După orice prim pas, urmează paşii doi, trei şi patru.

Nu şi la Al Anon, nu şi în codependenţă, nu şi pentru mine.

După primul pas a urmat din nou primul pas, a doua zi dimineaţă. Apoi din nou seara, primul pas. Apoi zi de zi, uneori oră de oră şi situaţie de situaţie, continui să-mi exersez cu conştinciozitate dansul format dintr-o doar singură mişcare.

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea pot şi înţelepciunea să le deosebesc”.

Trebuie uneori să-mi reamintesc din minut în minut că ceea ce se întâmplă pe lângă mine face parte din categoria lucrurilor pe care “nu le pot schimba”. Dorinţele, bucuriile, prostiile, greşelile, comportamentele altor oameni nu sunt ceva ce ţin de mine, ergo nu mă doare capul, ergo respir şi accept, ergo îmi dispare tensiunea din braţe, din picioare şi din suflet asociată cu nemulţumirea.
Şi poate, apoi, din nou mintea mea:
Uuuuuuuuuuuuf, da’ de ce nu mă sună?”

Aşa că mă ridic din nou, răbdătoare, în două picioare, fac pasul, mă aşez în liniştea mea. Imaginea care m-a ajutat cel mai mult până acum a fost să desenez un cerc în jurul meu şi să mă gândesc “Asta pot controla. Ce este în afara cercului nu.”

Este adevărat, sunt momente în care nu funcţionează. Încerc să nu-mi port pică pentru ele, ci reiau dansul de la început, ca un profesor îngăduitor pentru mine însămi.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1, pasul 1, pasul 1.

Şi cu toate că fac un singur pas, permanent, SIMT cum merg din ce în ce mai departe.

semnatura_sara_mic

Advertisements