Mi s-a spus în mai multe rânduri că am tendinţa să bravez aici pe blog şi le cam dau dreptate celor care mi-au reproşat asta. Am tendinţa să vorbesc ca şi cum aş fi atotştiutoare sau ca şi cum aş fi pe cale să devin atotştiutoare. Împărtăşesc mai puţin despre preponederentele mele clipe de nesiguranţă.

Aşa că astăzi vorbesc despre o lecţie încă neînvăţată, în ciuda faptului că o ştiu încă din copilărie.

Am crescut la bloc, cu o gaşcă de copii, şi eram mare fană a jocului de-a v-aţi ascunselea. Găseam cele mai ingenioase locuri unde să mă ascund, ca să nu fiu găsită, şi să nu fiu eu cea care rămâne la “mijit”. Cu timpul, am devenit din ce mai ambiţioasă. Căutam locuri îndepărtate, unde eram în stare să stau nemişcată aproape câte vreo jumătate de oră sau chiar o oră.

Aşa de mândră eram că nu puteam fi găsită! Cu atât de multă satisfacţie apăream, mai târziu, să râd în faţa celor care s-au chinuit să mă caute! Eram campioana de necontestat la v-aţi-ascunsa.

Într-o zi, m-am ascuns bine într-o cămăruţă mică a unei clădiri semi-părăsite la patru sau cinci blocuri distanţă. Am fost foarte mulţumită că nu am văzut nici măcar picior de copil care să mă caute. Când am ieşit, triumfătoare, o oră mai târziu şi m-am dus să îmi proclam victoria, nu am mai găsit pe nimeni la locul de joacă. Toată lumea se plictisise şi plecase. Singură, am rămas înfiptă în asfaltul din spatele blocului, fără să înţeleg de ce. De ce nu este nimeni acolo să mă întâmpine? De ce nu îmi recunoaşte nimeni supremaţia în ale jocului de-a v-aţi ascunselea?

Am înţeles prea târziu că, atunci când plecam aşa de departe, ieşeam din joc. Când nu riscam să fiu găsită, ieşeam din joc. Când mă ascundeam atât de bine, mă ascundeam chiar de jocul în sine şi ieşeam din joc.

Continui să fac asta, chiar dacă nu mai este vorba de copiii de la bloc.

Cea mai uşoară soluţie de a fi ne-codependentă este să ies din joc. Să stau mai mult ascunsă, să nu interacţionez, să nu iubesc, să nu mă enervez, să nu mă consum.

Îmi vine în minte ceva ce am citit despre maeştrii zen. Am să citez inexact, pentru că nici măcar nu ştiu unde să îi caut sursa. Una este să stai netulburat şi să meditezi într-un vârf de Himalaya, şi cu totul altceva este să fii tu însuţi, senin, atunci când cobori printre oameni şi eşti înghiontit, tras pe sfoară, sufocat, presat. Dar cu siguranţă, în ultimul caz, meritul este mai mare.

Vă salut, de pe vârful muntelui meu,

semnatura_sara_mic

Advertisements