Crăciunul a început cu un copil, dar a ajuns să fie în primul rând o sărbătoare a familiei. Iar într-o familie în care există o problemă cu alcoolul, întrunirile nu sunt niciodată o veste prea bună. Poate că ne este frică să facă cineva scandal, poate că soția îi va spune soțului, în ton scăzut, că a băut suficient, iar el probabil va izbi cu pumnul în masă și va spune să-l lase în pace, doar e sărbătoare. Copiii vor fi poate mai veseli, ca să acopere ursuzenia ce se așterne între părinți, iar rudele se vor preface că nu văd nimic.
Copiii se fac oameni mari, pleacă de-acasă și răsuflă ușurați gândindu-se că nu vor mai avea parte în viața lor de astfel de scene. Din păcate, distanța nu ne rezolvă problemele și la cea mai fină zgârietură a distanțierii – un telefon, o vizită sau o remarcă aruncată – se pot stârni adevărate furtuni în suflet.
Până la urmă, relațiile cu părinții noștri rămân printre cele mai importante din viața noastră și își pun amprenta pe toate celălalte. Sună a Freud, sună a psiholăgeală ieftină, dar mie una mi-a fost suficient să mă gândesc serios la orice relație (de prietenie, de muncă sau intimă) pe care o am și să văd acolo firmituri din relația cu părinții, înscrise în ADN-ul oricărei interacțiuni pe care o am.
În cazul meu, cu fiecare ocazie în care trebuie să am de-a face cu vreun părinte sau cu apropierea de casă devin agitată și ca pe ace. Sunt încruntată, fără să știu de ce, stomacul mi se strânge de fiecare dată când îmi aduc aminte că trebuie să merg acasă, la telefon cu mama de-abia aștept să închid, iar în ceea ce-l privește pe tata, sper până în ultima clipă că se va întâmpla ceva și că până la urmă n-ar trebui să fiu nevoită să-l văd.
Să mărturisesc aceste lucruri unor străini ar aduce cu sine remarca “Nu este frumos să spui / simți astfel de lucruri față de părinții tăi.”
Dar au fost momente când am mărturisit aceste lucruri unor alți codependenți și au răsuflat ușurați, pentru că se simțeau exact la fel și, totodată, extrem de vinovați pentru că se simțeau așa.
Asta m-a făcut să-mi cumpăr repede cartea asta: Cutting Loose: An Adult’s Guide to Coming to Terms with Your Parents, în care este vorba despre relațiile dintre copiii deveniți mari și părinții (cărora încă le-ar plăcea să îi știe mici).
Mi-ar plăcea să vă spun că m-a ajutat și că mi-am îmbunătățit rapid relația cu ambii părinți, dar nu este așa. Deocamdată, m-a ajutat doar să nu mă mai simt o ființă josnică pentru felul în care mă simt și mă port cu părinții mei și m-a ajutat să recunosc micile scene de teatru pe care le joc în relațiile cu ei.
M-am gândit însă să vă împrătășesc câteva din ideile acestei cărți, mai ales pentru cei care nu au posibilitatea să își achiziționeze sau să cumpere cartea. Pentru că este o carte plină de informații greu de rezumat, am să o fac în episoade și am să încep cu un test propus de carte pentru a determina dacă cineva are probleme în relaționarea cu părinții.
Dacă sunteți încă dependenți emoțional de părinții tăi ca adult, această dependență poate lua multe forme (inclusiv forma independenței totale – nota mea). Iată câteva întrebări care să vă facă să vă gândiți la relația cu părinții:
- De ce locuiești împreună cu ei? (În cazul în care se întâmplă asta)
- De ce locuiești în apropierea lor? (În cazul în care se întâmplă asta)
- Am mai mult contact cu ei decât mi-ar plăcea? În persoană? La telefon?
- Ce aș simți dacă aș rări contactul – vină? Anxietate? Singurătate? Relaxare?
- Îi includ în viața mea mai mult decât cred că mi-ar fi de ajutor?
- Sunt încă o parte importantă în viața lor? În conflictele conjugale? Mă joc de-a consilierul marital ori iau partea unuia sau altuia în conflicte?
- Mă ocup de lucruri pe care și le-ar putea face singuri, cum ar fi să îi conduc cu mașina sau să îi ajut cu plata facturilor?
- Am evitat să fac pași pentru a deveni mai independent? Sau pași spre o situație cu mai mult risc? Dar o situație cu mai mult succes sau posibilitate de a crește?
- Atunci când mă port altfel decât și-ar dori părinții mei, devin anxios? Mănânc mai mult sau fumez mai mult? Am simptome fizice? Le comunic cu greutate aceste decizii ale mele?
- Dacă ar interveni ceva de Crăciun (Sau de 8 Martie sau de ziua tatălului sau de Ziua Recunoștinței) care să mă facă să îmi doresc să îmi petrec ziua altfel decât altăuri de părinții mei, aș putea să fac asta?
- Am nevoie în continuare de aprobarea unuia sau ambilor părinți? Mă supăr atunci când fac ceva care îi deranjează în mod evident?
Nu sunt întrebări ușoare și, atunci când le răspund acestora cu onestitate, mi se arată o imagine mult mai puțin independentă a mea decât cea pe care mi-o doream. Simplu fapt că aceste interacțiuni îmi consumă o mare cantitate de energie îmi arată că mă țin strâns, cu niște sfori bine întortocheate, de familia mea și că oricât de departe aș zbura, nu scap de ele, ci doar se lungește lesa câte un pic.
Am să revin, când pot, cu câteva “modele” de părinți și ce se ascunde în spatele relației noastre cu ei. Tot din această carte.
Iubirea provoaca dependenta 
11 comments
Comments feed for this article
December 27, 2011 at 3:54 pm
ema
Draga Sara, Ma bucur ca ai abordat subiectul relatiei cu parintii, si sper sa invatam lucruri folositoare unii de la altii.
In cazul meu e clar ca sunt foarte legata de parinti. Nu am frati sau surori, si cred ca faptul acesta accentueaza dependenta de parinti. Problema e ca desi in principiu stiu ca ar trebui sa ma departez de ei, in special la varsta mea, practic mi-e asa de familiar sa mai simt legata de ei incat nu vad cum as putea trai altfel, si din contra ma agat tot mai mult de ei. Iar in relatiile mele cu sexul opus, imi dau seama ca relatia cu parintii a fost intotdeauna mai importanta.
December 27, 2011 at 6:52 pm
lia
In “LABIRINT” se vorbeste despre codependenti ca fiind persoane mature ce nu s-au “desprins “de acasa .
Cred ca aceasta carte interesanta pe care o prezinti ,Sara,ajuta la identificarea starii respective a codependentilor si la vindecare ,adica la “plecarea” de acasa .
December 27, 2011 at 10:02 pm
Iulia
Pe la 25 de ani simteam ca ma pot descurca destul de bine singura in multe situatii. Ma descurcam oriunde m-as fi dus, nu depindeam de mama, nu aveam decat grija bolii de care sufeream atunci si a examenelor. Tata nu aparuse inca in viata mea.
Cand m-am casatorit nu am spus nimanui ca vreau sa-l aduc pe sotul meu la biserica. Eram mult prea ocupata cu acest lucru, ca sa mai am timp sa dau explicatii. De aceea relatia cu mama mea se racea tot mai mult. Mama nu intelegea ce vreau sa fac si de multe ori ma certa. Dar eu nu puteam sa dau explicatii. A hotarat sa se mute intr-o bucatarie de vara in aceeasi curte, cu toate ca mie imi placea sa stea cu noi. Asta a ingreunat si mai mult lucrurile ca nu a mai inteles nimic din ce faceam noi acolo si a inceput sa fie nemultumita. Nu puteam sa merg zilnic la ea. Era destul de tanara si in puteri, eu eram foarte ocupata, aveam ore suplimentare cu toate ca aveam copil mic. Ar fi trebuit sa renunt la servici o perioada, sa cresc copiii. Aveam zile cand lucram de la 7,30 dimineata la 7 seara. Sotul ma lua de la scoala, imi dadea fata sa o tin putin la san dupa ce ma ducea la mama lui, care imi lua copilul din brate imediat ce-l alaptam, nu ma lasa deloc cu el, apoi cand nu ma mai puteam tine pe picioare, hotara sa mergem acasa, bineinteles dupa ce ma certau toti trei adica socrii si sotul. Nu mi-a placut aceasta lipsire de libertate dar ii lasam ca sa-l aduc unde trebuie si am reusit pana la urma dar cred ca i-ar mai trebui 20 de ani ca sa reuseasca sa fie un sot asa cum mi-ar placea mie. Sotul meu depinde foarte mult de parintii lui. Daca ei spun ceva el nu se impotriveste. Intr-o zi, acum vreo 5 ani mama lui a spus ca ar trebui sa nu mai doarma cu mine in pat si asa s-a facut pana in ziua de azi. Nu i-a convins niciodata pe parintii lui de nevinovatia mea. Asta m-a intristat. Eu am primit multe mustrari de la mama pentru el. In fine, am zis ca e mai important sa fie el la biserica. Si mi-am indeplinit scopul dar mi-am pierdut fericirea.
Mama a avut tatal alcoolic. Mama nu intarzia niciodata acasa cand venea de la servici. In 1995 eram studenta si aveam de prezentat un seminar. Nu apucasem sa-l termin , cu toate ca statusem destul la biblioteca, asa ca am hotarat sa raman peste noapte la o cunostinta unde mai statusem ca sa merg a doua zi iar si sa mai lucrez. Am telefonat unei rude, sa mearga pana la bunica mea sa-i spuna, sau sa sune la o vecina sa-i spuna, ca noi nu aveam telefon. Tot in aceeasi zi mama a trebuit sa mai ramana peste program la o sedinta. Pe bunica mea nu a mai anuntat-o nimeni nimic. Anuntul a venit prea tarziu. Bunica a facut pareza si a murit. Pana acum cateva luni daca se intampla sa intarzii 5 min. la program mama ma suna si ma intreba ce s-a petrecut. Acum ma suna exact cand trebuie sa inchei programul, ca sa-mi aminteasca sa vin direct acasa. Ba ma suna si in timpul programului sa-mi spuna ce a mai facut sotul meu.
Eu cred ca parintii trebuie respectati, ajutati, ca si ei ne-au ingrijit cu cea mai mare grija si dragoste dar cred ca trebuie ca om matur sa ai o anumita detasare la un moment dat. In momentul in care depinzi de parintii tai, ca om mare, ceva nu este in regula. Inseamna ca nu te poti descurca singur. Ii iubesti dar asta nu inseamna sa nu te poti descurca fara ei. Nu mi-ar placea ca sotul meu sa spuna intimitatile dintre noi, parintilor lui. Sau nu-mi place sa ii coplesesc pe copiii mei cu prezenta mea. Le las libertate in sensul ca in timp ce eu spal vase, fac mancare sau fac curat sau ma odihnesc, fata isi face lectiile si baiatul se joaca la calculator. Nu sunt dependenta de ei si nici ei de mine. Ar insemna sa cresc niste copii neputinciosi. Pe fata o trimit uneori la cunostinte care au fete de-o seama cu ea si nu-mi fac griji pentru ca stiu ca e pe maini bune.
Din cand in cand imi mai pierd si eu rabdarea cu sotul. M-am obisnuit sa-l stiu plecat cu diverse treburi dar uneori intarzie extrem de mult. Pleaca dimineata si vad ca nu vine la 14 ii dau tel. spune ca mai sta la un pahar cu X si ca vine in 30 de min. Se face 15,30.Ma plictisesc deja. Parca as vrea sa stam de vorba. Dau tel. si spune ca mai sta. Deja daca mai dau un tel. s-ar putea sa se enerveze si sa nu mai vina deloc acasa. Poate la 2 noaptea sau a doua zi. Nu-mi place. Are o parere foarte proasta despre femei. Cum treci prin toate astea? Cu rabdare si incredere in Dumnezeu. Dar uneori parca ai vrea sa schimbi ceva. Mi-as dori un sot mai sensibil, mai glumet, de la care sa invat zilnic ceva. Nu se mai schimba nimic.
December 28, 2011 at 2:16 pm
Iulia
Acum imi dau seama ca eu cu cat am mai multe greutati, devin mai puternica. Din viata aceasta grea am avut multe de invatat. Necazurile ma apropie mai mult de Dumnezeu.
December 28, 2011 at 8:34 pm
sara
Iulia, iti multumesc ca ti-ai deschis sufletul pe pagina asta.
December 29, 2011 at 7:20 am
Iulia
Sper ca nu am plictisit pe cineva cu acest comentariu dar cred ca se poate invata ceva din el: atunci cand ai de-a face cu oameni de acest fel ar fi bine sa-i anunti cand intarzii. Sau sa nu faci ce face sotul meu. Oricum daca te-ai obisnuit cu ceva este destul de greu sa te dezobisnuiesti. Ii trebuie ceva efort unui barbat sustinut de parinti sa se detaseze de ei putin. De cate ori aveam vreo problema el mergea la parinti sa le povesteasca, nu se putea descurca singur. Parca era la gradinita:,,Doamna, X mi-a facut ceva.” Apoi ,,prietenii” i-au mai dat niste sfaturi ,, foarte folositoare” care au dus in final la distrugerea casniciei.
Ce parere aveti?
December 30, 2011 at 11:08 am
Lily was here
si eu am aceeasi problema cu parintii, nu ma simt bine in prezenta lor, sunt alcoolici, sunt codependenta etc. sunt plecata din tara, cateodata cand ma suna unul din ei, nu raspund pentru ca nu vreau. ma simt vinovata cred, sau nu-mi place situatia asta in care ne jucam de-a soarecele si pisica, cand facem teatrul asta. dpdv emotional le-am inchis usa de mult, din copilarie, ma controlez ca sa pot conversa simplu cu ei, sa fiu “amabila”. simt ca mai mult de-atat nu le pot da, e cineva in viata mea care a preluat statutul de parinte de mult. aceasta persoana m-a echilibrat si m-a ajutat sa ma dezvolt emotional, dar lucrurile cu parintii mei nu se pot schimba atata timp cat ei continua cu acest stil de viata bazat pe minciuni si autodistrugere. as vrea sa-i vad luptand pentru ei. nu vreau sa-i judec, dar nu ma pot lasa “aburita” de iluziile lor, nici calcata in picioare iarasi. ramanem amici si sa ne auzim cu bine. am incercat sa discut cu ei, le-am dat carti pe teme diverse, dar nimic. imi pare rau pentru asta, pe ei nu i-a ajutat nimeni, nu au avut un sprijin real, un cineva care sa le traseze un drum sanatos in viata, dar nu ma sacrific pentru ei, pentru ca m-ar trage dupa ei. ma rog pentru ei la Dumnezeu, sa faca ce o vrea Dansul cu ei. stiu ca mai presus de toate problemele diverse care exista intre noi, exista o energie foarte foarte subtila a iubirii. am constientizat-o si din partea mea si din partea lor. insa la nivel grosier ramane teatrul.
iulia, te inteleg foarte bine. si prietenul meu e foarte ascultator de oricine ii spune o vorba, orice i-ar spune, numai ceea ce ii spun eu nu aude. suntem de doi ani impreuna si mai mult ne scufundam, decat sa ne mentinem la suprafata. i-am dat un ultimatum, pentru ca el spune multe, dar face putine. imi spune insa ca are multe vise frumoase pentru noi. eu ii spun ca pana la vise, e o realitate mai nasoala. si cam asa ne intelegem noi.
ce-o fi, o fi
December 30, 2011 at 2:56 pm
Iulia
Draga Lili daca nu ai facut un legamant in fata altarului situatia ta se mai poate schimba in bine. Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti descopere persoana care ti se potriveste. Si te va indruma. Tot ce trebuie sa faci pana atunci este sa incerci sa nu gresesti absolut cu nimic fata de nimeni. Bineinteles nici dupa aceea. Iti recomand acatistul Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea casatoriei, sarbatorita la 2 ianuarie. Eu nu stiam pe atunci. Sigur nu as mai fi patit asta. In privinta parintilor si eu cred ca rugaciunea pentru ei este cea mai folositoare. Si chiar cred ca nu trebuie sa-i eviti. Oamenii in aceasta situatie chiar au nevoie de ajutor. Nu prea stim cum sa-i ajutam dar macar incercam sa gasim solutii mai ales ca sunt parintii nostrii. Dar sa stii ca daca au apucat un stil de viata dupa atata timp nu stiu ce se mai poate face. Avem multe de invatat de la ei, chiar din greselile lor. Roaga-i sa-ti povesteasca copilaria. De parintii nostrii sunt legate cele mai frumoase amintiri ale copilariei. Eu nu am avut decat pe mama dar am avut bunicii care acum nu mai sunt, pe care nu-i intelegeam in tinerete dar acum ii inteleg. Imi iubesc si bunicii si parintii dar pot trai fara ei, adica ma pot descurca. Problema mea e ca nu cred ca pot merge mai departe cu actualul sot si ca trebuie sa o fac totusi. Nu cunosc multe lucruri si de aceea nu pot lua o hotarare. Am fost foarte bolnava si m-am speriat de singuratatea in care am fost lasata. Si acum de cate ori nu ma pot misca din pat, dispare. Deci nu te gandi ca ce o fi, o fi, ca atunci cand vine boala nu mai e asa. Trebuie sa te gandesti foarte bine. Te rog sa nu te grabesti. Nici nu ai idee ce inseamna sa te doara tot corpul, sa nu te poti deplasa si sa nu aiba cine sa-ti faca un foc sau sa-ti dea un medicament. Nu suntem mereu tineri iar copiii nu ne pot ajuta mereu.
January 21, 2012 at 11:55 am
Gelu
Nu vreau sa ma indepartez de parinti pe motivul ca sunt rai sau inumani . Eu cred ca candesc bine. Dependenta intre mine si parinti exista . Asta nu inseamna ca trebuie sa rup relatia cu ei. Important este ca fiecare sa isi vada de viata lui. Eu am facut multe greseli in relatia cu parintii. Imi dau seama ca pana la urma sunt si ei oameni. Niciodata nu voi putea sa le intorc faptele bune si sacrificiile pe care le-au facut ei. Am parinti dependenti si codependenti dar valoarea lor ca parinti este aceeasi. Nu-i mai judec dupa slabiciuni. Slabiciunea nu e un defect ci este ceva normal si acceptabil. Cum as putea sa spun ca iubesc daca nu accept slabiciunea. Sunt in stare sa ma dau cu capul de pereti ca sa nu mai repet aceste greseli. Ma simt vinovat si sunt constient ca pot fi iertat dar eu pe mine nu ma iert. Ma voi ierta atunci cand voi fi sigur ca am facut cu adevarat schimbarile necesare dovedind astfel progres. Daca eu nu fac nimic sa ma schimb ce valoare are iertarea ?
July 24, 2012 at 1:01 pm
SB
Draga Sara,
Ti-am descoperit blogul de putin timp si …. nu-mi vine sa cred peste ce comori am dat!!! Nu credeam ca mai exista oameni chiar asa ca mine, pentru ca la mine in familie nu a fost problema alcoolului.
Citindu-ti articolele mi-am dat seama ca sunt codependenta, insa nu din cauza unor parinti alcoolici. Tatal meu este un om minunat, si chiar cand mai exagereaza cu bautura nu devine violent, ci amuzant – chiar daca e enervant: spre exemplu incepe sa se joace cu pisica pana ce saracu animal e mai mult chinuit…
Codependenta mea se trage de la faptul ca fratele meu a fost un tiran pentru mine in copilarie. Un tartor as putea spune! Si ceea ce e mai grav – dar bine ca s-a intamplat – este ca mi-a luat vreo 17-20 de ani sa-mi dau seama ca in familia aia “normala” a mea in care m-am simtit mai mereu o ciudata, am reusit pana la urma sa imi dau seama cine era problema…
In fine, ma apucasem sa-ti scriu comentariul pt a-i raspunde printre altele si Iuliei: ii recomand sa citeasca cartea “Poarta-te ca o Lady, gandeste ca un barbat” care nu are legatura directa cu codependenta ci cu modul cum ar trebui sa se poarte o femeie si sa impuna respect sotului ei (printre altele vorbeste si de relatia barbatului cu mama lui). Recunosc ca nu am pus in practica cele scrise acolo, dar sfaturile mi se par mai mult decat pertinente.
Totodata, am vazut ca si in cartea “Barbatul manipulator” la rubrica “Baiatul mamei” ai putea gasi informatii care poate iti sunt utile.
Sara, felicitari pentru un asemenea act de curaj de a-ti converti sentimentele in litere 🙂
July 26, 2012 at 6:40 am
sara
SB, suntem o MULŢIME de oameni ca tine, din tot felul de cauze. Te îmbrăţişez, bine ai venit, mulţumesc pentru cuvintele tale.