Anna Karenina începe aşa: “Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”

De nenumărate ori privesc noi veniţi la Grupul Al-Anon şi, într-un moment al întâlnirii, un oftat de uşurare li se desprinde de pe chip. Credeţi-mă, nici pe departe nu le place şi nu le convine ce aud acolo. Ei vin să rezolve problema presantă a alcoolismului altcuiva, vor să afle cum se procedează cu banii, cu sticlele, la ce spital au fost duşi ceilalţi, este vreun doctor mai bun care poate fi recomandat?, hipnoza funcţionează? dar antalcoolul? cum să fac să nu mai moară sub ochii mei?

Oamenii intră pe uşă cu zeci de nelămuriri şi ies purtând în minte nişte răspunsuri deşirate la cu totul alte întrebări. Practic, nu găsesc nimic din ceea ce era pe lista lor de cumpărături. Dar găsesc altceva, un ceva nesperat, despre care nu îşi închipuiau şi nu credeau că există. Îi găsesc pe alţii ca ei. Şi atunci, în ciuda tuturor întrebărilor care le asurzesc mintea, oftează uşuraţi.

Nu cred că suntem cu toţii diferiţi în durerile noastre. Dimpotrivă. Părţile noastre întunecate seamănă până în cele mai intime detalii. Suferinţa noastră, oricât de ingenioasă ni se pare atunci când ne consumă, poate fi găsită într-o replică identică la un vecin, la un prieten, la un necunoscut întâlnit în aeroport. Avem aceleaşi frici, aceleaşi obsesii, aceaşi spaimă de a nu fi iubit, a nu reuşi, a fi părăsiţi, respinşi, uitaţi.

Într-un fel ciudat, a fost dezamăgitor să aflu că nu sunt originală. Durerea devenise o parte atât de importantă a identităţii mele şi o ocupaţie zilnică atât de obişnuită, încât o înzestrasem cu talent şi originalitate, ca pe un copil. Ca şi cum ar fi meritat propriul ei talk-show.

Dar într-un fel minunat, a fost o revelaţie să aflu că sunt şi alţii ca mine. Un fragment din povestirea cuiva de la grup îmi descria perfect trăirile din nopţile mele de disperare. Emoţiile din copilăria altcuiva semănau atât de bine încât ai fi spus că eram gemeni şi crescuţi în aceeaşi casă.

Mai mult de atât, pusă în faţa atâtor oameni în care mă regăseam, m-am putut înţelege mai bine pe mine. Când îmi auzeam colegii de grup plângându-se de neatenţie sau neapreciere, a fost ca şi cum m-aş fi dat doi paşi în spate şi m-aş fi privit pe mine însămi. La fel şi atunci când am simţit pe cineva că vrea să preia controlul grupului, că insistă ca toată lumea se mănânce biscuiţi sau duce discuţii de câte 15 minute pentru a demonstra că are dreptate. Şi atunci m-am putut vedea şi am putut pune degetul pe oglinda acelor trăsături din mine şi să zic “Uite, asta sunt eu”.

La Al-Anon se întâlnesc oameni cu vieţi extrem de diferite şi dureri paradoxal de asemănătoare. În funcţie de curajul pe care îl ai, poate fi ceva bun sau ceva rău. Pentru mine, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieţii.

semnatura_sara_mic