You are currently browsing the tag archive for the ‘vindecare’ tag.

Din codependență nu te poți vindeca, am aflat eu aproape imediat ce am înțeles că sunt codependentă. Mi-am spus că sigur trebuie să fie o greșeală. Cu siguranță, dacă nu există vreo pastilă, vreo incantație magică, vreun psiholog bine plătit trebuie să existe un ALTCEVA care să te facă bine, că nu poți trăi toată viața cu un blestem care s-a prins de tine în primii ani de viață.

Nu?
Nu-i așa?
Încep să înțeleg de ce nu este așa. Am 31 de ani și deja 8 ani de recuperare, 8 ani în care am mers ori la psiholog, ori la grupurile de suport, ori am citit cărți de specialitate. M-am simțit mai bine și, pentru o perioadă, am crezut că voi fi bine permanent. Cred că mai degrabă mă izolam de situații în care să mă simt rău. Dar astea nu se cheamă viață, se cheamă peșteră.
Ce am aflat după perioade de bine relativ este că uneori am căzut înapoi în fosta mea piele de codependentă fără zgomot prea mare. N-am făcut BUF! Nu m-a durut în mod deosebit, cât să mă dezmeticesc repede. Am căzut uneori atât de lin încât nu mi-am dat seama decât prea târziu, când eram deja prinsă în mocirla propriilor mele reacții de codependentă.
Începusem să îmi neglijez grupurile de sprijin (două). Despre codependență mai citeam doar când îmi cădea câte ceva în mână, întâmplător. Dacă mergeam la grup, îi priveam pe bobocii codependenți cu un fel de condescendență, așa, și cu bucuria că li se întâmplă lor, și nu mie.
Am greșit.
Din codependență nu mă pot vindeca.
Să nu fiu codependentă nu va fi niciodată ceva lipsit de efort. Să nu fiu codependentă înseamnă să urc pe o pantă alunecoasă, pas cu pas, în fiecare zi. Când mă opresc, nu staționez, ci încep să alunec în jos. Și singurul fel de a nu se întâmpla asta, este să mă comport așa cum îmi cere programul:
– Să citesc
– Să lucrez pașii
– Să fiu atentă la ceea ce îmi spun eu mie
– Să meditez
– Să îmi accept neputința
– Să mă predau.
Nu o dată și gata.
Zi de zi, în fiecare zi, așa cum codependentă sunt în fiecare zi.

semnatura_sara_mic

Citisem undeva că nu poţi începe să te vindeci până ce nu iubeşti în totalitate ceea ce este în neregulă cu tine. Mi s-a părut o aberaţie: cum adică să iubesc ceea ce îmi face rău? Ce înseamnă să iubesc toate apucăturile de care mi-aş dori să mă scutur ca un câine ud?

Tot la fel de revoltată am fost când, mai târziu, mi s-a sugerat că orice problemă, orice incovenient şi chiar orice suferinţă au fost provocate, într-un anumit plan, chiar de mine şi că scopul acestor evenimente de viaţa mea ar fi să mă ajute. Îmi rămânea să descopăr doar cum.

Ce prostie, m-am gândit.
Ba chiar m-am înfuriat. Cum îşi permite cineva să îmi spună că eu îmi doresc să îmi fie rău? Ce este bine în a-mi fi rău? NI-MIC.

Corect? Corect!

Mai mult artificial, am căutat să găsesc partea bună în a fi codependent şi am găsit chiar o mulţime de aspecte pozitive.

În ciuda unor argumente foarte convingătoare, nu izbuteam totuşi să-mi iubesc din tot sufletul codependenţa şi să îi fiu recunoscătoare că m-a ajutat cu ceva. Viaţa mea îmi părea defectă. Nu exista nici un motiv suficient de bun să iubesc exact elementul care m-a făcut să intru în derivă, dar continuau să îmi răsune în urechi nişte vorbe înţelepte, al căror adevăr îl simţeam, chiar dacă raţiunea mea nu era de acord cu ele: ceea ce există rău în viaţa noastră există pentru a ne feri de altceva şi mai îngrozitor, nişte frici mult mai mari cărora mintea noastră este convinsă că nu are cum să le facă faţă. Caută frica, priveşte-o în ochi şi de-abia atunci vei înţelege că nu mai eşti un copil mic şi că poţi să o depăşeşti. Şi tot atunci vei înţelege că mereu ai încercat să alegi răul mai mic şi ceea ce pare o suferinţă s-ar putea să te fi protejat într-un mod mai greu de intuit. (pentru explicaţii mult mai competente ale acestor idei, puteţi citi cărţile lui Lise Bourbeau)

Mă plimbam ieri prin apartamentul meu în sus şi în jos, fără chef de nimic. Sincer, am o mulţime de treabă pentru că totul stagnează, iar eu nu mă simt în stare să fac nimic tocmai din cauză că văd că totul stagnează. Senzaţia este cumplită: inutilitate, combinată cu lipsă de scop şi de sens, frică de a începe orice, anxietate prezentă în orice gând şi orice gest. Aştept să îmi apară o lumină, să simt ceva bun în mine. Să fiu şi eu ca toţi oamenii care sunt convinşi că au un suflet, pe lângă minte. Să îmi găsesc pasiunea şi bucuria de a trăi. Să simt. Altceva decât durerea de picioare de la prea mult mers agitat prin casă.

Aproape că m-am oprit cu ambele picioare în aer: asta era.

Exact senzaţia asta, de gol, de frică, de neputinţă, fix asta era ceea ce am încercat să nu simt ani la rândul. Era răul mai mare de care mă ferisem atât de mult timp, uitându-mă la alţii în loc să mă uit la mine. Codependenţa este o reţetă atât de bună să scapi de tine însuţi… Te preocupă mereu ce face altcineva, orice ai păţi este vina altora, a societăţii, a lui Obama sau a lui Dumnezeu. Te zbaţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău şi gândurile despre propria persoană, propria valoare şi propriul sens al existenţei sunt împinse mereu în jos, cu pumnii, sub pretextul că a te gândi la tine înseamnă egoism.

Codependenţa mi-a fost tot timpul un înveliş pufos deasupra pustiului care exista în mine. De-abia acum, că l-am jupuit de pe mine zi de zi, pot în sfârşit să mă privesc aşa cum sunt şi să trăiesc sentimentul cumplit de a nu şti cine sunt.

Este greu şi îmi dau seama că, datorită codependenţei am fost ferită toată viaţa de situaţia de a-i face faţă. Îi mulţumesc pentru asta din suflet şi o iubesc. De asemenea, ţin să o anunţ că avea dreptate şi că îmi este greu, dar că nu îmi este nu imposibil.

semnatura_sara_mic

De când am aflat că sunt codependentă şi cum se comportă un codependent, am câteva pretenţii de la mine. Una dintre ele este faptul că, o dată ce recunosc câte un comportament din ăsta de plantă agăţătoare sau de plângăcioasă, nu mai am nici o scuză să nu-i fac HARŞTI.

Câteva exemple:

sunt tristă pentru că am impresia că Ionel e cam rece cu mine? Mi se aprinde imediat beculeţul pe care scrie “codependenţă” şi fac HARŞTI – trebuie să fiu veselă.

îmi vine să mă plâng la nesfârşit că şeful meu este cel mai demotivant om din lume, că nu ştie să mă aprecieze şi că din cauza lui nu-mi mai vine să fac nimic… din nou, îmi pâlpâie un semn de avertizare, îmi aduc aminte că atunci când îmi place ceea ce fac nu am nevoie de nici un cuvânt bun din partea nimănui, deci HARŞTI, ce-i cu atâta victimizare, Sara treci la treabă!

când mi se vâră pe sub piele câte vreun resentiment faţă de părinţi, deschid cărticica în care scrie faptul că nu are nici un rost să mai acuzăm trecutul, că trebuie să iertăm şi să acceptăm, îmi zic că nu-i a bună cu resentimentele astea, Sara trebuie să ierţi, las-o mai uşor cu nervii, şi fac şi acolo HARŞTI.

Până acum admirabil, mai puţin faptul că HARŞTIUL ăsta nu prea funcţionează. Da, ştiu că sunt codependentă, ştiu să îmi recunosc comportamentele acestea în mine şi atunci de ce mai clocotesc atât de puternic în mine toate sentimentele astea?

Se întâmplă să am atunci ceea ce colegii mei de codependenţă numesc “căderi”. De exemplu, mi se întâmplă să devin plângăcioasă şi să-i acuz pe cei din jurul meu că sunt răi cu mine, că mă ignoră şi că mă rănesc. Sau mi se întâmplă să ţip. Sau să dau replici tăioase pe cale ierarhică şi să ameninţ cu demisia, doar pentru a-mi muşca buzele două minute mai târziu. Victimă, furie reprimată, impulsivitate – câteva dintre plăgile urâte care se ascund sub chipul binevoitor şi săritor al codependenţei. Nimic nu mi se pare mai descurajant decât să îmi iasă la suprafaţă. După astfel de momente, mă supăr atât de tare pe mine, încât mi se pare că toată munca mi-a fost în zadar.

Mi-a trebuit un an (tot anul acesta) de încercări disperate de a fi “ne-codependentă” pentru a-mi aduce aminte un adevăr simplu: până când nu învăţ să mă iubesc în ciuda şi cu tot cu codependenţa mea şi toate tinichelele zdrăngănitoare ce o urmează, degeaba încerc să mă vindec.

Atunci când încerc să îmi ascund resentimentele, furia, gelozia sau orice alte rănile îmi doresc să semăn cu fiinţa perfectă “de manual” care trebuie să fie perfect echilibrată, neataşată şi cu izvor de fericire în interior. De asemenea, asta înseamnă că încerc să par invulnerabilă.

Am avut surpriza ca după una dintre “căderile” mele, în care m-am declarat şi rănită, şi trădată, şi ignorată, şi singură, şi dezamăgită lucrurile să se schimbe dramatic în bine. “Stai un pic, lucrurile nu funcţionează aşa”, m-am gândit. “Ce am făcut, iar am manipulat?” Nu manipulasem. Doar aşezasem pe masă nişte sentimente de care nu eram mândră, dar le-am recunoscut ca fiind ale mele şi am încercat din răsputeri să nu mă urăsc pentru asta.

Iar a recunoaşte că te doare şi că eşti rănit şi că ţi-e greu cere uneori mai mult curaj decât a zâmbi netulburat în faţa unei dureri.

A-ţi mărturisi deschis gelozia şi posesivitatea te lasă mult mai vulnerabil şi mai sincer în faţa celuilalt decât încercările disperate de a nu emite nici o pretenţie asupra celuilalt, de a-l lăsa să-şi trăiască viaţa conform propriilor alegeri – Live and let live.

A-ţi da voie să nu poţi, uneori, să fii senin cred că este ceva la fel de greu de dobândit ca seninătatea. Şi poate singura cale.

semnatura_sara_mic

de mult, timp, tot aud lume spunând că “lucrează” cei 12 paşi Al Anon. că “lucrează” cu ei înşişi sau că tot ceea ce pot face este să continue să lucreze şi să spere că, încet, rănile se vindecă.

nu prea înţelegeam eu ce înseamnă “a lucra”. a citi e una, a te gândi e alta dar “a lucra”, ca şi cum ar fi un job part-time, mi se pare un pic cam mult. acum înţeleg.

codependenţa se vindecă cu pixul în mână şi foaia de hârtie în faţă. tratamentul se lucrează fix aşa cum făceam, în clasa I, beţişoare şi bastonaşe, litere rescrise pe caietul de ortografie. se răspunde la întrebări ca dintr-o culegere de exerciţii, una din aia plictisitoare în care chiar trebuie să treci prin toate exerciţiile.

nu aş fi crezut că este posibil, după cât am citit, că ar fi nevoie să mă aplec asupra unei foi cu întrebări ca să mai aflu lucruri despre mine. dar, sincer, aşa am făcut pasul I şi o parte din pasul II. Deasupra unei foi de hârtie, răspunzând unor întrebări precum: “de câte ori te-ai lăsat pe tine la o parte pentru a face ceea ce dorea altcineva?”; “fă o listă cu felurile în care dragostea ta obsesivă pentru o altă persoană ţi-a afectat viaţa”; “descrie toate metodele prin care ai încercat să te faci iubită şi nu ai reuşit”.

a funcţionat. am răspuns cu reticenţă, apoi din ce în ce mai “ascultătoare” şi, după câteva zile, mi-am dat seama: tot timpul acesta mă purtasem (şi mă port) nebuneşte. am încercat, de mii de ori, acelaşi lucru, aceleaşi sentimente, aceleaşi acţiuni sperând că DE DATA ASTA va funcţiona.

astfel “am lucrat” eu pasul 1. ca la şcoală. ca un proiect la muncă.

am găsit pe internet câteva foi de lucru pentru pasul 1 care ar putea să vă ajute în cazul în care vă hotărâţi să mergeţi pe calea aceasta.

Foaie de lucru pentru pasul 1 – Serene Center

Întrebări pentru toţi paşii

Întrebări pentru toţi paşii, altă sursă

Spor la lucru

semnatura_sara_mic

Îmi pare rău că scriu aici doar despre ce este mai apăsător în codependenţă, şi nu despre vindecare. Dintotdeauna durerea împinge mult mai mult la scris decât fericirea, cine are chef să citească pagini întregi despre iepuraşi pufoşi şi picknicuri sub curcubeu?

Totuşi, vindecarea. Codependenţa trece la fel ca astmul: o purtăm toată viaţa cu noi, dar dacă avem grijă, nici măcar nu-i simţim greutatea în piept.

Iată câteva lucruri pe care le-am învăţat recent şi care mă ajută să înţeleg mai bine paşii pe care trebuie să îi fac spre vindecare.

  • în momentele crunte, îmi place să îmi aduc aminte de alte momente crunte. Cu toţii am trecut prin suferinţe despre care credeam că ne vor consuma. Cu toţii am avut momente atât de grele, încât am crezut la un moment dat că nu mai ştim să respirăm şi poate ar fi mai bine aşa. Am crezut că este sfârşitul lumii. A fost? Nu. Ne-a fost viaţa atât de îngrozitoare, începând de atunci? Nu. Am mai fost fericiţi? Da. Nu există cu adevărat “Nu pot să trăiesc fără tine”, putem trăi, putem fi fericiţi, putem dansa, iubi, picta, scrie, râde, alerga…fără oricine din viaţa noastră.
  • “Faci la fel, păţeşti la fel”. De mii de ori, facem acelaşi lucru. Plângem, oftăm, de smiorcăim, salvăm, ne punem la dispoziţia…, ajutăm, acuzăm, ne simţim nedreptăţiţi, ne muşcăm pumnii în tăcere, ghicim dorinţe, îndeplinim dorinţe, cumpărăm lucruri, gândim strategia perfectă. Nu funcţionează niciodată, nu ne ajută cu nimic. Şi atunci, când îmi dau seama că “fac la fel”, mă opresc şi mă întreb dacă totuşi n-aş putea să fac şi altfel.
  • Universul nu poate fi păcălit. Recunosc, tentaţia mea cea mai mare este de a-i lăsa pe oameni în pace sperând ca astfel să primesc ceea ce vreau. Mecanismul de gândire din capul meu sună cam aşa “dacă am să învăţ să las lucrurile să meargă de la sine, înseamnă că o să meargă bine şi, deci, el se va întoarce la mine”. Asta este economie de piaţă, nu vindecare. Universul are totuşi o inteligenţă care o depăşeşte pe cea a unui copil de clasa întâi: ştie diferenţa dintre negociere şi manipulare.
  • “Renunţă să mai câştigi” – este unul dintre îndemnurile din Femei care iubesc prea mult. Cum adică să câştig? Atunci când urmăresc cu adevărat ce se întâmplă în mintea mea şi ce se ascunde în spatele tuturor lacrimilor de auto-compătimire sau a “bosumflărilor”, a “întristărilor”, a stărilor de disperare… este dorinţa de a “câştiga” jocul ăsta. Aş vrea ca el să se întoarcă la mine şi să-şi ceară scuze; să spună că este vinovat pentru tot.

Toate acestea mă ajută la Pasul 1, pe care încă îl mai fac.

semnatura_sara_mic

După orice prim pas, urmează paşii doi, trei şi patru.

Nu şi la Al Anon, nu şi în codependenţă, nu şi pentru mine.

După primul pas a urmat din nou primul pas, a doua zi dimineaţă. Apoi din nou seara, primul pas. Apoi zi de zi, uneori oră de oră şi situaţie de situaţie, continui să-mi exersez cu conştinciozitate dansul format dintr-o doar singură mişcare.

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea pot şi înţelepciunea să le deosebesc”.

Trebuie uneori să-mi reamintesc din minut în minut că ceea ce se întâmplă pe lângă mine face parte din categoria lucrurilor pe care “nu le pot schimba”. Dorinţele, bucuriile, prostiile, greşelile, comportamentele altor oameni nu sunt ceva ce ţin de mine, ergo nu mă doare capul, ergo respir şi accept, ergo îmi dispare tensiunea din braţe, din picioare şi din suflet asociată cu nemulţumirea.
Şi poate, apoi, din nou mintea mea:
Uuuuuuuuuuuuf, da’ de ce nu mă sună?”

Aşa că mă ridic din nou, răbdătoare, în două picioare, fac pasul, mă aşez în liniştea mea. Imaginea care m-a ajutat cel mai mult până acum a fost să desenez un cerc în jurul meu şi să mă gândesc “Asta pot controla. Ce este în afara cercului nu.”

Este adevărat, sunt momente în care nu funcţionează. Încerc să nu-mi port pică pentru ele, ci reiau dansul de la început, ca un profesor îngăduitor pentru mine însămi.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1.
De la început.
Pasul 1, pasul 1, pasul 1.

Şi cu toate că fac un singur pas, permanent, SIMT cum merg din ce în ce mai departe.

semnatura_sara_mic

Pasul 1. “Am admis ca eram neputiincioşi în faţa alcoolului – că vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”

Dacă semănăm cât de cât, “cei 12 paşi Al-Anon” trebuie să fie ceva la fel de “familiar” (i-am auzit, am citit de zeci de ori despre ei) şi la fel de “străin” (da, da, faini paşi. am să mă apuc şi eu într-o zi de ei sau da, sunt nişte paşi foarte buni, dar nu sunt pentru MINE).

Pasul 1, dintre toţi paşii, mi se părea cel mai departe de mine. Altă galaxie. Era pentru ceilalţi. Eu n-am nici o treabă, atâta vreme cât nu mai trăiesc cu nici un alcoolic şi toată problema gradelor dintr-o băutură mi se pare de-a dreptul neinteresantă. Pasul 1 era clar o chestie depăşită de la natură. Desigur, faptul că trăiam într-o disperare continuă, că îmi frângeam mâinile, că îmi întorceam sufletul pe dos de la nişte lucruri la fel de nesemnificative ca o pereche de şosete era n-avea NICI O LEGĂTURĂ. Nici una.

Spuneam tare că renunţ să fiu o victimă, în timp ce mintea mi se încolăcea ca un şarpe în jurul tuturor scenariilor distructive din lume care mă lăsau, în propria imaginaţie, distrusă şi aşteptându-mi salvatorul.

Spuneam tare că mă dezbrac de toate mecanismele codependenţei, în timp ce tot ceea ce făceam avea drept scop să determin o schimbare în altcineva.

Aveam teorii savante despre felul în care trebuie să fii, doar pentru a fi opusul lor perfect, pentru a mă pedepsi pentru asta şi a mă simţi încă şi mai rău din această cauză.

Fără NICI O LEGĂTURĂ cu pasul unu.

Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că TOATE aveau legătură cu pasul unu. Fusese nevoie de doar câteva momente de sinceritate cu mine. Trebuia să-mi dau seama că eram atât de obişnuită să fiu nefericită din propria minte încât respingeam orice m-ar fi făcut mai puţin nefericită. Căutam atât de mult “mângâiere” încât refuzam să mă comport într-un mod care nu cerea mângâiere, ci bucurie.

În clipa mea de sinceritate, am văzut toate astea. Mi-au “venit” ca nişte chestii deja ştiute, deja dezbătute în mintea mea şi fără străfulgerarea vreunei revelaţii. Dar pentru prima dată, le-am acceptat pur şi simplu, fără să mai am nici o scuză. Şi-am mai acceptat şi faptul că trebuie să fac pasul 1. Şi am mai înţeles câteva lucruri despre acest pas:

step one

  • Pasul 1 nu înseamnă a renunţa la ceea ce vreau. Dimpotrivă, îmi este mai clar acum ce vreau decât oricând altă dată. Doar am luat dorinţa mea, am iubit-o, am pus-o în braţele lui Dumnezeu (sau Univers, cum îi spun eu) şi i-am zis “Descurcă-te. Fă-mi rost de ea”.
  • Pasul 1 nu înseamnă să faci ORICE pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Înseamnă să fii sigur că se vor îndeplini, că se va găsi o cale, iar treaba mea este să mă bucur de drumul pe care sunt.
  • Pasul 1 înseamnă să-mi doresc din tot sufletul, dar să nu-mi leg viaţa de rezultat. Poate să fie, poate să nu fie, important este că eu vreau.
  • Pasul 1 înseamnă că nu pot să controlez cum se întâmplă lucrurile.
  • Pasul 1 nu are, pentru mine, nici o legătură cu alcoolul. În schimb, am făcut o listă cu toate lucrurile pe care nu le pot controla, deşi mi-ar plăcea. Am citit şi recitit lista şi am ridicat din umeri. NU POT FACE NIMIC. Poftim Universule, ia lista aceasta, ai grijă de ia.
  • Pasul 1 a fost “iupiiiiiiiiiiiiiiiiiii”, ce bine că am scăpat de toate lucrurile astea. Nu mai am nici o treabă cu ele.
  • Pasul 1 înseamnă că tot ceea ce pot face are legătură cu mine, doar cu mine. Singura mea treabă este să mă comport în “armonie” cu visele şi dorinţele mele.
  • Pasul 1 înseamnă sinceritate cu mine, înseamnă un efort de a-mi reaminti, în fiecare clipă, în fiecare situaţie ce pot să controlez şi ce nu.
  • Pasul 1 va însemna de acum “duşul de dimineaţă”. O chestie care trebuie făcută zilnic pentru că altfel… începe să pută.

Ştiu că pentru mulţi felul în care am făcut eu pasul 1 poate să nu aibă nici o logică, nici o legătură. De aceea paşii sunt o chestie globală, dar experienţa lor este una pur personală. Puteţi citi mai mult despre cei 12 paşi pe site-ul Al Anon.

semnatura_sara_mic

… şi pentru nina.

si eu eram in fata calculatorului. un urlet puternic se ridica in mine pe masura ce citeam randuri dupa randuri despre codependenta. eram bolnava? Nu mi se intampla mie asta. Nu MIE. Si nu ASTA.

Adica, ce-i chestia asta, un fel de boala psihica? Adica sunt nebuna? sunt cu capu’? Eu, persoana aceea care s-a jurat sa fie mereu cu capul pe umeri? Sa nu o apuce isterii ca pe mama, sa-si infraneze cu orice pret atacurile de violenta sa nu devina ca tata? Ei sunt asa, iar EU trebuie sa ma tratez?

Nu se poate, sunt niste prostii psihologice site-urile astea, sarlatani care indruga vorbe goale si care nu vor decat sa-mi spele creierul, stiu eu mai bine. ce caut eu pe ele? e injositor sa bag in seama bla-bla-urile astea self-help. mi-e si rusine ca iau in considerare ce spun astia.

Dar mana mea, inteleapta, continua sa faca click-uri, din link in link, din pagina in pagina, la fiecare paragraf mă aştepta o oglindă a mea. Cum se putea ca simptomele unei boli să descrie atât de bine furtunile pe care le trăisem în interior, toate ciocnirile mele de sentimente să fie listate acolo cu bullets-uri? Tot ce gândeam eu, tot ce eram, tot ce plângeam era… un diagnostic. Codependenta.

Tremuram. E putin spus – imi tremurau gândurile în mine. În faţa descrierilor atât de exacte, au început să-mi curgă lacrimi fără să plâng. M-am simţit, câteva secunde, ca intr-un film în care imaginea este decalată de sonor: mai întâi lacrimile, senzaţia de sărat pe obraz, parcă fără nici o legătură cu colcăiala de viermi din creierul meu, şi abia apoi senzaţia usturătoare care îmi urca din ce în ce mai sus pe gât, până a izbucnit.

Şi am ştiut. Eram codependentă.

Am închis capacul laptopului ca şi cum aş fi dat un “Delete”. M-am culcat cu speranţa aceea secretă că mâine dimineaţă nimic din seara aceea nu va fi fost real.

A fost foarte greu. Am mai oscilat câteva săptămâni între negare şi acceptare, dar toate cuvintele alea îmi rămăseseră înscrise pe creier şi fiecare zi, fiecare gând şi fiecare prăbuşire a sufletului îmi aducea un nou argument. Mi-am acceptat codependenţa cu inima grea.

Dar ştiţi ce?

Acum e bine. De atunci am aflat atât de multe lucruri despre mine, mi-am găsit liniştea în atât de multe situaţii în care nu aş fi crezut posibilă fericirea, am transformat atât de multe găuri negre din suflet în oaze de bucurie încât mă bucur că mi s-a oferit şansa să descopăr că sunt codependentă.

Uneori este infricosator sa stiu ca am sufletul acoperit de atat bezna – păşesc prin mine cu atâta teamă, încât dacă am ghinionul să mă apuce chestia asta pe vreo trecere de pietoni, trebuie să am grijă permanent să nu cad din picioare. Dar când încep să dezleg iţele vreunei reacţii, când simt că înnebunesc dar ştiu că doar exagerez, când am impresia că este sfârşitul lumii dar ştiu că de fapt e doar sfârşitul unei zile mai proaste… atunci, în întunericul acela apare un pic de lumină.

Îmi pare rău pentru cei care se descoperă codependenţi şi vă înţeleg groaza pe care o simţiţi în suflet la început. Dar să nu vă fie frică – pentru că suntem mulţi pe lumea asta şi ne putem ţine de mână, chiar şi pe beznă.

semnatura_sara_mic

Din ciclul “cum fac să nu mai fiu codependentă?”… 

Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu pot să nu fiu cum sunt şi că nu este ceva de care “scap”, ci este o parte din mine la fel de reală ca şi plămânii. Iar în cazul plăminilor, atunci când nu funcţionează cum trebuie, nu negi că îi ai ci încerci să găseşti o cale de vindecare sau de a trăi cât mai bine cu astmul tău – de exemplu.

În cazul codependenţilor, calea este să ai “grijă de tine”, înainte de a avea grijă de alţii. În Codependent no More am găsit câteva “concepte” ale grijei faţă de sine şi am să vorbesc despre fiecare în parte.

Primul este Detaşarea.

Detaşarea este, în mod evident, antonimul ataşării, adică acel sentiment că destinul este sudat fără chip de întoarcere de destinul altcuiva. Confundat de multe ori cu iubirea pură. Eu, una, mă simt ataşată în numeroase feluri: simt că este de datoria mea să rezolv problemele atunci când îi apar în cale şi mă simt vinovată dacă nu pot face nimic în privinţa asta; zâmbetele mele sunt direct proporţionale cu zâmbetele lui; simplul gând de a-mi despărţi viaţa de acea persoană mă împinge pe un drum atât de înnegurat încât parcă nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să mă întorc înapoi pe drumul meu dureros.

Ataşarea creează, mai mult decât frică, anxietate. De exemplu, în scrisoarea mea pentru “drog”, nu era vorba de frică (pentru că frica vine şi pleacă), ci de un stare mult mai lichidă, una care se împrăştie şi se aşează ca pâclă pe fiecare fibră din om. O grijă continuă – pentru ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se va întâmpla şi, cel mai rău, ceea ce s-ar putea întâmpla.

Şi atunci? Cum arată detaşarea? 

Cea mai mare greşeală este în general să credem că detaşarea arată ca indiferenţa. De fapt, este o cale lungă de la obsesia permanentă care ne ţine legaţi de cineva până la indiferenţă. Detaşarea este o eliberare, nu doar pentru noi, ci şi pentru cealaltă persoană. Înseamnă să îi oferi dreptul celuilalt să fie cine este, chiar dacă nu îmi convine cine este. Să facă ce vrea să facă, chiar dacă asta nu este ce aş vrea eu să facă – dar în loc să sufăr, să accept. Înseamnă să nu mă mai simt responsabilă pentru greşelile lui, ci să mă simt responsabilă pentru ceea ce fac sau nu fac eu. Înseamnă să am grijă să fac lucrurile care îmi aduc fericire.

Şi, mai mult decât orice, detaşarea înseamnă să nu îi mai dau voie celuilalt să fie stăpân asupra fericirii mele. De ce să pun în mâinile altcuiva ceva atât de al meu? Cum să nu mă consum permanent că nu sunt fericită, dacă mi-am predat fericirea cu uşurinţa cu care arunc un bănuţ într-o fântână?

Aşa că detaşarea înseamnă, pentru mine, să îmi iau înapoi fericirea în mâinile mele şi să nu-mi mai spun niciodată că este treaba altcuiva. Este cam cel mai important job pe care îl voi avea de făcut vreodată: să fiu managerul fericirii mele.

Rezultatul? În puţinele clipe în care reuşesc să mă detaşez?

Dansez printre nori pufoşi.

Cartea are şi câteva exerciţii, la sfârşit, cum ar fi să scrii o scrisoare obiectului obsesiei tale până ce îţi iese totul din suflet şi să îţi imaginezi plasându-l în mâinile lui Dumnezeu.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 289 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: