea și că oricât de departe aș zbura, nu scap de ele, ci doar se lungește lesa câte un pic.

Am să revin, când pot, cu câteva “modele” de părinți și ce se ascunde în spatele relației noastre cu ei. Tot din această carte.

o melodie si o carte care se asorteaza

O carte pentru cei care vor o terapie ne-spirituala a codependentei

si o melodie, despre oameni ca noi, care vor sa scape:

pasii de baza

In urmă cu doi ani, am făcut niște lecții de dansat rumba. Este un dans latino, în care mișcările sunt tare complicate, iar mâinile, picioarele și restul corpului trebuie să funcționeze în perfectă armonie unele cu altele. Cam așa:

La prima noastră oră, profesorul ne-a arătat repede o secvență de pași, ne-a pus muzică și am încercat să ținem pasul cu el. La primele semne de reușită, ne-a arătat cum să ne mișcăm corpul, după alte cinci minute ne-a arătat cum se ne unduim mâinile și după încă alte zece ne-a arătat și niște coreografii pe care ne-a invitat să le repetăm. Am ieșit de la lecție aproape plângând: nu fusesem în stare să învăț nici cei mai simpli pași.

Din fericire, nu eram singura. Majoritatea participanților la curs erau frustrați pentru că nu reușiseră să facă mai nimic din ce le arătase profesorul, numai că unii dintre ei și-au dat seama repede că nu fusese deloc vina lor. “Ca să înveți orice dans”, mi-au explicat ei, “trebuie mai întâi să știi, să exersezi și să răs-exersezi pașii de bază. Abia peste câteva lecții înveți să îți miști mâinile. După ce le stăpânești la perfecție, poți învăța câteva secvențe de pași. Doar cei stăpâni pe sine ajung să improvizeze coreografii, câteva luni sau ani mai târziu.”

Profesorul, se pare, ne-a predat toate deodată, fără răbdarea de a trece peste repetițiile extenuante cu aceleași și aceleași secvențe de pași. Rezultatul? Doar frustrare.

Mi-am promis să țin minte lecția aceea prețioasă de la rumba, dar nu am făcut-o. Mă regăsesc deseori în situații în care îmi vine să explodez de frustrare.

Mi se pare că mă enervez prea des, sunt prea indiferentă, sunt prea băgăcioasă, sunt prea deprimată, sunt prea energetică… Sunt mult “prea”. Îmi zic că, o dată ce știu pe de rost toate lecțiile, ar trebui să fiu deja capabilă să le aplic la perfecție. Mă consum foarte mult atunci când greșesc, din nou și din nou.

Dar făcând așa, oare nu procedez exact ca instructorul de dans cel nepriceput? Oare nu am prea puțină răbdare cu mine? Oare nu am pretenții de la mine să fiu la ora de avansați, când nici măcar nu știu pașii de bază?

Doar pentru că știu tot, nu înseamnă că potși să fac tot. Și doar pentru că nu pot încă să dansez prin viață ca un adevărat profesionist, nu înseamnă că nu am să știu niciodată.

Încet. Unu, doi-trei, patru – pas.