imi prind tamplele intre maini si imi implor mintea: te rog, trebuie sa ma ajuti.

in camera e intuneric. perdelele imi acopera geamurile si in cea mai mare parte a zilei – ma simt mereu mai in siguranta asa. de ceva timp si singura, ca intr-o lume de straini unde nu se vorbeste nicarieri limba mea. trec prin ceea ce se numeste in terapie “faza de retragere”, unul dintre multele si ingenioasele noastre mecanisme de aparare.

stau de ceva timp fara prieteni. in acelasi timp, tanjesc dupa ei cu toate fortele mele. in acelasi timp, am nevoie de vreo 20 de minute de rugaciune si meditatie in fiecare zi ca sa am curajul sa-mi deschid usa si sa dau ochii cu ei. in acelasi timp, nu vreau decat sa fiu luata in brate si sa mi se spuna ca totul va fi bine. si tot in acelasi timp (sunt foarte multi-tasking) il indepartez pe cel mai pretios dintre toti de langa mine.

stiu ca exista o lume, undeva in afara sferei mele, in care asta pare nebunie. ca daca as fi un desen animat, as fi catzelush invartindu-se dupa propria coada pe un fundal sonor cu muzica clasica vesela. imi dau seama cat de absurd pare cand as fi privita de pe luna.

cum sa explic cuiva ca asta este realitatea si normalitatea mea?

mintea nu vrea sa ma ajute. imi aduce in valuri ganduri, si ganduri si iar ganduri care ma ineaca, de-mi iese apa si prin ochi. o rog, o implor, sa-mi aduca inapoi macar vag senzatia de a fi tinuta in brate, sa recuperez pentru o jumatate de minut bucuria de a ma sti in siguranta. imi intoarce usi trantite in nas, pe care singura le picteaza mai talentata decat am fost eu vreodata la ora de desen.

tot nu pot sa descriu ce se intampla cand un codepedent este anxios.
exista o sfasiere, din gat pana in stomac. nu este o metafora, chiar asa ma simt – o fiinta rupta in doua, injumatatita, zdrentuita pe dinauntru si trasa in doua parti diferite de forte care par mai mari decat ea.
exista un gand cu voce de tunet si care intra pe fereastra prin toate simturile mele: auz, vaz, miros, atingere si gust. il gonesc din urechi si imi apare in ochi. il gonesc de acolo si devine atat de real ca pot sa-l pipai sau sa-l sugrum fara nici un folos.
exista lacrimi care mi se pare uneori ca pornesc din adancimi mai mari decat pot eu avea.

mai rau decat sa pierzi pe cineva efectiv este sa-ti fie frica permanent de faptul ca vei pierde pe cineva, iar acest lucru sa ti se confirme lent, in saptamani, luni si ani, in timp ce mintea si lecturile tale iti spun “nu ai dreptul sa suferi, nici o fiinta umana nu apartine altcuiva, ca sa poata fi pierduta”.

semnatura_sara_mic

Advertisements