astazi

Astăzi nu am de împărtăşit cine ştie ce filosofie preţioasă.

Astăzi vreau să vă spun că sunt bine, cu intensificări slabe spre moderate, dar bine.

Fără să fi descoperit nici un mare secret, am decis să o iau mai uşor şi, clişeistic, fiecare zi la rândul ei. probabil că ştiţi celebrul text “doar pentru astăzi”:

“Doar pentru astăzi voi încerca să trăiesc numai prin această zi doar, şi să nu abordez problema mea de o viaţă dintr-o dată. Dacă mă îngrozeşte faptul că ar trebui să fac ceva pentru tot restul vieţii, pot să fac acel lucru întâi pentru 12 ore.” (citiţi restul)

Ce e mai important, în fiecare zi îmi impun să nu vreau să îmi rezolv toate problemele deodată. Să nu înghesui în 24 de ore şi copilul interior, şi detaşarea, şi iertarea, şi dragostea de sine, şi gândurile pozitive. Le iau pe rând, câte o părticică mică în fiecare zi, un om mare cu un nou alfabet pe care trebuie să îl înveţe literă cu literă înainte să citească.

Astăzi, de exemplu, a fost ziua în care mi-am propus să nu îmi mai ascult resentimentele şi să nu mai iau orice ceartă mică mai mult decât ce este. Ieri a fost ziua detaşării. Alaltăieri – să nu-i mai învinovăţesc pe alţii.

Uneori am reuşit. Uneori, în zilele în care îmi propun ceva anume îmi apar în cale cele mai multe motive să nu mă ţin de promisiune. Dacă îmi propun să iert, îmi apar o mulţime de persoane care îmi mai întorc cuţitul în rană. Dacă pic testul, mă resemnez să iau la cunoştinţă dar nu mă mai cert atât de tare – vor mai fi teste. Cum să lipsească din viaţă ocaziile să iert, să iubesc, să mă desprind?

Cam asta mai fac eu astăzi. Voi?

tot despre echilibru

din Gandul zilei pentru codependenti:

“Astăzi, am să fiu îngăduitor cu mine însămi, înţelegând că uneori, pentru a ajunge la tărâmul de mijloc al echilibrului, trebuie să trec şi prin culmi şi pe văi. Uneori, singurul mod de a mă smulge dintr-o vale este să sar suficient de sus cât să ajung pe un vărf, apoi să alunec, uşor, în jos”.

… şi cum am găsit echilibrul în 2009

În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.

M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.

Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.

Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.

În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.

Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.

Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.

Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.

Unde am căutat echilibrul în 2009

Rezoluţia mea pentru 2009 şi promisiunea mea faţă de mine a fost că îmi voi găsi echilibrul. Aşa că m-am pus serios pe treabă cam din prima zi.

Într-o primă fază, am fost “zen”. Am să-mi las spiritul să plutească pe undeva pe sus şi am să privesc toate lucrurile care mi se întâmplă cu detaşarea şi blândeţea unui fel de Yodi din Războiul Stelelor. Cred că m-a ţinut vreo două zile puse cap la cap.

Am încercat apoi “iubirea necondiţionată“, în care am înotat fericită vreo patru-cinci zile ca într-o supă călduţă de pui. M-am simţit minunat. Serios. Mi-am notat pe caieţele chestii precum “Singura mea treabă pe această lume este să iubesc, ceea ce se întâmplă mai departe este jobul altora”. Cumva, acesta era un fel de “Pas 1″, combinat cu “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi întorsul obrazului la palme toate 3 în 1.

Ceva echilibru am obţinut practicând pasul 1 şi căzând în fund de foarte multe ori, ca orice copil care învaţă să meargă. După mult stat în fund şi bocit, m-am prins eu că dacă aş fi făcut la fel când eram mică acuma aş fi în continuare într-un cărucior aşa că ideea este să o iei mereu de la capăt cu aceeaşi înţelegere faţă de tine.

În fine, m-am mai zbătut eu în căutarea echilibrului citind fraze deştepte precum “închipuiţi-vă echilibrul ca zborul unui avion, când pilotul trebuie să facă permanent ajustări în fiecare minut pentru a-l menţine pe traiectorie. Sau ca mersul pe sârmă – m-am gândit eu, acolo unde nu există mers perfect drept, ci doar clătinări din ce în ce mai subtile în stânga şi în dreapta unui centru în care nu ajungi niciodată.

Mi-am căutat deci echilibrul în mine, meditând; în Dumnezeu, strofocându-mă să reiau o relaţie pe care o lăsasem baltă cu mult timp în urmă şi în fine… a venit ziua de 31 decembrie când m-am trezit şi m-am dus să dau ochii cu însăşi Dezechilibrul în persoană. Ce am învăţat eu în ultima zi de găsire a echilibrului – vă povestesc în câteva zile, deja am depăşit lungimea accetabilă a unei însemnări.

semanatul si culesul

Unul dintre lucrurile în care cred foarte mult este că “primeşti ceea ce dai”, respectiv, “culegi ceea ce ai semănat”.

Este suficient să mă uit la felul în care reacţionează oamenii din jurul meu, unul la altul, respectiv la mine şi să înţeleg cu ochi limpezi că atacă atunci când se cred atacaţi; că se ascund în carapace atunci când se cred controlaţi; că dobândesc încredere în ei atunci când sunt trataţi ca fiind de încredere, dai dragoste necondiţionată, primeşti dragoste necondiţionată ş.a.m.d. Asta se numeşte “a reacţiona”.

Eu reacţionez foarte mult. Primesc o palmă, dau un pumn. (Vorbesc metaforic). Primesc iubire, dau înapoi o grămadă de iubire. Dar asta este partea uşoară.

Partea grea este să rup cercul. Am auzit într-o zi expresia “curajul de a da altceva decât ceea ce primeşti”; pentru mine, asta înseamnă să primesc cu iubire pe cineva care încărcat de nori negri; să-i înconjur de iubire pe cei ghemuiţi în ei însuşi. Atunci cercul se rupe; când primesc iubire, oamenii încep să trimită, şi ei, iubire. Când dau iubire, încep să fiu înconjurată numai de oameni care vor să mă iubească.

Sigur că nu e simplu, dar pentru mine este ceea ce îi defineşte pe sfinţi sau pe maeştrii spirituali de restul oamenilor. Aleg, de fiecare dată, să aibă un singur răspuns la orice: iubire.

Cunoaşteţi oameni care sunt capabili să facă asta, sunt sigură. Sunt un pic mai luminoşi decât noi restul, parcă plutesc şi nu te poţi simţi decât “topit” în prezenţa lor.

Ei sunt, pentru mine, adevăraţii curajoşi ai vieţii.

supărarea când îmi vine

…am găsit un mecanism minunat să-mi treacă.

În primul rând, supărarea la codependenţi este mult mai rău decât o bosumflare. Este o imensă furtună răsărită pe timp senin, pe mare, din cauze incerte. Corăbiile se îneacă inevitabil. Peste suflet domneşte o atmosferă sumbră, de parcă seninul ar fi iremediabil peridut. Durează. Ne consumă.

La un moment dat am aflat că este o alegere şi nu am înţeles. “Este adevărat că sunt supărată, dar nu aleg eu. Uite câte motive am:” Urmează lista de motive. Lista de motive a unui codependent este imensă, justificările nu pot fi atacate în nici un tribunal. Un singur defect: nu au nici o legătură cu supărarea efectivă. Starea de supărare, întreţinută cu încrâncenare, este într-adevăr o alegere.

Cu aceste informaţii în buzunar, mi-am suflecat mânecele şi m-am pus pe treabă. Să-mi opresc supărarea !!! Uraaaaa ! Nu va trebui să mai fiu niciodată supărată de acum încolo.

Dar ceva nu prea funcţiona. Băsescu din sufletul meu spunea “aleg să nu mai fiu supărată”, dar undeva mai adânc exista un Tăriceanu care era în mod evident în profund dezacord.

A urmat un gest revoluţionar. Am încetat să mai vreau să mă opresc din supărare; am decis că scopul meu ultim nu este să nu fiu supărată (nici măcar nu este omeneşte posibil), ci să mă simt bine. Dacă mă simt bine în supărare, nici o problemă, stau supărată. Şi îmi repet în cap că “aleg să fiu supărată. aleg să fiu supărată. uite, până la ora trei, asta vreau să fie ocupaţia mea. să fiu supărată.”

Este minunat. În primul rând, că de-abia pot spune asta fără să pufnesc în râs, iar a pufni în râs îmi alungă supărarea. În al doilea rând, atunci când îmi dau seama că aleg, pot foarte bine să mă răzgândesc şi să-mi treacă cheful de a fi supărată.

Repet. Este minunat.

Încercaţi.

Pasul trei şi butonul “Send”

Există o idee care îmi place foarte mult în Pasul trei şi pe care am găsit-o repetată, în mii de feluri şi chipuri, în cam tot ce am citit.

Pasul trei zice aşa: “Am decis să ne încredinţăm voinţa şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum şi-l închipuie fiecare dintre noi“.

Recent, l-am citit într-o formă mai digerabilă pentru mine, într-un roman amuzant şi foarte bun de descreţit frunţile mai ales în mijlocul încercărilor încrâncenate de a ne vindeca: un proprietar de băcănie dărăpănată o spune acolo foarte frumos şi simplu.

“Ce se întâmplă în viaţa noastră este voinţa lui Dumnezeu. Dacă suntem sau nu fericiţi, este alegerea noastră.”

Partea cu voinţa lui Dumnezeu a fost dintotdeauna destul de greu de digerat pentru mine, aşa cum ştiu că este pentru toţi codependenţii, credincioşi sau nu. Până la urmă, jobul meu principal de până acum a fost să fac tot felul de prostii sau lucruri deştepte, după care să le re-fac în capul meu de mii de ori, îngrijorată de felul în care îmi vor afecta viaţa.

Şi, cum îmi mai vin din când în când tot felul de mini-revelaţii când îmi pun câte o şosetă în picioare, am avut şi astăzi una, la trimiterea unui email. Am scris despre ceva sensibil; m-am gândit dacă să trimit emailul sau nu; l-am trimis. Am apăsat SEND şi deodată toate mecanismele s-au pus în mişcare, nu puteam să dau înapoi, nu mai puteam să fac nimic. SEND. Paf. Şi orice fel de griji au devenit inutile.

Oare n-o fi mai uşor să-mi trăiesc viaţa la fel? Fac ceea ce cred eu că e mai bine să fac. Apăs send. Şi de-acolo, ce se întâmplă mai departe… pur şi simplu e jobul altcuiva.

Soluţiile nu sunt în carte

Îmi place să citesc. De fapt, de când am citit prima mea carte despre codependenţă, cu greu mă pot opri din citit. Privesc fiecare titlu cu speranţă şi mă gândesc că de data asta, acolo voi găsi răspunsul.

Am citit despre rănile sufletului, despre părţile noastre întunecate şi camerele ascunse ale sufletului, vindecarea din interior a vieţii, dependenţa de nefericire, meditaţie, emoţii, iubire necondiţionată şi câte şi mai câte.

A fost interesant, în perioada în care îmi dădeam seama, cu fiecare pagină, ce se întâmplase cu mine ani la rând. Totul era relevant şi mă recunoşteam în orice. Uite, da, am şi problema asta. Şi asta. Şi asta.

De un timp, îmi spun toate acelaşi lucru, formulat altfel. Îmi dau seama că, citind, evit să fac. Când mă informez încontinuu, procedez ca un student aflat de opt ani în facultate, care îşi mai găseşte câte o materie de picat, doar pentru că viaţa de-afară mi se pare prea înfricoşătoare.

Cât m-am informat, mi-a prins bine să citesc.

Când a devenit un viciu, cititul nu face altceva decât să amâne momentul în care le închid şi încep să trăiesc aşa cum am învăţat din ele.

Octavian Paler: “Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită”

Avem Timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

10 paşi simpli pentru a nu fi cine sunt

Mă anunţă că vine până jos în două minute. “Poţi să-mi dai aspiratorul?” “Sigur că da.” “Vin.” “Hai.”

Mă descalţ de şlapii de plastic, îmi scot şosetele cu dungi prin care îmi ieşea degetul mare de la piciorul stâng.

Mă uit în jur. Cărţile de spiritualitate . Le aşez într-un colţ îndepărtat al bibliotecii, cotorul spre interior, astfel încât să nu poată fi văzute titlurile.

Mai departe.

Colţul de rufe roz, pregătit pentru a fi pus în maşină. Strâns. Tuflit în dulap. Închis dulap.

Şosetele desperecheate răspândite pe sub calorifer, le iau, mă întreb pe unde o fi celelalte, le pun pe calorifer.

Urmele de seminţe de pe pat sunt rapid măturate de pe cuvertură.

Şterg cutia de la aspirator de pat; cu o mişcare de picior, în drum spre baie, îmi aranjez papucii din faţa uşii; aşez cănile murdare pe chiuvetă.

Mă întorc în faţa calculatorului, îmi închid documentele, ferestrele de internet care mă trădează, îmi pun din nou radio.

Citesc chestii, bloguri.

Vine.

Spun o poveste care nu îşi merită tonul supra-entuziast.

Pleacă.

Mă aşez pe pat şi mă relaxez. Parcă mi-e un pic frig fără şosete.