m-am gândit astăzi cu mai multă atenţie la pasul unu. da, ştiu că este o singură frază şi că este improbabil să nu fii atent la o frază timp de un an, dar astăzi mi-a “picat o fisă”.

“Vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”.

Cât de uşor pot să identific acest lucru în orice moment în care mă învelesc în frică. De ani de zile, mi-am lăsat viaţa în mâinile altora: am reacţionat.

  • Când cineva este furios pe mine, mă sperii.
  • Când cineva se bucură să mă vadă, mă bucur.
  • Când cineva mă laudă, mă iubesc.
  • Când cineva mă critică, mă urăsc.
  • Când cineva nu mă sună, plonjez în apele tulburi ale durerii.
  • Când cineva mă iubeşte, zbor.

Şi atunci când reacţionez la toţi şi toate din jurul meu, îmi devine clar cum le-am dat altora voie să-mi stăpânească viaţa. Am lăsat-o ca un balon de săpun în aer, aşteptând de la alţii să tot sufle în el pentru a-l menţine sus, prăbuşindu-mă fără şansă când nu mai este nimeni în jur să facă asta.

În felul acesta devenise viaţa mea de nestăpânit.

Partea frumoasă a Pasului unu este că nici măcar nu mi se cere să mi-o iau înapoi în stăpânire. Doar să-mi dau seama ce se întâmpla cu viaţa mea, în timp ce eu eram ocupată să o trăiesc pe a altora.

semnatura_sara_mic

Advertisements