10 paşi simpli pentru a nu fi cine sunt

Mă anunţă că vine până jos în două minute. “Poţi să-mi dai aspiratorul?” “Sigur că da.” “Vin.” “Hai.”

Mă descalţ de şlapii de plastic, îmi scot şosetele cu dungi prin care îmi ieşea degetul mare de la piciorul stâng.

Mă uit în jur. Cărţile de spiritualitate . Le aşez într-un colţ îndepărtat al bibliotecii, cotorul spre interior, astfel încât să nu poată fi văzute titlurile.

Mai departe.

Colţul de rufe roz, pregătit pentru a fi pus în maşină. Strâns. Tuflit în dulap. Închis dulap.

Şosetele desperecheate răspândite pe sub calorifer, le iau, mă întreb pe unde o fi celelalte, le pun pe calorifer.

Urmele de seminţe de pe pat sunt rapid măturate de pe cuvertură.

Şterg cutia de la aspirator de pat; cu o mişcare de picior, în drum spre baie, îmi aranjez papucii din faţa uşii; aşez cănile murdare pe chiuvetă.

Mă întorc în faţa calculatorului, îmi închid documentele, ferestrele de internet care mă trădează, îmi pun din nou radio.

Citesc chestii, bloguri.

Vine.

Spun o poveste care nu îşi merită tonul supra-entuziast.

Pleacă.

Mă aşez pe pat şi mă relaxez. Parcă mi-e un pic frig fără şosete.

Gândurile pe care nu le vreau

E ca şi cum ai încerca să fugi de şoldurile tale. Oricât de repede fugi, ele sunt mereu cu tine.

sunt cu ochii pe tine

V-a enervat vreodată cineva (probabil mama) atunci când vă demonstrează că vă are mereu în obiectiv?

Mama, deodată, în timp ce-mi înfingeam furculiţa în mămăligă:
“Te-ai hârjonit cu vreo mâţă?”
“Nu”, îi zic, neînţelegând de unde şi până unde. “De ce?”
“Văd că te-ai zgâriat pe mână, m-am gândit că de la un pisic”.

sau

“Auzi, da tu eşti supărată?”
“… Nu…”
“Te-am auzit vorbind la telefon despre o ceartă…”

Până nu demult, lucrurile astea mă duceau la exasperare, fără să pot pune degetul pe ce mă enerva, mai exact. Acum, mă exasperează, dar un articol pe care l-am citit dimineaţă măcar i-a dat un nume.

“Distanţă psihologică“

Distanţa psihologică, spre deosebire de cea fizică, se referă la intensitatea atenţiei acordate celeilalte persoane. Pentru codependenţi, distanţa psihologică faţă de cealaltă persoană tinde să fie egală cu zero. Vrem să ştim totul, suntem furioşi atunci când simţim secrete.

Eu, una, la nivel psihologic, sunt permanent la doar doi paşi de obsesia mea. Îmi folosesc inteligenţa, intuiţia, pun cap-la-cap indicii ca să aflu ceea ce nu mi se spune. Este enervant, iar cealaltă persoană se simte urmărită, hărţuită şi permanent observată. Şi, chiar dacă ne vedem rar sau dacă stăm în două coţuri diferite ale camerei, distanţa psihologică nu este deloc afectată.

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, în terapia de ieşire din codependenţă, se vorbeşte despre “detaşare”, fără a se vorbi despre “despărţire”. Nu este nevoie să te desparţi de iubit sau de iubită. Este suficient să faci doi paşi în spate. Psihologici.

limbajul self help

Mă scot din sărite cărţile de self-help.
Serios. Cine vorbeşte aşa în lumea noastră?
“Vă este frică. Aţi putea să îmi spuneţi un pic mai mult despre ceea ce simţiţi şi ce anume vă imaginaţi referitor la această teamă?”

Aham. Sigur că da. Cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să mă introspectez un pic pentru a vă furniza un răspuns cât mai în armonie cu adevăratul meu Eu şi nu cu măştile pe care aleg să le port pentru a-mi proteja Ego-ul.

În lumea reală se întâmplă aşa:
- Mi-e frică.
- Hai revino-ţi.

Ce înseamnă a accepta

Nu am cuvinte să vă descriu cât de mult m-am luptat cu acest cuvânt “a accepta”. Timp de un an, un an şi jumătate, a fost un cuvânt al cărui înţeles am încercat să îl prind cu la fel de mult succes cât pot prinde în palmă un singur fulg de nea: este acolo o nano-secundă, poate am o senzaţie de răceală infimă pe mână şi gata.

La fel şi acceptatul. Mi-am bătut capul să fiu o fiinţă care acceptă, dar din când în când izbunesc cu furie pentru toate lucrurile pe care le acceptasem înainte: umilirile, învinovăţirile, reproşurile.

Nu era asta.

Am vrut să fiu prietenoasă cu toată lumea din jurul meu, să nu mai resping, să îmi împrăştii căldura. Nu a trecut mult timp până să-mi dau seama cât de artificial era.

Nici asta.

Am citit despre cum “a accepta” înseamnă să vezi ceea ce este şi să ştii că asta este realitatea, fără să vrei să fie altfel, fără să însemne că îţi place.

Dar orice gând despre realitatea care era venea la ofertă (doi-în-unu) cu nemulţumirea. De ce trebuie să fie aşa? De ce nu poate fi altfel? De ce mi-am făcut toate lucrurile astea? De ce mi s-au întâmplat mie. În fine, ştiţi repertoriul.

În final, am găsit cea mai bună definiţie a acceptării în Rugăciunea Seninătăţii. “Dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba.” Nu spun rugăciunea des, în schimb fac mereu exerciţiul să împart situaţiile în cele care ţin de mine sau nu ţin de mine. Cele care ţin de mine sunt puţine şi se referă, în principiu, la ceea ce simt.

Cele care nu ţin de mine mă înconjoară permanent şi, în faţa lor, este nevoie de o singură atitudine: acceptarea. Lucrurile sunt aşa. Nu înseamnă că îmi plac, ci doar că nu are rost să îmi irosesc energia dorindu-mi să fie altfel. Nu înseamnă că înghit tot, ci doar nu mă dau peste cap să schimb părerea oamenilor despre mine, de exemplu. Nu înseamnă că trebuie să fiu cu zâmbetul pe faţă 24 de ore din 24, doar să am grijă să nu mă uit la viaţa mea şi să văd doar partea minusculă care nu îmi place la ea.

Dacă aveţi şi voi propriile lupte cu conceptul de a accepta, mi-ar plăcea să le aud.

o idee interesantă

Dar dacă Dumnezeu ne-ar fi poruncit să fim fericiţi?

Gândul

Este mereu acolo, în umbră, privindu-mă. Uneori, nu-mi spune nici un cuvânt; nici măcar nu îl aud, nici un foşnet, nici o notă nedorită, dar ştiu, aşa cum ştiu că sub picioarele mele este pământ, că Gândul este acolo.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc din citit în pauza dintre două litere, ideea, cuvântul, silaba suspendate în aşteptarea lui.

O să treacă. Ştii că, într-o zi, ai să te gândeşti la acum şi prezentul acesta îţi va părea neverosimil. Povestea altcuiva.Nişte rânduri şterse de ploaie.

Îmi plec din nou capul şi-mi continui lectura în prezenţa Gândului, simţindu-l cum mă sfredeleşte cu privirea nevăzută. Îmi pot schimba activitatea, poate un film, poate un duş, mintea condusă cu fermitate pe o cărare sigură, acolo unde are mirosuri de simţit, poante de înţeles, zgomot de auzit.
Şi totuşi.
Aşa cum noaptea, pe o stradă pustie, fără să aud paşi, şi fără umbre care să mă avertizeze, aş şti dacă sunt urmărită, aşa ştiu că Gândul este acolo.

Acum o lună, poate nici atât, ţi-a spus că te iubeşte. Tu erai supărată pe el. Poftim, acum nici nu vorbiţi.
Numai TU eşti de vină. NUMAI TU. NUMAI TU

O zi bună este una în care, la un moment dat, îmi vine în minte:
Uau. N-am mai gândit Gândul!

Poate au fost minute, poate chiar o oră, dar însăşi această constatare îl aduce înapoi.

Şi astfel începe din nou. Fiecare mişcare de mână, literă tastată pe calculator, fişier deschis, fişier închis, idee, strategie, mâncare, gură de cafea, fiecare gest urmat, imediat, aproape instantaneu, de propria-i umbră.

Bravo, l-ai alungat din viaţa ta.

Prezentul, dedublat, cu partea lui colorată pe dinafară, şi conştiinţa dureroasă a Gândului pe dinăuntru, îşi continuă drumul spre trecut.

cum se lucrează paşii

de mult, timp, tot aud lume spunând că “lucrează” cei 12 paşi Al Anon. că “lucrează” cu ei înşişi sau că tot ceea ce pot face este să continue să lucreze şi să spere că, încet, rănile se vindecă.

nu prea înţelegeam eu ce înseamnă “a lucra”. a citi e una, a te gândi e alta dar “a lucra”, ca şi cum ar fi un job part-time, mi se pare un pic cam mult. acum înţeleg.

codependenţa se vindecă cu pixul în mână şi foaia de hârtie în faţă. tratamentul se lucrează fix aşa cum făceam, în clasa I, beţişoare şi bastonaşe, litere rescrise pe caietul de ortografie. se răspunde la întrebări ca dintr-o culegere de exerciţii, una din aia plictisitoare în care chiar trebuie să treci prin toate exerciţiile.

nu aş fi crezut că este posibil, după cât am citit, că ar fi nevoie să mă aplec asupra unei foi cu întrebări ca să mai aflu lucruri despre mine. dar, sincer, aşa am făcut pasul I şi o parte din pasul II. Deasupra unei foi de hârtie, răspunzând unor întrebări precum: “de câte ori te-ai lăsat pe tine la o parte pentru a face ceea ce dorea altcineva?”; “fă o listă cu felurile în care dragostea ta obsesivă pentru o altă persoană ţi-a afectat viaţa”; “descrie toate metodele prin care ai încercat să te faci iubită şi nu ai reuşit”.

a funcţionat. am răspuns cu reticenţă, apoi din ce în ce mai “ascultătoare” şi, după câteva zile, mi-am dat seama: tot timpul acesta mă purtasem (şi mă port) nebuneşte. am încercat, de mii de ori, acelaşi lucru, aceleaşi sentimente, aceleaşi acţiuni sperând că DE DATA ASTA va funcţiona.

astfel “am lucrat” eu pasul 1. ca la şcoală. ca un proiect la muncă.

am găsit pe internet câteva foi de lucru pentru pasul 1 care ar putea să vă ajute în cazul în care vă hotărâţi să mergeţi pe calea aceasta.

Foaie de lucru pentru pasul 1 – Serene Center

Întrebări pentru toţi paşii

Întrebări pentru toţi paşii, altă sursă

Spor la lucru

haideţi să vedem şi rozul

Îmi pare rău că scriu aici doar despre ce este mai apăsător în codependenţă, şi nu despre vindecare. Dintotdeauna durerea împinge mult mai mult la scris decât fericirea, cine are chef să citească pagini întregi despre iepuraşi pufoşi şi picknicuri sub curcubeu?

Totuşi, vindecarea. Codependenţa trece la fel ca astmul: o purtăm toată viaţa cu noi, dar dacă avem grijă, nici măcar nu-i simţim greutatea în piept.

Iată câteva lucruri pe care le-am învăţat recent şi care mă ajută să înţeleg mai bine paşii pe care trebuie să îi fac spre vindecare.

• în momentele crunte, îmi place să îmi aduc aminte de alte momente crunte. Cu toţii am trecut prin suferinţe despre care credeam că ne vor consuma. Cu toţii am avut momente atât de grele, încât am crezut la un moment dat că nu mai ştim să respirăm şi poate ar fi mai bine aşa. Am crezut că este sfârşitul lumii. A fost? Nu. Ne-a fost viaţa atât de îngrozitoare, începând de atunci? Nu. Am mai fost fericiţi? Da. Nu există cu adevărat “Nu pot să trăiesc fără tine”, putem trăi, putem fi fericiţi, putem dansa, iubi, picta, scrie, râde, alerga…fără oricine din viaţa noastră.
• “Faci la fel, păţeşti la fel”. De mii de ori, facem acelaşi lucru. Plângem, oftăm, de smiorcăim, salvăm, ne punem la dispoziţia…, ajutăm, acuzăm, ne simţim nedreptăţiţi, ne muşcăm pumnii în tăcere, ghicim dorinţe, îndeplinim dorinţe, cumpărăm lucruri, gândim strategia perfectă. Nu funcţionează niciodată, nu ne ajută cu nimic. Şi atunci, când îmi dau seama că “fac la fel”, mă opresc şi mă întreb dacă totuşi n-aş putea să fac şi altfel.
• Universul nu poate fi păcălit. Recunosc, tentaţia mea cea mai mare este de a-i lăsa pe oameni în pace sperând ca astfel să primesc ceea ce vreau. Mecanismul de gândire din capul meu sună cam aşa “dacă am să învăţ să las lucrurile să meargă de la sine, înseamnă că o să meargă bine şi, deci, el se va întoarce la mine”. Asta este economie de piaţă, nu vindecare. Universul are totuşi o inteligenţă care o depăşeşte pe cea a unui copil de clasa întâi: ştie diferenţa dintre negociere şi manipulare.
• “Renunţă să mai câştigi” – este unul dintre îndemnurile din Femei care iubesc prea mult. Cum adică să câştig? Atunci când urmăresc cu adevărat ce se întâmplă în mintea mea şi ce se ascunde în spatele tuturor lacrimilor de auto-compătimire sau a “bosumflărilor”, a “întristărilor”, a stărilor de disperare… este dorinţa de a “câştiga” jocul ăsta. Aş vrea ca el să se întoarcă la mine şi să-şi ceară scuze; să spună că este vinovat pentru tot.

Toate acestea mă ajută la Pasul 1, pe care încă îl mai fac.

un tablou al nebuniei

imi prind tamplele intre maini si imi implor mintea: te rog, trebuie sa ma ajuti.

in camera e intuneric. perdelele imi acopera geamurile si in cea mai mare parte a zilei – ma simt mereu mai in siguranta asa. de ceva timp si singura, ca intr-o lume de straini unde nu se vorbeste nicarieri limba mea. trec prin ceea ce se numeste in terapie “faza de retragere”, unul dintre multele si ingenioasele noastre mecanisme de aparare.

stau de ceva timp fara prieteni. in acelasi timp, tanjesc dupa ei cu toate fortele mele. in acelasi timp, am nevoie de vreo 20 de minute de rugaciune si meditatie in fiecare zi ca sa am curajul sa-mi deschid usa si sa dau ochii cu ei. in acelasi timp, nu vreau decat sa fiu luata in brate si sa mi se spuna ca totul va fi bine. si tot in acelasi timp (sunt foarte multi-tasking) il indepartez pe cel mai pretios dintre toti de langa mine.

stiu ca exista o lume, undeva in afara sferei mele, in care asta pare nebunie. ca daca as fi un desen animat, as fi catzelush invartindu-se dupa propria coada pe un fundal sonor cu muzica clasica vesela. imi dau seama cat de absurd pare cand as fi privita de pe luna.

cum sa explic cuiva ca asta este realitatea si normalitatea mea?

mintea nu vrea sa ma ajute. imi aduce in valuri ganduri, si ganduri si iar ganduri care ma ineaca, de-mi iese apa si prin ochi. o rog, o implor, sa-mi aduca inapoi macar vag senzatia de a fi tinuta in brate, sa recuperez pentru o jumatate de minut bucuria de a ma sti in siguranta. imi intoarce usi trantite in nas, pe care singura le picteaza mai talentata decat am fost eu vreodata la ora de desen.

tot nu pot sa descriu ce se intampla cand un codepedent este anxios.
exista o sfasiere, din gat pana in stomac. nu este o metafora, chiar asa ma simt – o fiinta rupta in doua, injumatatita, zdrentuita pe dinauntru si trasa in doua parti diferite de forte care par mai mari decat ea.
exista un gand cu voce de tunet si care intra pe fereastra prin toate simturile mele: auz, vaz, miros, atingere si gust. il gonesc din urechi si imi apare in ochi. il gonesc de acolo si devine atat de real ca pot sa-l pipai sau sa-l sugrum fara nici un folos.
exista lacrimi care mi se pare uneori ca pornesc din adancimi mai mari decat pot eu avea.

mai rau decat sa pierzi pe cineva efectiv este sa-ti fie frica permanent de faptul ca vei pierde pe cineva, iar acest lucru sa ti se confirme lent, in saptamani, luni si ani, in timp ce mintea si lecturile tale iti spun “nu ai dreptul sa suferi, nici o fiinta umana nu apartine altcuiva, ca sa poata fi pierduta”.