Astăzi am să fiu foarte freudiană, pentru că voi vorbi despre relațiile cu mama. Cunosc mulți oameni care se sperie acest de domn Freud ca de un bau-bau din dulap și îl consideră un indicator clar asupra faptului că urmează să citească niște psiho-bla-bla-uri pentru oameni nebuni. Pe ei în special țin să-i asigur că fac parte din aceeași categorie. Așa că am să-i zic simplu – acesta va fi un text despre cum ne scot mamele din minți.

Începusem să vorbesc despre importanța relațiilor cu părinții și semnalele care ne ajută să realizăm că acolo există o problemă. Bazându-mă pe aceeași carte, Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents, voi povesti pe scurt despre ce probleme pot apărea în relația cu mama.

Să ne înțelegem: a avea probleme cu mama nu este ceva rezervat codependenților, ci (încep să fiu din ce în ce mai convinsă), este o problemă pe care o pot avea până și cei mai echilibrați dintre oameni. Cunosc pe cineva care ar putea trece nestingherit drept un Dalai Lama al vieții de zi cu zi, dar care își iese din minți de fiecare dată când mama îl întreabă dacă poartă fularul, pentru că e frig afară.

Așa că, bărbia sus, nu suntem singuri.

Probabil ați făcut deja cunoștință cu tipul de mamă “am făcut TOTUL pentru tine”. Poate că deja v-ați gândit la a voastră, v-ați reamintit că, într-adevăr, mama voastră a făcut o mulțime de sacrificii pentru voi și acum simțiți o droaie de remușcări care latră la conștiința voastră ca o haită de câini. Și vreți să-mi închideți blogul, pentru că nu se cuvine să gândești “așa” despre mama ta. Vă asigur că, dacă îmi mai acordați încă două minute, vă veți simți mai bine, mai puțin vinovați și poate vă veți înțelege și propria mamă.

În capitolul despre relația cu mama, autorul ne vorbește despre două tipuri de mamă-martir: cea un pic mai zgomotoasă, care se plânge des, și martirul-tăcut, cu o infinită capacitate de a-și face foștii copii, acum adulți, să se simtă vinovați de cauzarea sau neînlăturarea suferinței mamei.

Caracteristici

Pe prima o recunoaștem după sintagme precum “După câte am făcut eu pentru tine, asta este răsplata pe care o primesc?” sau “Dacă nu ai fi fost tu, demult m-aș fi despărțit eu de…” sau “Toată lumea trage de mine, ce mai vreți de la mine?”

Ni se strânge inima în piept când o auzim vorbind despre propria moarte (“eu ori aici, or între patru scânduri, tot aia e pentru voi”) sau când ne face câte o favoare necerută (“cât ai fost plecată în oraș, ți-am dereticat un pic prin casă. Sper că te-ai simțit bine, eu mă duc să mă întind pentru că m-am obosit cam tare”) sau când ne simțim prea bine (“văd că te distrezi acolo. Mă bucur. Eu n-am prea avut ce să fac, am stat singură, dar am să fac oricum eforturi să te aștept cu mâncarea caldă”) sau când îi auzim vocea fragilă la celălalt capăt al telefonului (“sunt la pat de trei zile, n-ai sunat și tu o dată să vezi cum mă simt”)

În cazul martirului tăcut, mecanismele sunt mai subtile. Deciziile independente sunt întâmpinate de “dacă așa vrei tu…”, refuzurile de un “ei, dacă ești atât de ocupată cât să nu ai timp pentru mama ta…”, dar mecanismul din spate este același. Provocarea vinei.

Nu cred că mamele o fac conștient, dar atunci când a-i face pe ceilalți să se simtă vinovați funcționează (nu-i așa că funcționează bine?), de ce să te oprești?

Imposibila victorie

Și ce se întâmplă atunci când ne săturăm de astfel de discuții? Ne enervăm și poate țipăm sau poate ne punem mamele la punct, ceea ce a înseamnă totodată că victima a “câștigat” fără drept de apel: iată cum este tratată de propriul copil ! Și în mai puțin de câteva secunde, ne simțim ca niște ființe noroioase, care nu sunt capabili să-și iubească nici măcar propriii părinți.

Iar dacă alegem cealaltă cale, de a încerca să o facem fericită, efortul e colosal, iar rezultatele zero. Îmi vine în minte povestea unui prieten, a cărui mamă se plângea mereu că spală rufele de mână. După ani și ani de lamentări, i-a cumpărat mamei o mașină de rufe automată, iar când a fost livrată, în locul mulțumirilor la care se aștepta, a fost întâmpinat de un urgan de reproșuri: “Cum adică mi-ai luat o mașină de spălat? Ce-ai cheltuit atâția bani, te dau afară din casă? Crezi că eu nu sunt în stare să îmi cumpăr singură, asta ai vrut să îmi demonstrezi?”

Suferința este o armă eficientă. Mamele nu sunt dispuse să renunțe la ea prea ușor.

Mama-cea-mică

Am văzut că într-un astfel de război, victoria este imposibilă. Și atunci, chiar nu există nici o soluție pentru îmbunătățirea relației cu mama? Răspunsul pe care îl dă Howard Halpern în Cutting Loose este următorul: ca fiecare dintre noi și mamele noastre au un “copil interior”. Felul în care se comportă cu noi nu este determinat de reaua lor voință, pentru că ne iubesc și ne doresc tot binele din lume, ci este determinat de propriul lor copil interior, poate speriat, poate înfricoșat că urmează să fie părăsit, și care nu știe că poate fi iubit chiar și atunci când nu este nevoie de el.

Mamele noastre au avut, la rândul lor, părinți și poartă poate aceleași cicatrici pe suflet ca și noi, care acum ies la suprafață prin comportamente de control și victimizare. Este suficient să dăm la o parte cortina oftaturilor, lamentărilor sau acuzațiilor și vom putea privi copilul în ochi.

Pașii vindecării relației

1. Recunoașterea tiparului. Dacă tocmai ați realizat felul în care sentimentul de vină este principalul motor din spatele relației cu mama, înseamnă că sunteți prinși într-un cerc din care nu știți cum să ieșiți.
2. În loc să vă înfuriați, încercați să treceți dincolo de cuvinte și comportamente și să identificați copilul speriat din spatele acestora.
3. Întrebați-vă cum v-ați comporta cu un astfel de copil? Când un copil începe să ceară lucruri nerezonabile, ați greși ca părinte să îi oferiți numai ce vrea, mereu. La fel și în cazul acestui copil. Oprind comportamentul de a răspunde mereu cerințelor mamei, mânați de vină, îi oferiți și mamei voastre o posibilitate să “crească”, să își dea seama de felul în care se comportă și să caute alte modalități de a se simți împlinită, în afara relațiilor ei cu copiii.
4. Chiar dacă știți toate cele de mai sus, să te “desparți” de mama și să începi o relație ca între doi adulți nu este tocmai ușor nici pentru copil. În primul rând, pentru că există numeroase beneficii inconștiente în a-ți ști mama dispusă oricând să ofere / să facă / să rezolve probleme. În al doilea rând, pentru că schimbarea relației este aduce la suprafață cantități enorme de vină, anxietate și frică proprii, deoarece despărțirea seamănă cu un abandon. Trebuie să fiți gata să vă priviți frica în ochi și să aveți încredere că faceți bine ceea ce faceți.

Dar nu este asta EXACT ca și cum mi-aș abandona mama?

… m-am întrebat eu revoltată prima dată când am citit cartea. “Nu”, a venit răspunsul când am citit-o a doua oară. Nu înseamnă nici să o ignori, nici să nu o mai iubești, nici să întrerupi orice comunicare cu ea. Înseamnă pur și simplu să îți stabilești niște limite, pe care să le comunici fără a te simți vinovat. Mamele pot alege să sufere în continuare sau se vor adapta noului tip de relație, dar felul în care reacționează celălalt este prin definiție imposibil de controlat. Așa că va trebui să vă mulțumiți cel puțin cu a vă simți mai bine voi înșivă.

PS: sper să nu vă dezamăgesc chiar la sfârșitul textului (am fost învățată că nu e bine să-ți dezumfli cititorii chiar la sfârșit), dar nu vă pot oferi nici proprie experiență, nici sfaturi. Pentru că nu am reușit încă să mă rup de părinți. M-am gândit însă să vă împărtășesc și vouă ideile “manualului” după care încerc să fac asta.

Mai citiți și:
Relațiile cu părinții (I) – test

semnatura_sara_mic