Dacă cineva ar vrea vreodată să mă tortureze cu adevărat, tot ce ar avea de făcut ar fi să mă oblige să aleg dintre două modalităţi. Să spunem tortură prin gâdilitură la tălpi vs. tortură prin urmărirea obligatorie a tuturor celor 9465 de episoade din Tânăr şi neliniştit.

După ce m-ar privi cum fac liste pro şi contra, calcule, cum mă răzgândesc şi mă răzgândesc, cer păreri, cer semne de sus, îmi spun argumentele cu voce tare doar ca să văd reacțiile celorlalți, caut informație, caut MAI MULTĂ informație… după tot acest proces lung, deci, sunt convinsă că torţionarii mei închipuiţi şi-ar da seama că m-au chinuit suficient şi m-ar lăsa în pace.

Luarea deciziilor este una dintre cele mai agonizante experiențe pentru un codependent, iar în acest simptom mă regăsesc mai mult decât în multe altele. Poate să fie vorba de ales între suc natural sau o cafea sau de răspunsul la întrebarea “la ce facultate să mă înscriu”? Orice alegere este dificilă.

Dar de unde am învățat asta? Păi, dacă alcoolicii sunt pricepuți la ceva, cu siguranță acest lucru este trasarea responsabilităților. Îmi amintesc în familie că mama era cea care trebuia să ia deciziile și să le pună în aplicare – pentru că tot ce era “practic” era plasat pe umerii ei – dar, imediat după primii pași, fiecare decizie era criticată și ridiculizată. Nimic din ce decisese / făcuse mama nu era bun. Pentru că dacă alcoolicii mai sunt buni la ceva, ei mai sunt buni la a te face să crezi cele mai îngrozitoare lucruri despre tine. În scurt timp, mama mea nu putea să ia nici o decizie cu inima împăcată, pentru că mereu se gândea la reproșurile ce vor urma și stătea sub presiunea de “a nu greși”. Poate că nici măcar nu învățase frica asta în căsnicie, ci poate mai devreme, în copilărie, așa cum învățam și eu de la ea.

Nu spun asta ca să găsesc un țap ispășitor pentru că eu nu sunt în stare să iau decizii rapid. Dar felul în care facem alegeri este un comportament învățat, așa cum înveți să nu ții coatele pe masă. Când privesc întreg mecanismul deciziilor pe care l-am văzut în copilărie în familia mea, îmi dau seama cât de pervertită era situația: alcoolicul nu voia să își asume responsabilitatea unei decizii, delega sarcinile, dar apoi le critica de parcă el le-ar fi putut face mai bine și a fost împiedicat.

Iar asta mă ajută să îmi dau seama că o decizie cât de cât gândită nu are cum să fie atât de catastrofală pe cât mi-e frică. Cu siguranță nu pot prevedea pe ce drum mă duce fiecare alegere în parte, pentru că nu am puteri de Nostradamus, așa încât dorința de a lua “cea mai bună decizie” este pur și simplu o capcană.

Nu iau niciodată decizia cea mai bună. Dar iau cea mai bună decizie pe care mi-o permit abilitățile mele, contextul și informațiile pe care le am la un moment dat. Și poate că întreg procesul unei alegeri nu este atât de relaxant când vine vorba de schimbat serviciul sau de cumpărat o mașină, dar măcar mă decid mult mai repede în Cola și Fanta.

semnatura_sara_mic

Advertisements