Intenționez să fac o listă a centrelor de tratament pentru dependență și codependență, în care să adun toate resursele care mi-au ajuns la urechi până acum.

Am aflat, recent, de alte două:

Dacă mai știți și alte centre de tratament / grupuri etc, vă rog să le lăsați în comentariu, pentru a putea să le adaug la listă.

semnatura_sara_mic

Advertisements

Am spus de mai multe ori că mă bucur într-un fel că sunt codependentă, deși pare o blasfemie. Am găsit astăzi fraza aceasta, care mă ajută să înțeleg mai bine de ce:

Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut.

(e de aici)

Codependența m-a făcut să fiu mai atentă. Să trăiesc mai trează, să nu acționez somnambul, fără să împreunez fapta cu gândul. Înainte să răspund la întrebări, fac pauze mai mari. Înainte să spun “da”, sau “nu” privesc cu atenție în interior ca să știu ce vreau. Când zâmbesc, sunt fericită. Când nu sunt fericită, nu mă mai chinui să zâmbesc doar ca să le fie mai ușor celorlalți să stea pe lângă mine.

Trăitul atent a devenit, pentru mine, un mod de viață. Acest lucru se datorează în exclusivitate recuperării din codependență. Și dacă nu aș fi fost codependentă, din ce mă recuperam eu acum cu atât de multă atenție?

semnatura_sara_mic

 

O știți pe aia cu “nu ești tu de vină, e doar vina mea”?

Acum vreo câteva luni, după 30 de ani de grație trăiți pe această Planetă, mi-a venit o idee:

“Dar dacă totuși ai fi tu de vină”?

Și așa am deschis un nou capitol din viața mea, intitulat “Descoperă narcisistul.”

“Narcisist”  e un cuvânt despre care n-aș fi crezut niciodată că l-aș putea pronunța într-un paragraf despre viața mea, dar înainte să explic despre ce este vorba, vreau să spun două cuvinte despre “vină”.

Am petrecut puține momente din viață gândindu-mă la vina altora. În perioada mea de codependență nici nu îmi puneam problema asta, din cauză că aveam mereu impresia că este vina mea, pentru orice. Am reușit o dată să îmi cer iertare din cauză că am afirmat în mod public că mi-a plăcut un film, într-o zi în care Acel Cineva suferea pentru că i se stricase televizorul. Mi-a turuit vreo câteva ore până ce m-a convins că afirmația fusese insensibilă și făcută special ca să îi fac în ciudă. Am ajuns la concluzia că este vina mea.

După intrarea în Al Anon, am avut alte motive pentru a nu mă gândi la vina altora. După atâta timp cât trăisem pe muzica celorlalți, era în sfârșit timpul să mă concentrez doar pe melodia mea: greșelile mele, neajunsurile mele, responsabilitățile mele. Nu mai aveam de gând să arăt cu degetul decât dacă în fața mea era o oglindă.

Dar câteva certuri recente mi-au dat de gândit. Și, deși nu încurajez la mine această trăsătură de a căuta vina în altă parte, am făcut o excepție. Din răspuns în răspuns, am dat peste descrierea fidelă a mai bine de 80% din relațiile mele: relația cu un narcisist.

Cine sunt narcisiștii?

Narcisiștii sunt persoane convinse de propria lor importanță, care au nevoie totodată de admirația neîntreruptă a celorlalți și care obțin acest lucru prin manipulare și minciună.

Cum arată relația cu un narcisist?

Faza 1: Love, love, love

Relația începe ca  o poveste aproape supra-realistă de dragoste. Pentru că sunt oameni extrem de carismatici, amuzanți și populari, narcisiștii par pur și simplu perfecți, ba, mai mult, par intersați de tine. FOARTE interesați. Te asaltează cu mesaje, vor să stea mereu pe lângă tine, te fac să te simți ca Soarele în jurul căruia gravitează planeta lor.

Faza 2: Una caldă, una rece

Aproape imediat ce ești bine prins în cârlig, te trezești aruncat la o parte. Uneori criticat, ironizat, comparat cu alții, ignorat din punct de vedere emoțional, alteori din nou o persoană minunată, lângă care râde, se simte bine și căreia îi oferă toată atenția din lume. Pentru că nu știi ce să crezi, ești tentat să tragi concluzia că între timp ai făcut ceva greșit. Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu mai primești acea atenție neîntreruptă de la începutul relației, narcisistul te acuză imediat că îl sufoci și că ești prea lipicios. În mod subtil, narcisistul îți spune că este anormal ce îi ceri și astfel își poate justifica toate momentele când te tratează cu răceală.

Deoarece e greu să ții pe cineva lângă tine în același timp în care te porți oribil cu ei, narcisiștii au o serie întreagă de tehnici prin care reușesc acest lucru:

Îți ridiculizează emoțiile și își justifică orice izbucnire cu “m-ai provocat”, “ești prea sensibil”, “prea le iei personal”. Cu cât îi crezi mai mult pe ei, cu atât crezi mai puțin în tine, iar asta te face să te crezi lipsit de valoare și aproape recunoscător pentru faptul că cineva – bun, rău, cum o fi – te acceptă totuși ca partener.

Te bârfește în gașca lui: dacă vreodată îl vezi transformându-se total pe lângă o persoană sau alta, e din cauză că așa face și folosește această modalitate pentru a-și aduna în jur o întreagă gașcă de “cutii de rezonanță” – oameni care îl cred, pentru că le spune ceea ce vor să audă. În gașca lui, te va face cumva de râs sau îți va aduce niște acuze absurde, tu vei încerca să te aperi – părând, astfel, mult mai absurd – și astfel demonstrând că avea dreptate.

Te face să te lupți cu alții pentru atenția lui: într-un anumit moment, pe scenă apare o altă persoană, căreia Narcisistul începe să-i acorde foarte multă atenție. Când nu îi îndeplinești dorințele întocmai, are grijă să menționeze cealaltă persoană și să te compare cu ea, aruncându-te în competiție înainte să îți dai bine seama ce faci.

Joc duplicitar: uneori pare cea mai drăguță persoană din lume, alteori i se citesc în reacții intenții atât de meschine încât e greu să împaci cele două imagini. Pentru că relația a început cu fațada sa cea mai prietenoasă, e greu să îți închipui că poate fi o persoană  ATÂT de manipulatoare și de rău intenționată. Rămâi la ideea că este în fond o persoană bună și că tu o provoci să se comporte urât.

Faza 3: La gunoi

Narcisiștii au o nevoie bolnavă de-ai face pe ceilalți să se simtă lipsiți de valoare, umiliți și călcați în picioare. Când relația se încheie, ei vor avea ultimul cuvânt și nu va fi un cuvânt de zahăr. Pentru că vor nu doar să arate că ei sunt cei care părăsesc, ci și să demonstreze că nu îi meriți și că ești lipsit de importanță. Există și posibilitatea să plece fără vreun cuvânt și nu, nu îi doare și da, pot lăsa totul în urmă fără să clipească.

După ce am citit toate aceste lucruri, sufletul mi-a strigat: EVRIKA! După care am aflat următorul lucru:

Narcisiștii și codependenții se atrag reciproc. Sunt perechea perfectă, pentru că doar un codependent este în stare să se pună atât de mult sub semnul întrebării încât să suporte toate aceste comportamente și, la rândul lor, doar narcisiștii ne pot da nouă, codependenților, un nivel atât de mare de durere și umilință pe care îl putem duce în spinare.

Este vina lor, dar cel mai tare mă doare că este și vina mea.

semnatura_sara_mic

Îmi place Crăciunul. Chiar da. Îmi place pentru că unește oamenii în acte de bunătate necondiționată. Îmi place pentru că ne amintește tuturor să luăm câte o pauză de la nebunia în care ne învârtim fără să ne dăm bine seama de ce și să ne dăruim timpul acelor lucruri care contează: să aduci bucurie, să îi vezi pe oamenii dragi, să te trezești târziu dimineața 🙂

Dar mesele în familie de Crăciun sunt o cu totul altă poveste. Aproape în fiecare an, se întâmplă cel puțin următoarele lucruri:

o rudă bea prea mult. Începe să ridice tonul. Spune câteva adevăruri răspicat, peste toate adevărurile tuturor celorlați: despre Revoluție, despre E-uri, despre hoții de funcționari publici sau orice alt subiect pe care simte că merită să-l tranșeze o dată pentru totdeauna. Soția / fiica / fiul încearcă să îl tragă deoparte, să îl șușotească, se duc în altă încăpere, de acolo se aude înfundat o ceartă din care se înțeleg cuvintele “scenă”, “de față cu toată lumea”, “tot timpul”, “vorbim acasă”. Împricinatul se întoarce clătindu-se și mai cere un pahar, familia lui ar vrea să se ascundă pe sub masă de rușine.

un copil devine “obosit”. Asta înseamnă că începe să urle în loc să vorbească, să trântească în masă cu pumnul în loc să asculte, să își tragă de păr mama sau orice norocos de pe lângă el, să lovească în oricine îndrăzește să-i sugereze că nu-i frumos să lovească în oameni. Părinții lui… mama, că taic-su a băut deja vreo cinci beri… încep să îl amenințe: “Nu te mai iubește mama. Nu mai vorbește mama cu tine niciodată”, apoi se apucă să râdă când încasează din nou pumni de la odraslă, apoi se scuză spre ceilalți “e obosit, sărăcuțul”.

cineva nu a gustat din răcituri. Gazda insistă. “Nu mai pot, îmi pare rău”, “Vai, dar nu se poate, trebuie să gustați”, “Nu, nu, vă rog”, “O bucățică (și deja pune în farfurie). Insist. Chiar mă supăr”. Cineva-ul cedează, nu mai îndrăznește să spună nu și începe să mestece resemnat.

persoanele căsătorite dau sfaturi de viață celor singuri: “Poate dacă ai mai pierde două-trei kilograme…”, “Poate dacă nu ai mai fi așa pretențios”… “Lasă prostiile, trebuie să te așezi la casa ta, măi omule”. Norocoșii recipienți ai sfaturilor au grijă să întoarcă veninul cu prima ocazie.

o mamă oftează tare. “Ce bine e așa cu toții, păcat că ne vizitați așa de rar… Dacă ați suna mai des… Dacă ați trece și voi din când în când pe la mine… Mulțumesc din TOT SUFLETUL că anul acesta v-ați făcut timp de mine”. Un adult, instant redus la statutul de copil neascultător, pune fruntea în pământ.

Și acum ghidul meu personal de supraviețuire:

Îmi vine să-l implor pe alcoolic să se poarte frumos? Îmi vine să le zdruncin pe rude să-l lase în pace? Mă abțin.
Îmi vine să-i explic mamei că nu poate să-și șantajeze copilul cu dragostea ei? Și să-l certe și să râdă în același timp? Mă abțin.
Îmi vine să spun eu “Nu”, de oricâte ori este nevoie, ca o moară stricată, în locul celui care i se bagă mâncare pe gât? Mă abțin.
Am tendința să sar repede în apărarea celui “atacat” cu sfaturi binevoitoare? Mă limitez la auto-apărare, cu binevoitoarea replică “Mulțumesc pentru sfaturi, mai doriți niște răcituri”? În numele celorlalți, mă abțin.
Mă simt și eu vinovată de “neglijență” în fața părinților? O-ho-ho. Să încep să le explic lista întreagă de motive pentru care nu suport să le ascult căinările zilnice?

Mai bine mă abțin.
Crăciun fericit!

semnatura_sara_mic

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu el putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.

semnatura_sara_mic

Acum vreo cinci ani, un prieten pe umărul căruia obișnuiam să mă plâng, mi-a spus așa: “Sara dragă, tu parcă te zbuciumi de una singură într-o cușcă  fără pereți.”

Eram supărată pe ceva în ziua aceea. Încercasem, cred, toate mecanismele din lume să mă apropii de cineva: am fost drăguță, i-am ghicit gândurile înainte să le aibă, i-am rezolvat 40.000 de probleme, am fost veselă, am fost tristă, am ascultat cu entuziasm, i-am dat tot ce mi-a cerut înainte să îmi ceară. Și tot ce primisem înapoi fusese respingere, respingere și încă și mai multă respingere. Simțeam că înnebunesc.

Iar amicul ăsta al meu îmi spune că-s cam zbuciumată și că n-am de ce. Voiam să îi iau toate cuvintele, toate sfaturile, toate înțelepciunile lui gratuite, să le fac ghem și să i le azvârl în față de să-l doară o săptămână.

Am avut înțelepciunea să-mi înghit enervarea și să îi răspund.

“Mulțumesc. Sunt sigură că, într-o zi, am să mă văd și eu așa. Mi-aș dori să fie acum”.

 

Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu codependenți “boboci”. Sunt extrem de înverșunați. Vorbesc, minute, ore în șir, despre nesimțiții de soți / fii/ fiice / parteneri și cum consumă alcool / droguri, se înhaită cu alții și cum degeaba îi trimit pe la medici, cum degeaba au fost personal la patron să-i implore să-i păsuiască, tot și-au pierdut serviciul. Își amintesc în detalii precise toate vorbele de rău. Despre acea dată când le-au cumpărat un maieu nou și curat, ca să iasă în lume curați și s-au îmbrăcat ca niște vagabonzi. Despre data aceea când le-a spus, pentru a câta oară (?), că trebuie să se comporte frumos și să nu mai facă scandal aiurea. Despre când și-au implorat oamenii iubiți, cu lacrimi în ochi, să nu-și mai prăpădească viața în pahar și au fost repeziți cu vreun sarcasm bine construit.

Nu mi se rupe inima pentru ei.

Zâmbesc.

Mă văd pe mine, cea de demult, zbuciumată. Mă văd încercând toate soluțiile, până la extenuare. Mă văd dând cu capul de pereți inexistenți.

Și în sfârșit zâmbesc, pentru că știu acum că nu există nici o cușcă.

semnatura_sara_mic

poster_violenta_fina-miclCred că una dintre cele mai teribile şi mai dificil de rezolvat probleme într-o familie afectată de alcool este cea a violenţei în familie. Este înfricoşător, este umilitor şi pare o închisoare fără posibilitate de scăpare. O  iniţiativă a firmei de pază BGS împreună cu Avon merită promovată aici: îşi propun să protejeze femeile de violenţa partenerilor.  Pe baza unei sesizări, firma de pază va asigura gratuit monitorizarea locuinţei şi intervenţia în cazul unor probleme.

Campania se adresează femeilor din orașele: București, Ploiești, Câmpina, Deva, Timișoara, Galați, Brăila, Bistrița.

Documente necesare:

–  copie Carte de Identitate

– certificat medico-legal – în cazul în care victima nu poate suporta costurile pentru eliberarea certificatului i se decontează de AVON – telefon la *2866 (linie gratuită) sau mail la contact@avoncampaniisociale.ro

– dovada înregistrării plângerii la Poliție din care să rezulte obiectul plângerii și identitatea părților

– adeverință de la Asociația de Proprietari din care să rezulte cine locuiește la adresa care corespunde obiectivului monitorizat de BGS, adeverința se va reînnoi o dată la 3 luni

– în situația în care potențialul client nu locuiește la bloc, declarație pe propria răspundere că la adresa care corespunde obiectivului monitorizat BGS nu locuiește persoana împotriva căreia a fost formulată plângerea, iar declarația se va reînnoi o dată la 3 luni.

Informaţii suplimentare: site-ul BGS

Scrie (tot) în Adevărul:

“Aceasta [o tipă psiholog – nm] este de părere că părinţii a căror viaţă se concentrează mai ales pe nevoile şi dorinţele copiilor, vor ajunge la un moment dat, poate când copilul se va apropia de perioada pubertăţii, să devină un pachet de nervi, pe punctul de a ceda emoţional taman atunci când preadolescentul se pregăteşte să treacă printr-o altă perioadă dificilă. Un părinte fericit, care îi poate da un exemplu bun copilului, este părintele care poate ieşi în oraş cu prietenii fără să se simtă vinovat că şi-a abandonat copilul şi care găseşte timp să aibă grijă de corpul lui, spune Levancuka.

[…]

„Poate că este momentul să învăţaţi să fiţi egoişti pentru a vă proteja sănătatea fizică şi psihică, să vă asiguraţi că veţi fi cât mai mult timp prezenţi în viaţa copiilor şi că îi veţi putea sprijini în mod concret. Şi de la cine veţi învăţa cel mai bine cum să fiţi mai egoişti? De la copiii dumneavoastră, bineînţeles! Ei ştiu cel mai bine cum să fie egoişti“, explică Levancuka pentru Daily Mail. Copiii au abilităţile unui psiholog excelent şi se pricep de minune, instinctiv, să-i determine pe adulţi să rezolve o mulţime de treburi în locul lor, atrage atenţia consilierul personal, aşa că îi îndeamnă pe părinţi să facă exact acelaşi lucru.

Citiţi şi restul: adev.ro/n5xbc5

Dependenţa de alcool e ca un labirint complicat. Şi face victime. Alcolicii sunt acestea. Chiar dacă sunt victime ale propriului creier ori simpli purtători de probleme. Nu-i arătăm cu degetul pe ei, ci arătăm problemele lor. Non-alcoolicii îi pot cunoaşte pe alcoolici într-o mulţime de situaţii. Din poeziile care-i descriu drept cei mai sinceri mărturisitori ai dragostei şi ai mizeriei. Din filmele care le supralicitează genialitatea neînţeleasă, ori îi arată copleşiţi de traume şi luptând eroic cu adicţiile.

 Din reportajele de ştiri în care apar ca adevărate bestii şi apoi din statisticile despre violenţă domestică şi crime cauzate de alcool. Din mărturiile rudelor şi ale prietenilor, în care alcoolicii sunt o adevărată povară, care le fură cel puţin timpul şi energia. Din descrierile medicilor, care vorbesc despre ciroze, pancreatite şi tot felul de boli care-i curăţă pe oameni încet şi dureros. Şi, pe undeva, cam toţi au dreptate. Deşi alcoolismul e, parcă, mai simplu.
Alcoolic anonim: „Noi suntem bolnavi de o boală prin care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla băutul. Chiar dacă de multe ori ne-am păcălit că am putea să ne câştigăm din nou acest control, de fapt, l-am pierdut pentru totdeauna. Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul într-un accident. Niciodată piciorul nu va creşte la loc. Nici noi nu vom mai avea capacitatea de a bea controlat. Singura noastră şansă de supravieţuire este să devenim total abstinenţi“.
Acest articol este despre supravieţuire.

 Dan Sociu: „Am trăit două vieţi“

Scriitorul Dan Sociu are 35de ani, a fost alcoolic mai bine de 10 ani, iar de 7 ani e „curat“. Mai bine să nu scădem 17 din 35. Aşa a fost să fie atunci. Tatăl său, alcoolic, cel mai bun profesor de matematică din oraş, n-aducea prea multă linişte-n casă. A murit când Dan Sociu avea 16 ani. Unchiul său, alcoolic, meseriaş şcolit la Sighişoara, a murit înecat într-o baltă de câţiva centimetri. Era beat. Dan Sociu se gândeşte că treaba asta e cumva ereditară – şi aşa s-ar putea explica faptul că o treime din viaţa lui a fost tulbure. Dar el n-a mai băut nimic de 7 ani. Adio!
„Weekend Adevărul“: De ce te-ai apucat de băut? 
Dan Sociu: Eu m-am apucat de băut pe la 16 ani, după ce a murit tatăl meu, dar nu ăsta a fost neapărat motivul principal. Eram lipsit de supraveghere, puteam face orice. Eram tot timpul în căutarea unei figuri paterne şi mă înhăitam cu băieţi mai mari ca mine, iar în faculatate, la fel, stăteam cu prietenii mei, dar şi cu o gaşcă de scriitori de peste 30 de ani şi beam cu ei. De ce te apuci e greu de spus. Că vine treptat. Am început pentru că nu aveam nicio altă distracţie şi pentru că mă ajuta să scriu. Alcoolul mă dezinhiba. Îmi tăia timiditatea, pentru că aveam un soi de timiditate socială, by default (n.r. – în mod prestabilit).

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 297 other followers

Advertisements
%d bloggers like this: