You are currently browsing the category archive for the ‘copii adulti ai alcoolicilor’ category.

Îmi place Crăciunul. Chiar da. Îmi place pentru că unește oamenii în acte de bunătate necondiționată. Îmi place pentru că ne amintește tuturor să luăm câte o pauză de la nebunia în care ne învârtim fără să ne dăm bine seama de ce și să ne dăruim timpul acelor lucruri care contează: să aduci bucurie, să îi vezi pe oamenii dragi, să te trezești târziu dimineața 🙂

Dar mesele în familie de Crăciun sunt o cu totul altă poveste. Aproape în fiecare an, se întâmplă cel puțin următoarele lucruri:

o rudă bea prea mult. Începe să ridice tonul. Spune câteva adevăruri răspicat, peste toate adevărurile tuturor celorlați: despre Revoluție, despre E-uri, despre hoții de funcționari publici sau orice alt subiect pe care simte că merită să-l tranșeze o dată pentru totdeauna. Soția / fiica / fiul încearcă să îl tragă deoparte, să îl șușotească, se duc în altă încăpere, de acolo se aude înfundat o ceartă din care se înțeleg cuvintele “scenă”, “de față cu toată lumea”, “tot timpul”, “vorbim acasă”. Împricinatul se întoarce clătindu-se și mai cere un pahar, familia lui ar vrea să se ascundă pe sub masă de rușine.

un copil devine “obosit”. Asta înseamnă că începe să urle în loc să vorbească, să trântească în masă cu pumnul în loc să asculte, să își tragă de păr mama sau orice norocos de pe lângă el, să lovească în oricine îndrăzește să-i sugereze că nu-i frumos să lovească în oameni. Părinții lui… mama, că taic-su a băut deja vreo cinci beri… încep să îl amenințe: “Nu te mai iubește mama. Nu mai vorbește mama cu tine niciodată”, apoi se apucă să râdă când încasează din nou pumni de la odraslă, apoi se scuză spre ceilalți “e obosit, sărăcuțul”.

cineva nu a gustat din răcituri. Gazda insistă. “Nu mai pot, îmi pare rău”, “Vai, dar nu se poate, trebuie să gustați”, “Nu, nu, vă rog”, “O bucățică (și deja pune în farfurie). Insist. Chiar mă supăr”. Cineva-ul cedează, nu mai îndrăznește să spună nu și începe să mestece resemnat.

persoanele căsătorite dau sfaturi de viață celor singuri: “Poate dacă ai mai pierde două-trei kilograme…”, “Poate dacă nu ai mai fi așa pretențios”… “Lasă prostiile, trebuie să te așezi la casa ta, măi omule”. Norocoșii recipienți ai sfaturilor au grijă să întoarcă veninul cu prima ocazie.

o mamă oftează tare. “Ce bine e așa cu toții, păcat că ne vizitați așa de rar… Dacă ați suna mai des… Dacă ați trece și voi din când în când pe la mine… Mulțumesc din TOT SUFLETUL că anul acesta v-ați făcut timp de mine”. Un adult, instant redus la statutul de copil neascultător, pune fruntea în pământ.

Și acum ghidul meu personal de supraviețuire:

Îmi vine să-l implor pe alcoolic să se poarte frumos? Îmi vine să le zdruncin pe rude să-l lase în pace? Mă abțin.
Îmi vine să-i explic mamei că nu poate să-și șantajeze copilul cu dragostea ei? Și să-l certe și să râdă în același timp? Mă abțin.
Îmi vine să spun eu “Nu”, de oricâte ori este nevoie, ca o moară stricată, în locul celui care i se bagă mâncare pe gât? Mă abțin.
Am tendința să sar repede în apărarea celui “atacat” cu sfaturi binevoitoare? Mă limitez la auto-apărare, cu binevoitoarea replică “Mulțumesc pentru sfaturi, mai doriți niște răcituri”? În numele celorlalți, mă abțin.
Mă simt și eu vinovată de “neglijență” în fața părinților? O-ho-ho. Să încep să le explic lista întreagă de motive pentru care nu suport să le ascult căinările zilnice?

Mai bine mă abțin.
Crăciun fericit!

semnatura_sara_mic

Scrie (tot) în Adevărul:

“Aceasta [o tipă psiholog – nm] este de părere că părinţii a căror viaţă se concentrează mai ales pe nevoile şi dorinţele copiilor, vor ajunge la un moment dat, poate când copilul se va apropia de perioada pubertăţii, să devină un pachet de nervi, pe punctul de a ceda emoţional taman atunci când preadolescentul se pregăteşte să treacă printr-o altă perioadă dificilă. Un părinte fericit, care îi poate da un exemplu bun copilului, este părintele care poate ieşi în oraş cu prietenii fără să se simtă vinovat că şi-a abandonat copilul şi care găseşte timp să aibă grijă de corpul lui, spune Levancuka.

[…]

„Poate că este momentul să învăţaţi să fiţi egoişti pentru a vă proteja sănătatea fizică şi psihică, să vă asiguraţi că veţi fi cât mai mult timp prezenţi în viaţa copiilor şi că îi veţi putea sprijini în mod concret. Şi de la cine veţi învăţa cel mai bine cum să fiţi mai egoişti? De la copiii dumneavoastră, bineînţeles! Ei ştiu cel mai bine cum să fie egoişti“, explică Levancuka pentru Daily Mail. Copiii au abilităţile unui psiholog excelent şi se pricep de minune, instinctiv, să-i determine pe adulţi să rezolve o mulţime de treburi în locul lor, atrage atenţia consilierul personal, aşa că îi îndeamnă pe părinţi să facă exact acelaşi lucru.

Citiţi şi restul: adev.ro/n5xbc5

Codependenţa doare cel mai tare acasă – acolo ne ciocnim de alţii, acolo ne certăm, acolo suntem exasperaţi, acolo am face orice să meargă lucrurile mai bine. Dar poate nici locul de muncă nu poate fi neglijat. Ne petrecem acolo între 8 şi 10 ore, adică mai bine de jumătate de zi, iar codependenţa nu o lăsăm cuminte în bucătăria noastră de-acasă. La serviciu este mai subtilă, mai deghizată în alte metehne – cum ar fi dependenţii de muncă, minuţioşii, managerii nesiguri pe ei etc.

Pentru că reprezintă o parte atât de importantă din viaţa noastră, avem talentul de a găsi oameni, situaţii şi relaţii care să ne amintească din ce în ce mai mult de acasă. Şi, chiar dacă lucrurile pot începe foarte bine pentru un codependent la locul de muncă, lucrurile se pot deteriora cu uşurinţă în timp, tocmai pentru că ne ies la iveală toate metehnele din alte relaţii ale noastre.

Există câteva idei toxice pe care tindem să le avem şi care pot otrăvi până şi cel mai plăcut loc de muncă. Ele sunt preluate din The Complete ACOA Sourcebook: Adult Children of Alcoholics at Home, at Work and in Love.

[Copiii adulţi, pentru cei care nu ştiu sau au uitat, sunt acele persoane care au crescut lângă alcoolici sau într-o familie cu probleme, care nu le-a permis să se dezvolte emoţional. Cu alte cuvinte, copiii adulţi au fost codependenţi de mici şi continuă să fie aşa, chiar dacă în viaţa lor nu mai există alcoolici.]

Dacă nu mă înţeleg cu şeful, este din cauza mea : suntem convinşi că am făcut noi ceva greşit, că ne lipseşte nouă ceva, că avem în noi ceva foarte respingător care îl determină pe şef să nu se înţeleagă cu noi. Rareori ne întrebăm dacă am încercat cu adevărat tot ce se putea, şi dacă nu cumva nu ne-ar fi mai bine în altă parte. Poate că şeful nostru ne aduce aminte de o figură autoritară din copilărie?

Dacă nu sunt productiv, nu sunt bun de nimic: pentru că ne considerăm lipsiţi de valoare, tot încercăm să o probăm. Avem impresia că trebuie să contrazicem, prin zel, energie, competenţă, şoapta pe care o auzim mereu interior: “nu eşti bun de nimic”.

Dacă nu sunt potrivit pentru cariera pe care ar trebui să o am, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine: de câte ori nu i-am crezut pe ceilalţi când ne-au spus că am fi excelenţi doctori / avocaţi / ingineri. Poate că ne-am şi ales cariera în funcţie de ceea ce ne-au spus, pentru că în opiniile noastre cu siguranţă nu puteam avea încredere. Aşa că ajugem să nu ne mai simţim la locul nostru, dar nici să avem vreo idee despre drumul profesional care ni s-ar potrivi cu adevărat. Şi atunci? Sfatul autorilor este să încercăm, să experimentăm, chiar dacă nu suntem siguri că vom reuşi.

Mi-e teamă să nu afle că sunt incapabil: indiferent de nivelul nostru de profesionalism, avem credinţa secretă că într-o zi cineva ne va descoperi şi ne va demasca, arătându-ne cum suntem de fapt. Nişte incompetenţi. Ba chiar, uneori ne mirăm cum de ceilalţi nu îşi dau seama.

Mi-e teamă să nu îşi dea lumea seama că nu merit să am această slujbă: pentru că suntem obişnuiţi fim acoperiţi de ruşine, să ne considerăm nişte persoane îngrozitoare din cauza a ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, avem impresia că nu merităm nimic bun. Sentimentul acesta apare chiar în momentele cele mai bune pentru cariera noastră, când suntem înconjuraţi de oameni care apreciază ceea ce facem, ne respectă şi ne pun în valoare – în faţa lor, ajungem să ne autosabotăm, să insistăm că nu este aşa şi, dacă nici asta nu funcţionează, să îi evităm, jenaţi.

Dacă zic NU, voi fi înlocuit: copiii adulţi acceptă foarte multe, pentru că sunt convişi că orice “nu” le va fi fatal

Orice merge rău este din vina mea, orice merge bine este noroc chior: “oricine ar fi putut să facă asta în locul meu” sau “a fost o nimica toată”, acestea sunt replicile cu care înlăturăm orice laudă pentru un lucru bine făcut. Pe de altă parte, orice nemulţumire a şefilor are cu siguranţă legătură cu noi, chiar dacă nu era responsabilitatea noastră, chiar dacă a greşit de fapt altcineva.

Ar trebui să pot face orice mi se cere: atunci când ni se cere să facem ceva ce nu ar fi în mod normal treaba noastră, noi ne întrebăm “oare pot să fac asta?”. Restul se întreabă “oare este normal să mi se ceară asta?”

Nu pot să îi cer sprijinul şefului meu: asta ar demonstra că nu pot să mă descurc singur, şi, în plus, i-aş mai pune o povară pe umeri, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când le ceream ajutorul părinţilor mei

Ar trebui să pot să repar orice problemă: dacă ceva se întâmplă, din vina noastră sau nu, noi ne oferim să îndreptăm lucrurile. Mai punem nişte bani de la noi, stăm un pic peste program, facem noi un scurt ocol în drumul spre casă. Rezolvăm noi cumva.

Sunt şi eu infestată de credinţele astea. Îmi fac viaţa mai grea în fiecare zi la muncă, dar îmi oferă un motiv bun să îmi tratez codependenţa nu doar în situaţiile unde este evidentă, ci şi acolo unde este subtilă şi poate, nevăzută, să facă stricăciuni.

semnatura_sara_mic

Aş începe textul cu o definţie a ceea ce însemnă “tată tiranic”, dar cred că îi cunoaştem mult prea bine. Cine a auzit sau doar a simţit că filosofia capului familiei se bazează pe “eu te-am făcut, eu te omor” a avut un tată tiranic. Sau poate că nu a existat în nici un moment violenţă, dar aţi simţit influenţa tatălui ca pe un puternic sentiment de posesiune, de parcă i-aţi fi fost proprietate, iar voinţa lui a stat mereu ca o gheată apăsată pe grumaz.

După ce am vorbit despre problemele în relaţia cu părinţii, conflictele cu mamele – martir, vă prezint ideile principale din cartea
Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents
legate de taţii cu rol de “despot” în viaţa copilului.

Deşi cartea nu are relevanţă directă pentru codependenţi, mi-am dat seama că taţii alcoolici sunt, de cele mai multe ori, şi taţi tiranici, iar copiii din familii alcoolice, deveniţi adulţi, încă au probleme mari de a relaţiona cu ei.

În rezumat, atunci când un copil are de-a face cu un tată dur, are trei soluţii:

  • Să se lupte cu el
  • Să i se supună
  • Să i se alăture

Din păcate, nici una dintre alegeri nu este cea “corectă”, aşa că oricare ar fi fost mecanismul de adaptare din copilărie, acesta îşi lasă amprenta până în viaţa de adult.

Rebeliunea: presupune înfruntarea permanentă a tatălui, chiar dacă dezechilibrul de forţe este mare. Se poate ajunge şi la bătăi, dar reacţia nu trebuie neapărat să îmbrace aceeaşi formă. Poate fi vorba, de exemplu, de rebeliune, de spirit permanent de “gică contra”, de a face exact invers decât spune tatăl. Impactul târziu asupra vieţii de adult este acela că rebelul va repeta aceeaşi atitudine în orice relaţie cu autoritatea (şefi, profesori, legi). În cazul femeilor, consecinţa poate fi aceea că la maturitate caută un bărbat iubitor şi blând, pe care, o dată ce îl cuceresc, ajung să îl dispreţuiască pentru lipsa de duritate.

Supunerea: o dată supus, copilului i se testează mereu limitele, iar tatăl face abuz din ce în ce mai mare de puterea sa, putând ajunge să pună copilul în situaţii umilitoare şi exasperante, doar pentru a-şi dovedi puterea. Încrederea în sine a copilului şi, apoi, a adultului, are trăinicia unui castel de nisip. Adultul va deveni incapabil să îşi spună punctul de vedere într-un mod asertiv.

Un caz special pe care insistă autorul este cel al copiilor care, în semn de rebeliune, au abandonat şcoala, acţionând de fapt cu supunere mascată. De ce supunere? Deoarece nefiind în stare să dobândească suficiente cunoştinţe cât să îşi asigure un job bun, care să le permită independenţa financiară, viaţa lor continuă să fie dependentă de locuitul la părinţi şi mesele de acasă.

Alăturarea: strategia pare direct luată din Sun Tzu – dacă nu îi poţi învinge, altăură-te lor. Copiii care s-au alăturat tatălui tiranic au ajuns probabil să îşi batjocorească fraţii mai mici sau să îşi “arate muşchii” în faţa altora, mai slabi decât ei – fizic, intelectual sau financiar. În mod aparent, un astfel de copil îşi asigură o relaţie bună cu tatăl, dar  adultul va ajunge să realizeze  faptul că din relaţia cu tatăl său lipseşte ceva, ca şi cum bazele relaţiei sunt false şi artificiale. Adultul poate deveni şi el tiran, la rândul său, şi din când în când se aude pe sine spunând exact aceleaşi lucruri ca tatăl său. Este atunci cu adevărat vocea adultului, sau sunt doar lucruri repetate şi însuşite fără voie?

Cum te rupi de un astfel de tată?

În primul rând, trebuie să lămuresc această idee de “a te rupe” de părinte. Nu înseamnă nici oprirea comunicării, nici evadare, nici tăierea oricărei legături. Dimpotrivă, a “te rupe” de părinţi înseamnă o îmbunătăţire a relaţiei. Singurul lucru care “se rupe” este sfoara invizibilă pe care ai moştenit-o din copilărie şi care te face uneori să te comporţi – în familie, la muncă şi în societate – ca o marionetă ghidată de relaţia cu mama sau cu tata.

Primul pas este acela de a-ţi vedea tatăl ca o persoană condusă de propriul copil interior. La urma urmei, întreabă autorul, “ce determină un bărbat adult, adeseori inteligent şi educat, să îşi vadă copilul ca pe o proprietate a sa? Ce îl determină să urle ordine şi reguli atât de copilăreşti şi de egoiste? Cu siguranţă nu poate fi vorba despre partea sa adultă, şi nici despre partea sa preocupată.” Trebuie să ne uităm cu atenţie şi să vedem, în spatele figurii înfricoşătoare, pe cea a unui copil înfricoşat de lume. În felul acesta, tatăl nu mai pare atât de ameninţător, iar puterea lui asupra adultului de acum se dezvăluie ca fiind doar un produs al minţii, şi nu o putere reală.

La fel ca nişte copii, taţii se pot supăra, pot ameninţa, pot să “se dea mari în continuare”, dar există ceva ce nu mai pot face: să aibă putere asupra noastră.

semnatura_sara_mic

Pentru că tot urmează Dragobetele, pentru că toată lumea va vorbi dragoste, pentru că lumea se întreabă în sfârșit “dragoste sau obsesie?” sau “dragoste ori dependență”, m-a decis să scriu despre credințele noastre ascunse și nerostite legate de ce este sau ce ar trebui să fie o relație.

Prejudecățile noastre despre cum ar trebui să arate dragostea ne fac numai belele. Unele sunt luate ca din basme, altele din povești de groază. Ce le unește este faptul că toate ne par la fel de adevărate iar relațiile noastre fie nu se pot ridica la așteptările pe care le avem, fie, dimpotrivă, se transformă rapid în coșmarul de care ne fusese frică în tot acest timp.

Să le luăm pe rând – cele 13prejudecăți despre relații, prezentate într-o carte despre care povesteam aici.

Dacă începem o relație, am să mă pierd pe mine

Foarte importantă pentru codependenții în vindecare, pentru că fix ei s-au străduit atât de mult să-și construiască personalitatea la loc, din toate bucățelele sparte și trăiesc cu spaima că prima relație pe care o vor avea le va zădărnici tot efortul din ultimul timp.

Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nu ți-ar păsa de mine

Este o frică ce ne facem să ne închipuim cum ar arăta persoana ideală și să încercăm să ne purtăm ca ea.

Dacă nu sunt perfect/ă, mă vei abandona

Trăim într-o frică permanentă că persoana pe care o iubim nu va fi lângă noi și mâine și sperăm că dacă am putea să nu facem nici o greșeală, să fim pur și simplu perfecți, asta nu se va întâmpla niciodată.

Suntem ca o singură ființă

V-ați simțit vreodată ca și cum v-ați găsit sufletul pereche și că ați vrea să vorbiți și ziua și noaptea, și nu mai plecați niciodată nicăieri decât împreună. Și – cumva – sufletului pereche i-a trecut starea asta mai repede decât vouă? Ne panicăm atunci când pasiunea pare că dispare (așa cum este normal să se întâmple) și insistăm să fim la fel de nedezlipit ca la început cu partenerul nostru.

Nu e bine să fii prins cu garda jos

Vulnerabilitatea este apanajul oamenilor cu suflet întreg. Uneori este bine să fii vulnerabil, alteori are rezultate dezastruoase. În general, în relații, preferă să avem câteva plase de siguranță, poate niște secrete, și orice altceva îi poate împiedica pe cei in jurul nostru să ne rănească.

Nu ne vom certa niciodată

Ne este frică de furia celorlalți și ținem prizonieră multă furie proprie, în interiorul nostru. În relația perfectă din imaginația noastră nu este loc de confruntare.

Eu sunt de vină pentru tot ce nu merge bine. Sunt o persoană îngrozitoare.

De aceea și încercăm să ascundem tot felul de aspecte ale relației – pentru că avem impresia că ceva este în neregulă, că orice problemă este cu siguranță cauzatăde noi și am da orice ca nepriceperea noastră să iasă la suprafăță.

Trebuie să fiu vesel/ă tot timpul dacă vreau ca lumea să mă placă

Ne sperie ideea că cineva ar putea să afle cât de triști suntem. Și dacă ar afla, cu siguranță ar pleca de lângă noi.

Vom avea automat încredere completă unul într-altul

În viața reală, încrederea se construiește treptat

Vom fi de nedespărțit

În relațiile normale, partnerii petrec timp împreună, timp separat și timp cu prietenii.

Un partener adevărat îmi va ghici fiecare dorință și va ști de ce am nevoie

Această prejudecată despre relații ne determină să ne considerăm “răniți” atunci când partenerul face ceva care nu ne este pe plac, chiar dacă noi nu i-am comunicat clar așteptările noastre. Avem impresia că “nu ar trebui să fie nevoie să-i spun ASTA”

Dacă ne iubim cu adevărat, vom rămâne împreună pentru totdeauna

Nu ne putem închipui că dragostea, uneori, pur și simplu nu funcționează. Suntem loiali până în pânzele albe, în primul rând pentru că așa credem că ar trebui să fim, apoi pentru că tot sperăm ca, din încă o încercare, să putem repara tot ce este în neregulă.

Partenerul mă va aprecia întotdeauna, mă va sprijini și nu mă va critica

Comentăm acum în cor? “Siiiiiiiiiiiiiiiiiiigur că da”

semnatura_sara_mic

Crăciunul a început cu un copil, dar a ajuns să fie în primul rând o sărbătoare a familiei. Iar într-o familie în care există o problemă cu alcoolul, întrunirile nu sunt niciodată o veste prea bună. Poate că ne este frică să facă cineva scandal, poate că soția îi va spune soțului, în ton scăzut, că a băut suficient, iar el probabil va izbi cu pumnul în masă și va spune să-l lase în pace, doar e sărbătoare. Copiii vor fi poate mai veseli, ca să acopere ursuzenia ce se așterne între părinți, iar rudele se vor preface că nu văd nimic.

Copiii se fac oameni mari, pleacă de-acasă și răsuflă ușurați gândindu-se că nu vor mai avea parte în viața lor de astfel de scene. Din păcate, distanța nu ne rezolvă problemele și la cea mai fină zgârietură a distanțierii – un telefon, o vizită sau o remarcă aruncată – se pot stârni adevărate furtuni în suflet.

Până la urmă, relațiile cu părinții noștri rămân printre cele mai importante din viața noastră și își pun amprenta pe toate celălalte. Sună a Freud, sună a psiholăgeală ieftină, dar mie una mi-a fost suficient să mă gândesc serios la orice relație (de prietenie, de muncă sau intimă) pe care o am și să văd acolo firmituri din relația cu părinții, înscrise în ADN-ul oricărei interacțiuni pe care o am.

În cazul meu, cu fiecare ocazie în care trebuie să am de-a face cu vreun părinte sau cu apropierea de casă devin agitată și ca pe ace. Sunt încruntată, fără să știu de ce, stomacul mi se strânge de fiecare dată când îmi aduc aminte că trebuie să merg acasă, la telefon cu mama de-abia aștept să închid, iar în ceea ce-l privește pe tata, sper până în ultima clipă că se va întâmpla ceva și că până la urmă n-ar trebui să fiu nevoită să-l văd.

Să mărturisesc aceste lucruri unor străini ar aduce cu sine remarca “Nu este frumos să spui / simți astfel de lucruri față de părinții tăi.”

Dar au fost momente când am mărturisit aceste lucruri unor alți codependenți și au răsuflat ușurați, pentru că se simțeau exact la fel și, totodată, extrem de vinovați pentru că se simțeau așa.

Asta m-a făcut să-mi cumpăr repede cartea asta: Cutting Loose: An Adult’s Guide to Coming to Terms with Your Parents, în care este vorba despre relațiile dintre copiii deveniți mari și părinții (cărora încă le-ar plăcea să îi știe mici).

Mi-ar plăcea să vă spun că m-a ajutat și că mi-am îmbunătățit rapid relația cu ambii părinți, dar nu este așa. Deocamdată, m-a ajutat doar să nu mă mai simt o ființă josnică pentru felul în care mă simt și mă port cu părinții mei și m-a ajutat să recunosc micile scene de teatru pe care le joc în relațiile cu ei.

M-am gândit însă să vă împrătășesc câteva din ideile acestei cărți, mai ales pentru cei care nu au posibilitatea să își achiziționeze sau să cumpere cartea. Pentru că este o carte plină de informații greu de rezumat, am să o fac în episoade și am să încep cu un test propus de carte pentru a determina dacă cineva are probleme în relaționarea cu părinții.

Dacă sunteți încă dependenți emoțional de părinții tăi ca adult, această dependență poate lua multe forme (inclusiv forma independenței totale – nota mea). Iată câteva întrebări care să vă facă să vă gândiți la relația cu părinții:

  • De ce locuiești împreună cu ei? (În cazul în care se întâmplă asta)
  • De ce locuiești în apropierea lor? (În cazul în care se întâmplă asta)
  • Am mai mult contact cu ei decât mi-ar plăcea? În persoană? La telefon?
  • Ce aș simți dacă aș rări contactul – vină? Anxietate? Singurătate? Relaxare?
  • Îi includ în viața mea mai mult decât cred că mi-ar fi de ajutor?
  • Sunt încă o parte importantă în viața lor? În conflictele conjugale? Mă joc de-a consilierul marital ori iau partea unuia sau altuia în conflicte?
  • Mă ocup de lucruri pe care și le-ar putea face singuri, cum ar fi să îi conduc cu mașina sau să îi ajut cu plata facturilor?
  • Am evitat să fac pași pentru a deveni mai independent? Sau pași spre o situație cu mai mult risc? Dar o situație cu mai mult succes sau posibilitate de a crește?
  • Atunci când mă port altfel decât și-ar dori părinții mei, devin anxios? Mănânc mai mult sau fumez mai mult? Am simptome fizice? Le comunic cu greutate aceste decizii ale mele?
  • Dacă ar interveni ceva de Crăciun (Sau de 8 Martie sau de ziua tatălului sau de Ziua Recunoștinței) care să mă facă să îmi doresc să îmi petrec ziua altfel decât altăuri de părinții mei, aș putea să fac asta?
  • Am nevoie în continuare de aprobarea unuia sau ambilor părinți? Mă supăr atunci când fac ceva care îi deranjează în mod evident?

Nu sunt întrebări ușoare și, atunci când le răspund acestora cu onestitate, mi se arată o imagine mult mai puțin independentă a mea decât cea pe care mi-o doream. Simplu fapt că aceste interacțiuni îmi consumă o mare cantitate de energie îmi arată că mă țin strâns, cu niște sfori bine întortocheate, de familia mea și că oricât de departe aș zbura, nu scap de ele, ci doar se lungește lesa câte un pic.

Am să revin, când pot, cu câteva “modele” de părinți și ce se ascunde în spatele relației noastre cu ei. Tot din această carte.

semnatura_sara_mic

Nu este nici o surpriză pentru noi, dar Evenimentul Zilei abordează acest subiect în ediţia de astăzi:

Copiii cu părinți alcoolici riscă să moștenească, la rândul lor, problema, arată un studiu danez.
Femeile pot moșteni dependența de alcool de la părinți. Riscul este crescut în cazul copiilor cu istoric de alcoolism în familie, independent de sex, stat social al părinților și starea psihică a acestora. Riscul de alcoolism se transmite mai ușor „pe filieră feminină”, atrag atenția cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga. Astfel, fetele vor moșteni mult mai ușor viciul părinților decât baieții. Paradoxal, studiile anterioare arătaseră că băieții „moștenesc” mai ușor predispoziția spre alcoolism.

Citiţi tot articolul în Evenimentul Zilei

semnatura_sara_mic

Din când în când, mai sunt întrebată “Ce, eşti copil?”. Şi, deşi comparaţia este în cam 99% dintre situaţii una foarte măgulitoare, în cazurile acestea se traduce mai degrabă cu “te crezi la grădiniţă să reacţionezi aşa?”. Asta cu siguranţă nu este un compliment.

Recent am aflat că în psihologie există termenul de “copil mare” şi este atribuit în general celor care au avut părinţi alcoolici şi care păstrează chiar şi în etapa adultă a vieţii lor imaturitatea emoţională a unor copii. Pentru că, dacă crescutul cu 10 cm dintr-a şaptea până într-a opta este ceva natural, maturizarea emoţională are nevoie să fie împinsă din spate de oameni care, la rândul lor, sunt stabili şi aşezaţi în reacţiile lor.

Adult Ahildren of Alcoholics este titlul unei cărţi în care m-am cufundat în ultimele două săptămâni, între ale cărei pagini mă recunosc atât de bine încât am început să devin extraordinar de frustrată că nici măcar n-am pic de originalitate.

Puteţi citi câteva capitole din carte, gratuit, pe amazon.com

Care este diferenţa dintre “copiii mari” (sau adult children, cum li se spune în carte) şi “codependenţi”? În primul rând, caracteristicile copiilor mari sunt un pic mai generale decât ale codependenţilor, iar efectele lor se fac vizibile în mai multe compartimente ale vieţii. De asemenea, în timp ce codependenţa se manifestă cu precădere în relaţiile cu alţi oameni, efectele imaturităţii emoţionale a “copiilor mari” se pot masca şi sub alte forme, cum ar fi dependenţa de muncă sau refuzarea relaţiilor intime.

Şi pentru că nu sunt nici căsătorită, şi nici nu am vreo relaţie stabilă în momentul de faţă, îmi este mult mai uşor să mă recunosc în caracteristicile unui copil adult decât în cele ale unui codependent sadea care ascunde sticlele de alcool din casă.

Cartea merită citită din scoarţă în scoarţă, dar iată câteva idei principale despre copiii alcoolicilor.

Autoarea, Janet Geringer Woititz, identifică 13 caracteristici ale copiilor adulţi de alcoolici. Am să le citez aşa cum sunt în carte, dar explicaţiile sunt scrise după cum am înţeles eu lucrurile.

Copiii adulţi ai alcoolicilor trebuie să ghicească ce înseamnă normalul.
De câte ori, înainte să vă enervaţi, nu a trebuit să staţi să vă gândiţi dacă este o situaţie în care se acceptă furia sau dacă nu cumva e deplasat? Acesta este doar unul dintre exemplele în care copiii adulţi nu îşi dau seama dacă se comportă “bine” sau “greşit” şi îşi pun problema dacă sentimentele pe care le simt sunt sau nu normale. Aici îşi spune cuvântul haosul care domnea acasă, în copilărie, unde singura normalitate pe care o vedea copilul era fie la televizor (o lume ideală), fie cea afişată de alţii (de asemenea, o lume ireală).

Copiii alcoolicilor au dificultăţi în a duce un proiect până la bun sfârşit
Copiii adulţi sunt oamenii ideilor geniale şi ale începuturilor entuziaste. Pe parcurs, majoritatea îşi lasă baltă proiectele. De ce? Pentru acasă au fost martorii a numeroase proiecte începute, dar lăsate baltă la prima criză, prima ceartă, primul pahar de alcool. În acest fel, au învăţat să nu gândească pe termen lung şi nici să îşi pună problema unor paşi realişti care făcuţi într-o ordine secvenţială. Astfel, multora le lipseşte simpla abilitate a planificării.

Copiii alcoolicilor mint atunci când le-ar fi la fel de uşor să spună adevărul.
De câte ori nu aţi dat un răspuns minciunos la o întrebare şi, câteva secunde mai târziu, aţi stat să vă întrebaţi “Hei! Ce m-o fi apucat să răspund aşa?” Răspunsul este obişnuinţa: într-o familie alcoolică minciuna este cărămida comunicării; de la “tata nu are nimic, doar este obosit şi merge să se întindă un pic” până la “fetiţa lui tata, dacă mă sună de la serviciu şi întreabă de mine, spune-le că nu mă simt bine şi că nu pot veni din motive de sănătate”.

Copiii adulţi ai alcoolicilor se judecă pe sine fără milă
Cei mai mulţi dintre noi ne spunem nouă înşine că suntem “modeşti” sau “realişti”, fără să ne dăm seama că le confundăm foarte uşor cu neiertarea de sine. Avem impresia că suntem cumva “defecţi” şi că ceilalţi îşi vor da seama de asta dacă nu încercăm să fim mai buni. Orice imperfecţiune devine o dovadă apăsătoare a incompetenţei noastre – pentru ceilalţi, proiectul pe care l-am coordonat este un succes, dar în interiorul nostru este o voce care ştie ea mai bine şi care ne spune că am făcut o treabă de mântuială şi că totul ar fi putut fi făcut mult mai bine.

Copiii adulţi ai alcoolicilor se distrează cu greu.
Copiii adulţi ai alcoolicilor se iau pe sine mult prea în serios.

Am învăţat, cu siguranţă, să nu cumva să luăm viaţa în râs. Viaţa e o chestie serioasă şi nu este loc de comportamente prosteşti şi amuzament lipsit de scop. A te lua în serios înseamnă şi în a avea probleme atunci când eşti pus în situaţia de a diferenţia între propria persoană şi munca ta – de câte ori nişte critici aduse unei activităţi de la serviciu nu v-au atins până în cele mai dureroase locuri ale sufletului?

Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în relaţii intime
Să vedem: suntem cu totul înspăimântaţi de certuri pe care, apropo, dacă le avem cu cineva înseamnă că persoana aceea nu ne iubeşte şi nu vrea să ne mai vadă în viaţa ei; tânjim atât de mult să auzim de la cealaltă persoană că suntem valoroşi, frumoşi, deştepţi şi demni de iubire încât suntem în stare de orice doar pentru a nu auzi vreun cuvânt rău; ştim că nu poate fi adevărat, că se va întâmpla ceva şi ne va părăsi sau, mai rău, va afla cine suntem cu adevărat şi ne va părăsi şi atunci – de ce să rişti? de ce să rişti să te cunoască cineva?

Copiii adulţi ai alcoolicilor reacţionează disproporţionat în faţa unor schimbări asupra cărora nu au nici un control
Ni se pare un dezastru şi un gest de imensă răutate atunci când ceilalţi schimbă în ultimul minut planurile care ne implicau şi pe noi; în copilărie, schimbările nu prevesteau niciodată nimic bun şi este normal să ne fie frică de ele. În plus, după ce am preluat cu greu frâiele unei situaţii şi ne-am asigurat că putem controla totul, o schimbare care vine dinafara noastră ne dă peste cap tot ecosistemul şi ne aruncă într-o stare de panică.

Copiii adulţi ai alcoolicilor caută constant aprecierea şi aprobarea.
Iar asta ne face să fim oamenii care ar vrea ceilalţi să fim şi să renuţăm la acele părţi din noi care nu le conving. Până într-o zi, când încercăm să ne uităm după mască şi ne dăm seama că am uitat cine era înăuntru.

Copiii adulţi ai alcoolicilor simt că sunt diferiţi faţă de ceilalţi oameni.
De la primul şotron din viaţă pânâ chiar şi în grupul de suport ne simţim diferiţi; există o parte din noi care nu este niciodată “acolo”, care se îngrijorează, îşi face planuri sau reproşuri. Iar asta ne face mai izolaţi, mai puţini sociabili şi niciodată 100% parte a vreunui grup.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt fie super-responsabili, fie super-iresponsabili
Ştim să luăm totul asupra noastră, ne simţim vinovaţi dacă refuzăm pe cineva şi avem tendinţa să le spunem celorlalţi să nu-şi facă griji, că rezolvăm noi tot. În extrema cealaltă, le lăsăm pe toate baltă, pentru că oricum înăuntru nostru ştim că nu vom face niciodată nimic suficient de bine.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt extremi de loiali, chiar şi în faţa dovezilor că loialitatea nu este nemeritată.
Pur şi simplu nu ne întrebăm niciodată dacă relaţia mai merită sau nu. Atunci când cineva ne acceptă, indiferent cât de mult ne critică, ne judecă şi ne dezamăgeşte, este clar că e doar vina noastră faptul că relaţia merge prost. Nu ne este greu să le găsim justificări celorlalţi pentru comportamentele lor. De unde am învăţat asta? Din familia alcoolicului NIMENI nu pleacă doar aşa, pentru că este greu. Acolo, eşti învăţat că toată lumea trebuie să se străduie să “rezolve situaţia”, iar atunci când asta nu se poate este clar un eşec. Nimeni nu se mai întreabă dacă se poate rezolva.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt impulsivi. Ei tind să înceapă o acţiune fără să se gândească la comportamente alternative sau consecinţe posibile. Impulsivitatea duce la confuzie, ură faţă de sine, pierderea controlului asupra mediului. În plus, îşi cheltuiesc o cantitate excesivă de energie pentru a face curat în urma lor.

Pur şi simplu există momente în care uităm să privim o anumită situaţie şi ni se pare că putem alege doar A sau B, albul sau negrul şi ne simţim de parcă o clepsidră ar atârna deasupra creştetului, apropiind cu fiecare secundă clipa alegerii iminente. Trebuie acţionat imediat şi nu se poate face decât aşa. Nu avem răbdare şi ne repezim la rezultatele pe termen scurt mai degrabă decât să aşteptăm să vedem ce se întâmplă pe termen lung. Până să ne scuturăm bine, suntem deja la jumătatea noului nostru drum, plini de regrete.

Acestea sunt cele 13 caracteristici ale Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor, iar fiecare dintre ele este examinată prin perspectiva felului în care ne încurcă în viaţa de zi cu zi: acasă, în dragoste şi la serviciu. Aş recomanda cartea aceasta tuturor oamenilor care pur şi simplu nu înţeleg ce li se întâmplă.

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 286 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: