Spune-mi cum aștepți ca să-ți spun cine ești.

Bați din picior? Ești deja în picioare, lângă ușă, în timp ce toată lumea stă încă jos? Oftezi fix cât să te audă cei din imediată apropiere? Te uiți la ceas? Claxonezi? Numeri secundele? Minutele? Admiri peisajul? Te întrebi ce s-o fi ascunzând în spatele luminilor aprinse care se văd la ferestre? Simți că NU MAI POȚI și că TREBUIE să faci ceva?

Trebuie să existe vreo câteva zeci de feluri de a aștepta. Răbdarea sau nerăbdarea , atitudinea, alergătura minții ies toate la iveală în acele momente suspendate între “aici” și “acolo”, între “acum” și “imediat”, între “ce este” și “ce poate fi”. Felul în care trăim clipele intermediare este la fel de important ca felul în care știm să trăim viața în momentele ei cele mai pline. Până la urmă, din ce este constituită viața mai mult? Din evenimente marcante, unul după altul, sau de intervale întinse de așteptări între mai rarele întâmplări extraordinare?

Eu una aștept acum o mulțime de lucruri. Aștept tensionată momentul prielnic să aduc un subiect în discuție. Aștept cu emoție să îmi revăd câțiva prieteni dragi. Aștept cu frică o schimbare anunțată. Îi aștept nervoasă pe cei care întârzie. Aștept în tăcere ca oamenii să își termine propozițiile, înainte să vorbesc peste ei. Aștept de la ceilalți să îmi arate iubire și înțelegere, chiar și atunci când eu nu le pot arăta același lucru. Aștept cu o oarecare dezamăgire să înceapă odată să-mi fie și mie mai bune.

Viața este compusă dintr-un lung șir de așteptări – lucruri pe care le vrem de la ceilalți dar nu le cerem; lucruri pe care le vrem, dar nu facem nimic în legătură cu asta; și așteptările neprăvăzutului, ale rezultatelor acțiunilor, ale celui mai incontrolabil lucru din univers – viitorul.

Așa că talentul de a aștepta este important. Am citit că cea mai bună modalitate de a-l cultiva este să meditezi, așa că mi-am suflecat mânecile, mi-am încrucișat picioarele și am purces la meditație.

În două secunde gândurile încep să îmi alerge prin minte ca niște ciori speriate. Mă mănâncă nasul, cotul, îmi descopăr o durere la deget. E prea liniște sau e prea mult zgomot. După zece minute, aș da orice să îmi pot mișca măcar o mână. Într-o zi, mi-am pus ceasul greșit și, în loc de 15 minute cât mi-am propus să meditez, am stat mai bine de 25 de minute. Cea mai mare parte a acestora mi-am petrecut-o perfect conștientă că mintea mi se redusese la cea a unei maimuțe care se agață cu mâinile și picioarele de gratiile cuștii și țipă din toți rărunchii.

Când am totuși luxul să aștept cu ochii deschiși, încerc să fac exercițiul așteptării active. Să zâmbesc. Să privesc copacii, să mă uit ce culori au florile și câte petale. Să îmi dau seama din câte puncte cardinale diferite se aud păsările. Să îmi ascult respirația și să mă întreb dacă ceilalți o aud la fel de tare ca și mine.

Și în felul acesta, pot să mă bucur de prăfuitele clipe irosite pe așteptări la fel de mult ca de momentele în care se presupune că “fac” ceva. Este echivalentul cu a mă trânti în pacea mea interioară ca într-un fotoliu, din care nu am nimic altceva mai bun de făcut decât să observ și să admir.

Aștept, dar de-abia aștept să mă pricep mai bine la chestia asta!

semnatura_sara_mic

Advertisements