You are currently browsing the tag archive for the ‘terapie’ tag.

Intenționez să fac o listă a centrelor de tratament pentru dependență și codependență, în care să adun toate resursele care mi-au ajuns la urechi până acum.

Am aflat, recent, de alte două:

Dacă mai știți și alte centre de tratament / grupuri etc, vă rog să le lăsați în comentariu, pentru a putea să le adaug la listă.

semnatura_sara_mic

Advertisements

De când am aflat că sunt codependentă şi cum se comportă un codependent, am câteva pretenţii de la mine. Una dintre ele este faptul că, o dată ce recunosc câte un comportament din ăsta de plantă agăţătoare sau de plângăcioasă, nu mai am nici o scuză să nu-i fac HARŞTI.

Câteva exemple:

sunt tristă pentru că am impresia că Ionel e cam rece cu mine? Mi se aprinde imediat beculeţul pe care scrie “codependenţă” şi fac HARŞTI – trebuie să fiu veselă.

îmi vine să mă plâng la nesfârşit că şeful meu este cel mai demotivant om din lume, că nu ştie să mă aprecieze şi că din cauza lui nu-mi mai vine să fac nimic… din nou, îmi pâlpâie un semn de avertizare, îmi aduc aminte că atunci când îmi place ceea ce fac nu am nevoie de nici un cuvânt bun din partea nimănui, deci HARŞTI, ce-i cu atâta victimizare, Sara treci la treabă!

când mi se vâră pe sub piele câte vreun resentiment faţă de părinţi, deschid cărticica în care scrie faptul că nu are nici un rost să mai acuzăm trecutul, că trebuie să iertăm şi să acceptăm, îmi zic că nu-i a bună cu resentimentele astea, Sara trebuie să ierţi, las-o mai uşor cu nervii, şi fac şi acolo HARŞTI.

Până acum admirabil, mai puţin faptul că HARŞTIUL ăsta nu prea funcţionează. Da, ştiu că sunt codependentă, ştiu să îmi recunosc comportamentele acestea în mine şi atunci de ce mai clocotesc atât de puternic în mine toate sentimentele astea?

Se întâmplă să am atunci ceea ce colegii mei de codependenţă numesc “căderi”. De exemplu, mi se întâmplă să devin plângăcioasă şi să-i acuz pe cei din jurul meu că sunt răi cu mine, că mă ignoră şi că mă rănesc. Sau mi se întâmplă să ţip. Sau să dau replici tăioase pe cale ierarhică şi să ameninţ cu demisia, doar pentru a-mi muşca buzele două minute mai târziu. Victimă, furie reprimată, impulsivitate – câteva dintre plăgile urâte care se ascund sub chipul binevoitor şi săritor al codependenţei. Nimic nu mi se pare mai descurajant decât să îmi iasă la suprafaţă. După astfel de momente, mă supăr atât de tare pe mine, încât mi se pare că toată munca mi-a fost în zadar.

Mi-a trebuit un an (tot anul acesta) de încercări disperate de a fi “ne-codependentă” pentru a-mi aduce aminte un adevăr simplu: până când nu învăţ să mă iubesc în ciuda şi cu tot cu codependenţa mea şi toate tinichelele zdrăngănitoare ce o urmează, degeaba încerc să mă vindec.

Atunci când încerc să îmi ascund resentimentele, furia, gelozia sau orice alte rănile îmi doresc să semăn cu fiinţa perfectă “de manual” care trebuie să fie perfect echilibrată, neataşată şi cu izvor de fericire în interior. De asemenea, asta înseamnă că încerc să par invulnerabilă.

Am avut surpriza ca după una dintre “căderile” mele, în care m-am declarat şi rănită, şi trădată, şi ignorată, şi singură, şi dezamăgită lucrurile să se schimbe dramatic în bine. “Stai un pic, lucrurile nu funcţionează aşa”, m-am gândit. “Ce am făcut, iar am manipulat?” Nu manipulasem. Doar aşezasem pe masă nişte sentimente de care nu eram mândră, dar le-am recunoscut ca fiind ale mele şi am încercat din răsputeri să nu mă urăsc pentru asta.

Iar a recunoaşte că te doare şi că eşti rănit şi că ţi-e greu cere uneori mai mult curaj decât a zâmbi netulburat în faţa unei dureri.

A-ţi mărturisi deschis gelozia şi posesivitatea te lasă mult mai vulnerabil şi mai sincer în faţa celuilalt decât încercările disperate de a nu emite nici o pretenţie asupra celuilalt, de a-l lăsa să-şi trăiască viaţa conform propriilor alegeri – Live and let live.

A-ţi da voie să nu poţi, uneori, să fii senin cred că este ceva la fel de greu de dobândit ca seninătatea. Şi poate singura cale.

semnatura_sara_mic

Anna Karenina începe aşa: “Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”

De nenumărate ori privesc noi veniţi la Grupul Al-Anon şi, într-un moment al întâlnirii, un oftat de uşurare li se desprinde de pe chip. Credeţi-mă, nici pe departe nu le place şi nu le convine ce aud acolo. Ei vin să rezolve problema presantă a alcoolismului altcuiva, vor să afle cum se procedează cu banii, cu sticlele, la ce spital au fost duşi ceilalţi, este vreun doctor mai bun care poate fi recomandat?, hipnoza funcţionează? dar antalcoolul? cum să fac să nu mai moară sub ochii mei?

Oamenii intră pe uşă cu zeci de nelămuriri şi ies purtând în minte nişte răspunsuri deşirate la cu totul alte întrebări. Practic, nu găsesc nimic din ceea ce era pe lista lor de cumpărături. Dar găsesc altceva, un ceva nesperat, despre care nu îşi închipuiau şi nu credeau că există. Îi găsesc pe alţii ca ei. Şi atunci, în ciuda tuturor întrebărilor care le asurzesc mintea, oftează uşuraţi.

Nu cred că suntem cu toţii diferiţi în durerile noastre. Dimpotrivă. Părţile noastre întunecate seamănă până în cele mai intime detalii. Suferinţa noastră, oricât de ingenioasă ni se pare atunci când ne consumă, poate fi găsită într-o replică identică la un vecin, la un prieten, la un necunoscut întâlnit în aeroport. Avem aceleaşi frici, aceleaşi obsesii, aceaşi spaimă de a nu fi iubit, a nu reuşi, a fi părăsiţi, respinşi, uitaţi.

Într-un fel ciudat, a fost dezamăgitor să aflu că nu sunt originală. Durerea devenise o parte atât de importantă a identităţii mele şi o ocupaţie zilnică atât de obişnuită, încât o înzestrasem cu talent şi originalitate, ca pe un copil. Ca şi cum ar fi meritat propriul ei talk-show.

Dar într-un fel minunat, a fost o revelaţie să aflu că sunt şi alţii ca mine. Un fragment din povestirea cuiva de la grup îmi descria perfect trăirile din nopţile mele de disperare. Emoţiile din copilăria altcuiva semănau atât de bine încât ai fi spus că eram gemeni şi crescuţi în aceeaşi casă.

Mai mult de atât, pusă în faţa atâtor oameni în care mă regăseam, m-am putut înţelege mai bine pe mine. Când îmi auzeam colegii de grup plângându-se de neatenţie sau neapreciere, a fost ca şi cum m-aş fi dat doi paşi în spate şi m-aş fi privit pe mine însămi. La fel şi atunci când am simţit pe cineva că vrea să preia controlul grupului, că insistă ca toată lumea se mănânce biscuiţi sau duce discuţii de câte 15 minute pentru a demonstra că are dreptate. Şi atunci m-am putut vedea şi am putut pune degetul pe oglinda acelor trăsături din mine şi să zic “Uite, asta sunt eu”.

La Al-Anon se întâlnesc oameni cu vieţi extrem de diferite şi dureri paradoxal de asemănătoare. În funcţie de curajul pe care îl ai, poate fi ceva bun sau ceva rău. Pentru mine, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieţii.

semnatura_sara_mic

… şi pentru nina.

si eu eram in fata calculatorului. un urlet puternic se ridica in mine pe masura ce citeam randuri dupa randuri despre codependenta. eram bolnava? Nu mi se intampla mie asta. Nu MIE. Si nu ASTA.

Adica, ce-i chestia asta, un fel de boala psihica? Adica sunt nebuna? sunt cu capu’? Eu, persoana aceea care s-a jurat sa fie mereu cu capul pe umeri? Sa nu o apuce isterii ca pe mama, sa-si infraneze cu orice pret atacurile de violenta sa nu devina ca tata? Ei sunt asa, iar EU trebuie sa ma tratez?

Nu se poate, sunt niste prostii psihologice site-urile astea, sarlatani care indruga vorbe goale si care nu vor decat sa-mi spele creierul, stiu eu mai bine. ce caut eu pe ele? e injositor sa bag in seama bla-bla-urile astea self-help. mi-e si rusine ca iau in considerare ce spun astia.

Dar mana mea, inteleapta, continua sa faca click-uri, din link in link, din pagina in pagina, la fiecare paragraf mă aştepta o oglindă a mea. Cum se putea ca simptomele unei boli să descrie atât de bine furtunile pe care le trăisem în interior, toate ciocnirile mele de sentimente să fie listate acolo cu bullets-uri? Tot ce gândeam eu, tot ce eram, tot ce plângeam era… un diagnostic. Codependenta.

Tremuram. E putin spus – imi tremurau gândurile în mine. În faţa descrierilor atât de exacte, au început să-mi curgă lacrimi fără să plâng. M-am simţit, câteva secunde, ca intr-un film în care imaginea este decalată de sonor: mai întâi lacrimile, senzaţia de sărat pe obraz, parcă fără nici o legătură cu colcăiala de viermi din creierul meu, şi abia apoi senzaţia usturătoare care îmi urca din ce în ce mai sus pe gât, până a izbucnit.

Şi am ştiut. Eram codependentă.

Am închis capacul laptopului ca şi cum aş fi dat un “Delete”. M-am culcat cu speranţa aceea secretă că mâine dimineaţă nimic din seara aceea nu va fi fost real.

A fost foarte greu. Am mai oscilat câteva săptămâni între negare şi acceptare, dar toate cuvintele alea îmi rămăseseră înscrise pe creier şi fiecare zi, fiecare gând şi fiecare prăbuşire a sufletului îmi aducea un nou argument. Mi-am acceptat codependenţa cu inima grea.

Dar ştiţi ce?

Acum e bine. De atunci am aflat atât de multe lucruri despre mine, mi-am găsit liniştea în atât de multe situaţii în care nu aş fi crezut posibilă fericirea, am transformat atât de multe găuri negre din suflet în oaze de bucurie încât mă bucur că mi s-a oferit şansa să descopăr că sunt codependentă.

Uneori este infricosator sa stiu ca am sufletul acoperit de atat bezna – păşesc prin mine cu atâta teamă, încât dacă am ghinionul să mă apuce chestia asta pe vreo trecere de pietoni, trebuie să am grijă permanent să nu cad din picioare. Dar când încep să dezleg iţele vreunei reacţii, când simt că înnebunesc dar ştiu că doar exagerez, când am impresia că este sfârşitul lumii dar ştiu că de fapt e doar sfârşitul unei zile mai proaste… atunci, în întunericul acela apare un pic de lumină.

Îmi pare rău pentru cei care se descoperă codependenţi şi vă înţeleg groaza pe care o simţiţi în suflet la început. Dar să nu vă fie frică – pentru că suntem mulţi pe lumea asta şi ne putem ţine de mână, chiar şi pe beznă.

semnatura_sara_mic

Din ciclul “cum fac să nu mai fiu codependentă?”… 

Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu pot să nu fiu cum sunt şi că nu este ceva de care “scap”, ci este o parte din mine la fel de reală ca şi plămânii. Iar în cazul plăminilor, atunci când nu funcţionează cum trebuie, nu negi că îi ai ci încerci să găseşti o cale de vindecare sau de a trăi cât mai bine cu astmul tău – de exemplu.

În cazul codependenţilor, calea este să ai “grijă de tine”, înainte de a avea grijă de alţii. În Codependent no More am găsit câteva “concepte” ale grijei faţă de sine şi am să vorbesc despre fiecare în parte.

Primul este Detaşarea.

Detaşarea este, în mod evident, antonimul ataşării, adică acel sentiment că destinul este sudat fără chip de întoarcere de destinul altcuiva. Confundat de multe ori cu iubirea pură. Eu, una, mă simt ataşată în numeroase feluri: simt că este de datoria mea să rezolv problemele atunci când îi apar în cale şi mă simt vinovată dacă nu pot face nimic în privinţa asta; zâmbetele mele sunt direct proporţionale cu zâmbetele lui; simplul gând de a-mi despărţi viaţa de acea persoană mă împinge pe un drum atât de înnegurat încât parcă nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să mă întorc înapoi pe drumul meu dureros.

Ataşarea creează, mai mult decât frică, anxietate. De exemplu, în scrisoarea mea pentru “drog”, nu era vorba de frică (pentru că frica vine şi pleacă), ci de un stare mult mai lichidă, una care se împrăştie şi se aşează ca pâclă pe fiecare fibră din om. O grijă continuă – pentru ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se va întâmpla şi, cel mai rău, ceea ce s-ar putea întâmpla.

Şi atunci? Cum arată detaşarea? 

Cea mai mare greşeală este în general să credem că detaşarea arată ca indiferenţa. De fapt, este o cale lungă de la obsesia permanentă care ne ţine legaţi de cineva până la indiferenţă. Detaşarea este o eliberare, nu doar pentru noi, ci şi pentru cealaltă persoană. Înseamnă să îi oferi dreptul celuilalt să fie cine este, chiar dacă nu îmi convine cine este. Să facă ce vrea să facă, chiar dacă asta nu este ce aş vrea eu să facă – dar în loc să sufăr, să accept. Înseamnă să nu mă mai simt responsabilă pentru greşelile lui, ci să mă simt responsabilă pentru ceea ce fac sau nu fac eu. Înseamnă să am grijă să fac lucrurile care îmi aduc fericire.

Şi, mai mult decât orice, detaşarea înseamnă să nu îi mai dau voie celuilalt să fie stăpân asupra fericirii mele. De ce să pun în mâinile altcuiva ceva atât de al meu? Cum să nu mă consum permanent că nu sunt fericită, dacă mi-am predat fericirea cu uşurinţa cu care arunc un bănuţ într-o fântână?

Aşa că detaşarea înseamnă, pentru mine, să îmi iau înapoi fericirea în mâinile mele şi să nu-mi mai spun niciodată că este treaba altcuiva. Este cam cel mai important job pe care îl voi avea de făcut vreodată: să fiu managerul fericirii mele.

Rezultatul? În puţinele clipe în care reuşesc să mă detaşez?

Dansez printre nori pufoşi.

Cartea are şi câteva exerciţii, la sfârşit, cum ar fi să scrii o scrisoare obiectului obsesiei tale până ce îţi iese totul din suflet şi să îţi imaginezi plasându-l în mâinile lui Dumnezeu.

semnatura_sara_mic

din punct de vedere macro, totul este destul de clar.  teoria, pe care o găseşti sub atât de multe forme în atât de multe cărţi, este limpede ca o lecţie despre bisectoare pe tablă.  

când suntem ridicaţi în picioare şi ascultaţi la lecţie sau când trebuie, de exemplu, să îi explicăm unui prieten sau prietene care trece prin acelaşi despre cum stau lucrurile, o putem spune netulburaţi şi înşirată în bullets-uri:
  • este paradoxal, dar adevărat: de-abia atunci când accepţi lucrurile aşa cum sunt ele, acestea încep să se schimbe
  • de-abia când faci lucrurile fără să aştepţi nimic de la ceilalţi din jurul tău, încep şi ei să facă ceva pentru tine
  • iubirea necondiţionată înseamnă să îl laşi pe celălalt să facă alegerile pe care le doreşte, chiar dacă nu sunt cele pe care le doreşti tu. iubirea necondiţionată nu spune niciodată “nu te mai iubesc pentru că…”
  • a avea grijă de tine este mult mai greu decât a avea grijă de ceilalţi, iar atunci când ai grijă de ceilalţi pentru că ţi se pare că altfel eşti egoist(ă), înseamnă că încerci să te eviţi pe tine
  • când ai de făcut o decizie dificilă, aşteaptă să vezi cum te simţi
  • frica este opusul iubirii. când ne lăsăm conduşi de iubire, mergem pe calea cea bună; când ne lăsăm conduşi de frică, suntem rătăciţi, în mijlocul câmpiei
Simplu. Banal. Clar.
Dar când îţi laşi papucii la uşă, intri în casă şi îţi dai jos şosetele murdare, când te uiţi să vezi dacă coşul de gunoi este plin sau nu… adică atunci când te întorci la viaţa măruntă, lucrurile nu mai sunt atât de simple sau clare. Atunci când e vorba de “micromangamentul” vieţii, cum faci? Unde-i lumina? Ce simţi? 
Îi dai bani, dacă ştii că îi bea, sau nu?
Şi cum să nu te enervezi dacă întârzie?
Şi cum faci să nu te simţi lăsat(ă) baltă de fiecare dată când se întâmplă asta?
Când o decizie te prinde între ciocan şi nicovală, cum o iei?
Ce înseamnă “acceptare” atunci când ţi se rupe sufletul?
Şi ce înseamnă “să-ţi trăieşti sentimentele” atunci când nu vrei să faci nimic altceva decât să mai rămâi în pat jumătate de zi?

 

Aici, în laboratorul practic, încep problemele. Oare asta înseamnă că nu ştim teoria suficient de ibne sau pur şi simplu că e normal să spargem eprubete înainte de a ne pricepe?

astăzi am înotat toată ziua prin vălmăşagul meu de emoţii fără să îmi dau seama exact care sunt acelea.

ţin minte, acum câteva zile, citeam în cuprinsul unei cărţi pentru codependenţi despre cum “să înveţi să simţi din nou”. şi m-a frapat atât de mult titlul acestei… să-i spun lecţii încât mi s-a părut deodată ceva stufos şi imposibil de învăţat deodată, în ciuda faptului că este mai de bază ca adunarea şi scăderea. şi mi-am mai dat seama cât de grave sunt rănile noastre, cei care trebuie să ia notiţe despre cum recunoşti ceea ce simţi.

astăzi de exemplu nu am putut simţi nimic altceva decât un val imens de sentimente urâte, mâhnire şi o furie nu oarbă, ci orbecăitoare. o furie ca un moşneag înverşunat şi absurd căruia îi tremură şi mâna pe baston şi bastonul, o dată cu ea. şi am încercat permanent să sap mai departe, să-mi dau seama cum a apărut şi nu am reuşit decât să arăt permanent cu degetul spre o altă persoană (desigur).

aşa că, în disperare de cauză, am decis pur şi simplu că NU ŞTIU cum mă simt, dar că am dreptul să nu ştiu. m-am mai liniştit şi am deschis, deja ca o rutină, site-ul cu gânduri zilnice pentru codependenţi. era despre cum este să nu-ţi poţi recunoaşte emoţiile şi sentimentele deodată, peste noapte.

Experiencing feelings can be a challenge if we’ve had no previous experience or permission to do that. Learning to identify what we’re feeling is a challenge we can meet, but we will not become experts overnight. Nor do we have to deal with our feelings perfectly.

Iar acestea au venit la pachet cu câteva metode prin care înveţi să simţi din nou:

  • scrii pe o foaie de hârtie “dacă ar fi ok să simt orice şi nu aş fi judecat pentru asta, atunci eu simt că…”
  • ţii un jurnal sau îţi notezi din când în când gândurile
  • te priveşti pe tine însuţi ca un martor

Restul aici.

Gândul zilei pentru codependenţi:

“Sometimes, the gray days scare us. Those are the days when the old feelings come rushing back. We may feel needy, scared, ashamed, and unable to care for ourselves.

In those moments, we may become convinced that things and people outside of ourselves hold the key to our happiness. That’s when we may try to control people and situations to mask our pain. When these “codependent crazies” strike, others often begin to react negatively to our controlling.”

Citeşte tot aici.

Una din metodele (actiunile) de terapie preferate ale mele este să scriu pe un carneţel lucruri care mă fac fericită.

Ideea (şi din câte am înţeles / citit eu) este următoarea: ceea ce este mai dureros capătă o importanţă disproporţionat de mare în viaţa noastră pentru că ne concentrăm pe acel lucru. Şi, normal, atunci când toate gândurile gravitează în jurul unui punct, atunci punctul capătă deodată consistenţa unei sfere şi creşte ca o măsea umflată. Dar atunci când ne uităm în jurul nostru şi ne bucurăm de lucrurile frumoase / vesele / colorate etc. atunci se întâmplă două lucruri:

a) matematic vorbind, se reduce timpul alocat gândurilor negre

b) în viaţa noastră încep să apară din ce în ce mai multe lucruri frumoase pe care să le iubim şi să le apreciem şi să ne simţim binecuvântaţi

Aşa că iată ce m-a făcut fericită astăzi:

  • 5 minute furate într-o pauză de lucru pentru a termina o carte scrisă într-un amestec perfect de duios şi amuzant
  • senzaţia de şosete uscate pe picioarele care au călcat în cinci bălţi şi s-au făcut fleoaşcă
  • funcţia de snooze de la ceasul cu alarmă
  • faptul îmbucurător că îmi dau seama cât de mult mă risipesc în enervare în chiar momentul în care ma enervez
  • ochii unei prietene dis-de-dimineaţă: obosiţi şi îmbufnaţi, dar albaştri şi frumoşi

Voi?

Gândul zilei pentru codependenţi:

If our time has come to cross the bridge, or if we have already crossed and are standing in the light and warmth, we do not have to feel guilty. It is where we are meant to be. We do not have to go back to the dark cliff because another’s time has not yet come.

Citeşte tot aici.

Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 290 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: