poster_violenta_fina-miclCred că una dintre cele mai teribile şi mai dificil de rezolvat probleme într-o familie afectată de alcool este cea a violenţei în familie. Este înfricoşător, este umilitor şi pare o închisoare fără posibilitate de scăpare. O  iniţiativă a firmei de pază BGS împreună cu Avon merită promovată aici: îşi propun să protejeze femeile de violenţa partenerilor.  Pe baza unei sesizări, firma de pază va asigura gratuit monitorizarea locuinţei şi intervenţia în cazul unor probleme.

Campania se adresează femeilor din orașele: București, Ploiești, Câmpina, Deva, Timișoara, Galați, Brăila, Bistrița.

Documente necesare:

–  copie Carte de Identitate

– certificat medico-legal – în cazul în care victima nu poate suporta costurile pentru eliberarea certificatului i se decontează de AVON – telefon la *2866 (linie gratuită) sau mail la contact@avoncampaniisociale.ro

– dovada înregistrării plângerii la Poliție din care să rezulte obiectul plângerii și identitatea părților

– adeverință de la Asociația de Proprietari din care să rezulte cine locuiește la adresa care corespunde obiectivului monitorizat de BGS, adeverința se va reînnoi o dată la 3 luni

– în situația în care potențialul client nu locuiește la bloc, declarație pe propria răspundere că la adresa care corespunde obiectivului monitorizat BGS nu locuiește persoana împotriva căreia a fost formulată plângerea, iar declarația se va reînnoi o dată la 3 luni.

Informaţii suplimentare: site-ul BGS

Advertisements

Scrie (tot) în Adevărul:

“Aceasta [o tipă psiholog – nm] este de părere că părinţii a căror viaţă se concentrează mai ales pe nevoile şi dorinţele copiilor, vor ajunge la un moment dat, poate când copilul se va apropia de perioada pubertăţii, să devină un pachet de nervi, pe punctul de a ceda emoţional taman atunci când preadolescentul se pregăteşte să treacă printr-o altă perioadă dificilă. Un părinte fericit, care îi poate da un exemplu bun copilului, este părintele care poate ieşi în oraş cu prietenii fără să se simtă vinovat că şi-a abandonat copilul şi care găseşte timp să aibă grijă de corpul lui, spune Levancuka.

[…]

„Poate că este momentul să învăţaţi să fiţi egoişti pentru a vă proteja sănătatea fizică şi psihică, să vă asiguraţi că veţi fi cât mai mult timp prezenţi în viaţa copiilor şi că îi veţi putea sprijini în mod concret. Şi de la cine veţi învăţa cel mai bine cum să fiţi mai egoişti? De la copiii dumneavoastră, bineînţeles! Ei ştiu cel mai bine cum să fie egoişti“, explică Levancuka pentru Daily Mail. Copiii au abilităţile unui psiholog excelent şi se pricep de minune, instinctiv, să-i determine pe adulţi să rezolve o mulţime de treburi în locul lor, atrage atenţia consilierul personal, aşa că îi îndeamnă pe părinţi să facă exact acelaşi lucru.

Citiţi şi restul: adev.ro/n5xbc5

Dependenţa de alcool e ca un labirint complicat. Şi face victime. Alcolicii sunt acestea. Chiar dacă sunt victime ale propriului creier ori simpli purtători de probleme. Nu-i arătăm cu degetul pe ei, ci arătăm problemele lor. Non-alcoolicii îi pot cunoaşte pe alcoolici într-o mulţime de situaţii. Din poeziile care-i descriu drept cei mai sinceri mărturisitori ai dragostei şi ai mizeriei. Din filmele care le supralicitează genialitatea neînţeleasă, ori îi arată copleşiţi de traume şi luptând eroic cu adicţiile.

 Din reportajele de ştiri în care apar ca adevărate bestii şi apoi din statisticile despre violenţă domestică şi crime cauzate de alcool. Din mărturiile rudelor şi ale prietenilor, în care alcoolicii sunt o adevărată povară, care le fură cel puţin timpul şi energia. Din descrierile medicilor, care vorbesc despre ciroze, pancreatite şi tot felul de boli care-i curăţă pe oameni încet şi dureros. Şi, pe undeva, cam toţi au dreptate. Deşi alcoolismul e, parcă, mai simplu.
Alcoolic anonim: „Noi suntem bolnavi de o boală prin care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla băutul. Chiar dacă de multe ori ne-am păcălit că am putea să ne câştigăm din nou acest control, de fapt, l-am pierdut pentru totdeauna. Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul într-un accident. Niciodată piciorul nu va creşte la loc. Nici noi nu vom mai avea capacitatea de a bea controlat. Singura noastră şansă de supravieţuire este să devenim total abstinenţi“.
Acest articol este despre supravieţuire.

 Dan Sociu: „Am trăit două vieţi“

Scriitorul Dan Sociu are 35de ani, a fost alcoolic mai bine de 10 ani, iar de 7 ani e „curat“. Mai bine să nu scădem 17 din 35. Aşa a fost să fie atunci. Tatăl său, alcoolic, cel mai bun profesor de matematică din oraş, n-aducea prea multă linişte-n casă. A murit când Dan Sociu avea 16 ani. Unchiul său, alcoolic, meseriaş şcolit la Sighişoara, a murit înecat într-o baltă de câţiva centimetri. Era beat. Dan Sociu se gândeşte că treaba asta e cumva ereditară – şi aşa s-ar putea explica faptul că o treime din viaţa lui a fost tulbure. Dar el n-a mai băut nimic de 7 ani. Adio!
„Weekend Adevărul“: De ce te-ai apucat de băut? 
Dan Sociu: Eu m-am apucat de băut pe la 16 ani, după ce a murit tatăl meu, dar nu ăsta a fost neapărat motivul principal. Eram lipsit de supraveghere, puteam face orice. Eram tot timpul în căutarea unei figuri paterne şi mă înhăitam cu băieţi mai mari ca mine, iar în faculatate, la fel, stăteam cu prietenii mei, dar şi cu o gaşcă de scriitori de peste 30 de ani şi beam cu ei. De ce te apuci e greu de spus. Că vine treptat. Am început pentru că nu aveam nicio altă distracţie şi pentru că mă ajuta să scriu. Alcoolul mă dezinhiba. Îmi tăia timiditatea, pentru că aveam un soi de timiditate socială, by default (n.r. – în mod prestabilit).

semnatura_sara_mic

Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.

Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.

Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.

M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.

Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.

Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.

Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.

Statistic vorbind, fac bine.

semnatura_sara_mic

Am încercat, în lunile astea de când n-am mai scris, să mă pun pe pauză. Să îmi văd eu de treburile mele, să mă ocup de urgenţe, nepoţi, vizite, serviciu, creaţie, nervi, cumpărături, curat, decorat şi să o mai dau încolo de codependenţă.

Se poate? Se poate. Am putut, de exemplu, să fiu atât de prinsă cu treburile încât să nu-mi pese că unele lucruri trebuie acceptate, iar pentru altele trebuie să am curaj. Am putut să mă gândesc la miile de chestii mărunte de făcut care îmi stăteau în faţă ca un munte şi să uit să fiu sinceră, să mă privesc cu atenţie şi să mă întreb de ce fac lucrurile pe care le fac. Am putut să mă împrăştii în mii de direcţii, în bucăţele de puzzle menite să arate fiecăruia altceva, menită eu să fac pe plac tuturor celor o sută de oameni care voiau ceva de la mine. Am putut şi am supravieţuit, şi nici măcar nu se primeşte diplomă la sfârşit.

Cu o mică steluţă, ca la ofertele prea frumoase pentru a fi adevărate. Am pus pauză codependenţei, dar ea nu mi-a pus mie. Şi-a iţit zâmbetul binevoitor şi tâmp în situaţii tensionate, dialoguri, cerinţe aiurea. Mi s-a înfăşurat de picioare, de piept, mulţumită că sunt prea ocupată să o observ. Am văzut-o de-abia recent, învăluindu-mă cu lucrurile pe care le promisesem, cu toate relaţiile pe care le păcălisem, cu toate suspiciunile intrate în mine hipodermic, cu bine cunoscuta mea mască a bunătăţii, generozităţii şi eficienţei, după care era cât pe ce să nu mă mai cunosc pe mine.

Se poate, dar nu e gratis.

semnatura_sara_mic

Am aflat că în România funcţionează şi un grup de Dependenţi de Sex şi de Dragoste Anonimi – numele original este SLAA, Sex and Love Addicts Anonymous. (Îi mulţumesc Anei pentru că mi-a scris despre asta).

Pentru că nu au încă un site, am primit acceptul de a posta aici datele de contact ale grupului:

Eugen – 0728470221; 0756165435
Mail – slaatimisoara@yahoo.com

Mai există un grup şi la Iaşi:  http://www.centrulsfnicolae.mmb.ro/activitati3.html

 

Ce este dependenţa de sex şi de dragoste?

 

Caracteristici ale dependenței de dragoste și sex

extras ©1990 Frăția Augustină, Sex and Love Addicts Anonymous (Dependenții de Sex și de Dragoste Anonimi), Fellowship-Wide Services Inc.(Servicii la Nivel Mondial), Toate Drepturile Rezervate

credit traducere: Ana

1. Având limite fragile, ne implicăm sexual și/sau emoțional cu persoane pe care nu le cunoaștem.
2. De teama abandonului și a singurătății, rămânem sau ne întoarcem în relații distrugătoare, dureroase, ascunzându-ne nevoile adictive de noi înșine și de alții și devenind mai izolați de prieteni, de persoanele dragi, de noi însine și de D-zeu.
3. De teama privării sexuale sau emoționale, în mod incontrolabil căutăm și ne implicăm într- serie de relații, având uneori mai multe relații emoționale sau sexuale concomitent.
4. Confundăm dragostea cu dorința, atracția fizică și sexuală, mila și/sau nevoia de a salva sau de a fi salvat.
5. Când rămânem singuri, ne simțim pustii și incompleți. Căutăm întruna relații șI contacte sexuale, deși ne este teamă de intimitate și de angajament.
6. Sexualizăm stresul, vinovăția, singurătatea, furia, rușinea, teama și invidia. Folosim sexul sau dependența emoțională ca înlocuitori pentru grijă și sprijin.
7. Folosim sexul sau implicarea emoțională pentru a-i manipula / controla pe alții.
8. Obsesiile și fanteziile sexuale ne amorțesc sau ne distrag complet.
9. Evităm să ne asumăm răspunderea pentru noi înșine, legându-ne de persoane indisponibile emoțional.
10. Devenim sclavii dependenței emoționale, ai intrigii romantice și ai activității sexuale compulsive.
11. Pentru a evita vulnerabilitatea, este posibil să ne retragem din orice forma de intimitate, făcând confuzie între anorexia emoționala și sexuală și recuperare.
12. Le atribuim celorlati calități magice, îi idealizăm și îi urmăm, apoi îi învinovățim deoarece nu îndeplinesc fanteziile și asteptările noastre.

Materiale suplimentare

Credit traducere: Ana

semnatura_sara_mic

În seara aceasta sunt Perseidele. Nu prea ştiu care este treaba cu fenomenul ăsta. Tot ce ştiu este că, în noaptea asta, dacă stau cu privirea zgâită vreo oră sau două spre cer, mă aleg cu ceva în plus pe lângă o durere zdravănă de gât. S-ar putea să văd vreo câteva stele căzătoare.

Şi ştiţi ce fac de când sunt mică atunci când văd o stea căzătoare? Îmi pun o dorinţă!

Nu ştiam asta pe atunci, dar există o întreagă artă de a-ţi pune dorinţe. Şi, până să ajung să o perfecţionez şi să o practic, am irosit o grămadă de stele căzătoare, de lumânări suflate şi de pufi din aia alergici prinşi şi scuipaţi în sân pentru dorinţe… să le spunem ne-eligibile.

Am să vă explic câteva categorii de dorinţe pe care nu mi le mai pun deloc şi de ce.

Dorinţe vagi

Dorinţele vagi sunt ca pretendentele la titlul de Miss care, la proba de “Care este cea mai mare dorinţă a ta” răspund “Pacea mondială”. Să fim serioşi. Nu se întâmplă şi nu va întâmpla asta, decât dacă aruncăm concomitent bombe unii peste alţii, şi atunci nu va mai fi nimeni care să se certe cu nimeni, iar pe planetă va fi un pic mai multă pace decât am fi sperat. Îmi şopteam şi eu astfel de dorinţe, cu un pic de lacrimi în ochi, emoţionată de propria bunătate. Dar în felul ăsta evitam foarte mult să mă gândesc cum anume puteam EU să fac lumea mai bună şi nici nu făceam efortul să aflu ce îmi doresc eu cu adevărat.

Dorinţele negative

Mi-am dorit de foarte multe ori “să nu”. Să nu îmi pice Bacovia la bac. Să nu rămân singură. Să nu mă mai doară măseaua. Să nu mai fiu săracă. Să nu mai fiu luată în râs. Să nu mai fiu geloasă etc.

Cu timpul, am învăţat despre mine o chestie foarte utilă. Că atunci când îmi doresc din tot sufletul să NU mai fiu “ceva” (de exemplu, bolnavă), o mulţime de energii se rotesc în jurul acelei imagini ale mele de “bolnavă” şi, inconştient, starea mea de “bolnavă” capătă din ce în ce mai multă forţă în mintea mea. În schimb, atunci când îmi doresc să fiu “sănătoasă”, mintea mea trebuie să facă un efort să îşi închipuie cum aş arăta eu sănătoasă, cât de bine m-aş simţi, cum aş face sport sau pur şi simplu m-aş bucura de starea mea de bine. Şi uite aşa, prin schimbarea a vreo doi termeni acolo, deja gândurile mele nu mai sunt preocupate de ceea ce nu merge bine, ci se concentrează doar asupra lucrurilor care vor merge bine.

Ştiu că sună foarte mult a “energii pozitive”/ “energii negative”, Legea Atracţiei sau Secretul, care la rândul lor sună cam ţâcnit.

Dar beneficiul dorinţelor pozitive poate fi privit şi mai practic. Pur şi simplu, în loc să îmi stric starea de bine gândindu-mă la toate lucrurile care merg prost, încerc să petrec câteva clipe plăcute imaginându-mi cât de bine va fi când lucrurile vor merge bine.

Dorinţele care sunt de fapt aşteptări

În trecut, nu mi-aş fi bătut capul mai mult de cinci secunde să disting subtila diferenţă semantică dintre “dorinţă” şi “aşteptare”. Dar dacă aş fi făcut-o, aş fi putut salva lejer vreo două sau trei relaţii, plus că mă scuteam de o grămadă de resentimente.

Să vedem. Îmi doream ca “Mama să îmi cumpere combină”, şi “Ion să mă mai scoată din când în când la câte o cină romantică”, şi “să primesc şi eu sms-uri siropoase de noapte bună ca toate prietenele mele”, şi “prietena mea să fie mai apropiată de mine”, şi “Ion (altul) să îşi deschidă mai tare sufletul în faţa mea”.

Astea nu sunt dorinţe. Astea sunt chestii pe care vreau să le facă ceilalţi pentru mine. Sunt lucruri la care mă simt cumva îndreptăţită, pe care am impresia că lumea mi le datorează în mod firesc, fără ca eu să trebuiască să le cer în mod explicit. Se cheamă “aşteptări”, pentru că apoi îmi petrec o grămadă de timp întrebându-mă de ce nu se întâmplă, anxioasă, cu nervii la pământ şi, încet încet, cu ranchiună şi resentimente.

Aşteptările sunt condiţionate şi tensionate. Sunt nişte dorinţe cu termen de expirare, condiţii de execuţie şi cu distribuţia rolurilor gata-făcută (doar că fără să fie anunţaţi şi “actorii”).

Dorinţele seamănă mult mai mult a speranţă. Le trimit în eter şi fie ce-o fi o fi. Nu socotesc secundele până la împlinirea lor, şi nu port ranchiună pe nimeni că nu se ocupă de îndeplinirea lor.

Ca să mă întorc la tematica serii, dorinţele sunt exact ca o stea căzătoare. Dacă mă uit spre bolta cerească, nu mă aştept în mod automat să văd una, şi nici nu pot mă supăr pe cer că nu “prestează”. Pot doar să mă bucur atunci când se întâmplă să văd steaua căzătoare, ceea ce vă doresc şi vouă în această seară.

semnatura_sara_mic

Mi se întâmplă aproape fără voia mea. Mi se întâmplă, culmea, concomitent cu enervarea că mi se întâmplă asta.

Îmi ridic bărbia mai sus, îmi cobor vocea spre un ton mai intelectual sau – când scriu – îmi ies de sub degete numai cuvinte numai de un anumit fel, de parcă eu le-aş înţelege.

Da, asta mi se întâmplă atunci când dau sfaturi.

Mereu, pentru că aşa este corect, încep prin a preciza că eu nu dau sfaturi. Că fiecare este liber să aleagă ceea ce înţelege de la mine. Că EU nu vorbesc decât despre ce am trăit eu şi ce m-a ajutat pe mine. E ca şi cum aş pune un avertisment, din ăla cu mulţi “termeni şi condiţii” pe care nu îl citeşte nimeni, înainte să scot din mine sfaturile preţioase.

Apoi vorbesc. Despre “acceptare”, “introspecţie”, “capacitatea de a te observa”, “stabilirea limitelor”, “echilibru interior”, “seninătate în faţa a ceea ce nu poţi controla”, “căutare”. Ca şi cum eu aş înţelege fiecare cuvânt din ăsta, aş şti exact cum se manevrează în viaţa reală şi – drept dovadă – am şi câte o anecdotă simpatică pentru fiecare moment în care am pus în practică vreun concept din cele de mai sus.

Îmi povestesc numai experienţele mele dar, nu ştiu cum, din experienţele mele eu ies mereu bine, ba chiar şi simpatică, ba chiar şi amuzantă, mereu cu o preţioasă lecţie de viaţă învăţată pe care am grijă să o subliniez celui care mă ascultă sau mă citeşte, ca un rezumat de un paragraf pus la sfârşitul lecţiei de istorie.

Apoi rămân singură cu mine şi mă întreb “ce-o fi pus stăpânire pe mine? cine e persoana aia ca a spus toate astea?” Şi de ce nu am spus eu, din prima, “Nu ştiu, nu ştiu, nu am nici un răspuns, îmi caut răspunsurile înnebunită, în fiecare clipă, mi-e ciudă şi mie că nu ştiu, că nu pricep, că viaţa e croită din fire pe care eu nu le înţeleg, nu ştiu, suntem în aceeaşi barcă, hai să vâslim împreună”.

Nu spun asta niciodată.

Aşa că uneori, îmi dau seama că privesc oamenii vâslind, în timp ce eu le explic, de pe ţărm, cum să o facă.

Astăzi mi-a prins foarte bine citatul ăsta, despre cum poţi de fapt să îi ajuţi pe ceilalţi:

Pasul 12 spune că, după ce am trăit o trezire spirituală, încercăm să ducem mai departe mesajul, celorlaţi. Mesajul nostru este unul al speranţei iubrii, confortului, sănătăţii – un mod de viaţă mai bun, unul care funcţionează.

Dar cum transmitem noi mesajul? Nu salvându-i pe ceilalţi. Nu controlându-i. Nu dezvoltând obsesii. Nu devenind evanghelişti ai recuperării.

Purtăm mesajul pe numeroase căi – modeste, subtile, dar puternice. Ne recuperăm pe noi şi devenim un exemplu viu al speranţei, iubirii de sine, confortului şi sănătăţii. Aceste comportamente tăcute pot purta un mesaj puternic.”

din Melody Beattie, Meditation from “Language of Letting Go”, 10 august

Pentru că, de fapt, mi nu “mi se întâmplă” nimic. Eu sunt cea care, din orgoliu, sau teamă de vulnerabilitate sau mândrie prostească mă transform în această atotcunoscătoare

semnatura_sara_mic

Cred că înţelegem cu toţii despre ce este vorba. Despre acea relaţie, cu R mare, aia care ne strânge de gât în timp ce ne şopteşte vorbe duioase, aia care ne face să ne trezim în mijlocul nopţii cu lacrimi în ochi, aia pe care o cărăm ca un bolovan al lui Sisif până sus-sus, îi dăm drumul un pic, ne speriem, şi apoi cu un oftat începem să o cărăm din nou pe umeri.

O au toţi colegii mei de codependenţă. Poate fi cu soțul, soția, mama, sora , fratele, tata, iubit, coleg, şef, star de cinema.

De când m-am aflat codependentă, scopul meu a fost să îmi reglez Relaţia. Cinci ani mai târziu, problema este rezolvată. Sunt în sfârşit fericită, împăcată, mulţumită. Să vă spun cum am făcut, trecând un pic prin carcateristicile Relaţiei.

  • de Relaţie nu te poţi despărţi; pentru că pur şi simplu nu îţi poţi închipui cum va arăta Viaţa dacă te desparţi de ea
  • de Relaţie TREBUIE să te desparţi neapărat pentru că NU SE MAI POATE AŞA. Te scoate din minţi, te face să îţi pui sub semnul întrebării sănătatea mentală, te duce pe culmile exasperării.
  • dar totuşi de Relaţie nu te poţi despărţi. Cum să trăieşti fără ea? Ce însemni fără ea? Vei mai avea vreodată una la fel? Dacă nici măcar această relaţie, în care ai investit atât, nu poate fi reparată, atunci ce şanse mai ai să construieşti o altă relaţie de la început, cu altcineva?
  • dar fie ce-o fi, Relaţia trebuie să înceteze. În ritmul ăsta, o iei razna. Este clar pentru toată lumea că nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba vreodată, este o situaţie fără speranţă, trebuie să tai firul care vă leagă scurt şi rapid, ca un ninja.
  • dar dacă totuşi ai mai încerca măcar O DATĂ să repari Relaţia? Nu e păcat să renunţ aşa pur şi simplu? Nu e chiar de-a dreptul ridicol să o rupi, aşa, deodată? Dacă singurul lucru de care este nevoie în Relaţie este să fii mai răbdător, mai iubitor, să nu mai fii nici tu aşa îndârjit?

Şi aşa mai departe. În fiecare zi, în fiecare an, ba poate chiar şi peste vreo câţiva ani, tot nu vă veţi putea despărţi.  Ce gând îngrozitor, nu?

Şi acum să vă spun soluţia mea miraculoasă. Spuneam că scopul meu a fost de la început să îmi rezolv Relaţia şi că după cinci ani sunt, în sfârşit, fericită.

Mi-am îmbunătăţit Relaţia? NU! Dar mi-am schimbat scopul.

Melody Beattie, pe care îmi place să o citez cu fiecare ocazie, spunea în The New Codependency că, atunci când ai o relaţie pe care pur şi simplu nu poţi să o închei, atunci nu o încheia.  Poate însemna că nu este încă momentul. Poate însemna că încă ai ceva de învăţat de acolo. Sau poate însemna pur şi simplu că nu eşti încă pregătit. Când vei fi, încheierea va  veni de la sine, fără efort şi fără durere.

Aşa că am renunţat să îmi închei Relaţia. Simplul fapt că nu mă mai forţez să fac asta şi nu îmi mai reproşez în fiecare zi că sunt o laşă îmi salvează 80% din energie. Nici nu îmi dădusem seama cât de mult îmi făceam rău tot gândindu-mă la soluţii, scenarii, încercări, variante, viitoruri posibile şi lumi paralele, toate acestea urmate de nodul în gât, anxietatea şi frica de a pune punct.

Acum, când am acceptat ideea că nu sunt gata să mă despart de Relaţie, îmi permit luxul de a suferi doar 20%. În rest, am  timp din nou să fiu fericită.

semnatura_sara_mic

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: