Astăzi am să fiu foarte freudiană, pentru că voi vorbi despre relațiile cu mama. Cunosc mulți oameni care se sperie acest de domn Freud ca de un bau-bau din dulap și îl consideră un indicator clar asupra faptului că urmează să citească niște psiho-bla-bla-uri pentru oameni nebuni. Pe ei în special țin să-i asigur că fac parte din aceeași categorie. Așa că am să-i zic simplu – acesta va fi un text despre cum ne scot mamele din minți.
Începusem să vorbesc despre importanța relațiilor cu părinții și semnalele care ne ajută să realizăm că acolo există o problemă. Bazându-mă pe aceeași carte, Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents, voi povesti pe scurt despre ce probleme pot apărea în relația cu mama.
Să ne înțelegem: a avea probleme cu mama nu este ceva rezervat codependenților, ci (încep să fiu din ce în ce mai convinsă), este o problemă pe care o pot avea până și cei mai echilibrați dintre oameni. Cunosc pe cineva care ar putea trece nestingherit drept un Dalai Lama al vieții de zi cu zi, dar care își iese din minți de fiecare dată când mama îl întreabă dacă poartă fularul, pentru că e frig afară.
Așa că, bărbia sus, nu suntem singuri.
Probabil ați făcut deja cunoștință cu tipul de mamă “am făcut TOTUL pentru tine”. Poate că deja v-ați gândit la a voastră, v-ați reamintit că, într-adevăr, mama voastră a făcut o mulțime de sacrificii pentru voi și acum simțiți o droaie de remușcări care latră la conștiința voastră ca o haită de câini. Și vreți să-mi închideți blogul, pentru că nu se cuvine să gândești “așa” despre mama ta. Vă asigur că, dacă îmi mai acordați încă două minute, vă veți simți mai bine, mai puțin vinovați și poate vă veți înțelege și propria mamă.
În capitolul despre relația cu mama, autorul ne vorbește despre două tipuri de mamă-martir: cea un pic mai zgomotoasă, care se plânge des, și martirul-tăcut, cu o infinită capacitate de a-și face foștii copii, acum adulți, să se simtă vinovați de cauzarea sau neînlăturarea suferinței mamei.
Caracteristici
Pe prima o recunoaștem după sintagme precum “După câte am făcut eu pentru tine, asta este răsplata pe care o primesc?” sau “Dacă nu ai fi fost tu, demult m-aș fi despărțit eu de…” sau “Toată lumea trage de mine, ce mai vreți de la mine?”
Ni se strânge inima în piept când o auzim vorbind despre propria moarte (“eu ori aici, or între patru scânduri, tot aia e pentru voi”) sau când ne face câte o favoare necerută (“cât ai fost plecată în oraș, ți-am dereticat un pic prin casă. Sper că te-ai simțit bine, eu mă duc să mă întind pentru că m-am obosit cam tare”) sau când ne simțim prea bine (“văd că te distrezi acolo. Mă bucur. Eu n-am prea avut ce să fac, am stat singură, dar am să fac oricum eforturi să te aștept cu mâncarea caldă”) sau când îi auzim vocea fragilă la celălalt capăt al telefonului (“sunt la pat de trei zile, n-ai sunat și tu o dată să vezi cum mă simt”)
În cazul martirului tăcut, mecanismele sunt mai subtile. Deciziile independente sunt întâmpinate de “dacă așa vrei tu…”, refuzurile de un “ei, dacă ești atât de ocupată cât să nu ai timp pentru mama ta…”, dar mecanismul din spate este același. Provocarea vinei.
Nu cred că mamele o fac conștient, dar atunci când a-i face pe ceilalți să se simtă vinovați funcționează (nu-i așa că funcționează bine?), de ce să te oprești?
Imposibila victorie
Și ce se întâmplă atunci când ne săturăm de astfel de discuții? Ne enervăm și poate țipăm sau poate ne punem mamele la punct, ceea ce a înseamnă totodată că victima a “câștigat” fără drept de apel: iată cum este tratată de propriul copil ! Și în mai puțin de câteva secunde, ne simțim ca niște ființe noroioase, care nu sunt capabili să-și iubească nici măcar propriii părinți.
Iar dacă alegem cealaltă cale, de a încerca să o facem fericită, efortul e colosal, iar rezultatele zero. Îmi vine în minte povestea unui prieten, a cărui mamă se plângea mereu că spală rufele de mână. După ani și ani de lamentări, i-a cumpărat mamei o mașină de rufe automată, iar când a fost livrată, în locul mulțumirilor la care se aștepta, a fost întâmpinat de un urgan de reproșuri: “Cum adică mi-ai luat o mașină de spălat? Ce-ai cheltuit atâția bani, te dau afară din casă? Crezi că eu nu sunt în stare să îmi cumpăr singură, asta ai vrut să îmi demonstrezi?”
Suferința este o armă eficientă. Mamele nu sunt dispuse să renunțe la ea prea ușor.
Mama-cea-mică
Am văzut că într-un astfel de război, victoria este imposibilă. Și atunci, chiar nu există nici o soluție pentru îmbunătățirea relației cu mama? Răspunsul pe care îl dă Howard Halpern în Cutting Loose este următorul: ca fiecare dintre noi și mamele noastre au un “copil interior”. Felul în care se comportă cu noi nu este determinat de reaua lor voință, pentru că ne iubesc și ne doresc tot binele din lume, ci este determinat de propriul lor copil interior, poate speriat, poate înfricoșat că urmează să fie părăsit, și care nu știe că poate fi iubit chiar și atunci când nu este nevoie de el.
Mamele noastre au avut, la rândul lor, părinți și poartă poate aceleași cicatrici pe suflet ca și noi, care acum ies la suprafață prin comportamente de control și victimizare. Este suficient să dăm la o parte cortina oftaturilor, lamentărilor sau acuzațiilor și vom putea privi copilul în ochi.
Pașii vindecării relației
1. Recunoașterea tiparului. Dacă tocmai ați realizat felul în care sentimentul de vină este principalul motor din spatele relației cu mama, înseamnă că sunteți prinși într-un cerc din care nu știți cum să ieșiți.
2. În loc să vă înfuriați, încercați să treceți dincolo de cuvinte și comportamente și să identificați copilul speriat din spatele acestora.
3. Întrebați-vă cum v-ați comporta cu un astfel de copil? Când un copil începe să ceară lucruri nerezonabile, ați greși ca părinte să îi oferiți numai ce vrea, mereu. La fel și în cazul acestui copil. Oprind comportamentul de a răspunde mereu cerințelor mamei, mânați de vină, îi oferiți și mamei voastre o posibilitate să “crească”, să își dea seama de felul în care se comportă și să caute alte modalități de a se simți împlinită, în afara relațiilor ei cu copiii.
4. Chiar dacă știți toate cele de mai sus, să te “desparți” de mama și să începi o relație ca între doi adulți nu este tocmai ușor nici pentru copil. În primul rând, pentru că există numeroase beneficii inconștiente în a-ți ști mama dispusă oricând să ofere / să facă / să rezolve probleme. În al doilea rând, pentru că schimbarea relației este aduce la suprafață cantități enorme de vină, anxietate și frică proprii, deoarece despărțirea seamănă cu un abandon. Trebuie să fiți gata să vă priviți frica în ochi și să aveți încredere că faceți bine ceea ce faceți.
Dar nu este asta EXACT ca și cum mi-aș abandona mama?
… m-am întrebat eu revoltată prima dată când am citit cartea. “Nu”, a venit răspunsul când am citit-o a doua oară. Nu înseamnă nici să o ignori, nici să nu o mai iubești, nici să întrerupi orice comunicare cu ea. Înseamnă pur și simplu să îți stabilești niște limite, pe care să le comunici fără a te simți vinovat. Mamele pot alege să sufere în continuare sau se vor adapta noului tip de relație, dar felul în care reacționează celălalt este prin definiție imposibil de controlat. Așa că va trebui să vă mulțumiți cel puțin cu a vă simți mai bine voi înșivă.
PS: sper să nu vă dezamăgesc chiar la sfârșitul textului (am fost învățată că nu e bine să-ți dezumfli cititorii chiar la sfârșit), dar nu vă pot oferi nici proprie experiență, nici sfaturi. Pentru că nu am reușit încă să mă rup de părinți. M-am gândit însă să vă împărtășesc și vouă ideile “manualului” după care încerc să fac asta.
Mai citiți și:
Relațiile cu părinții (I) – test
Iubirea provoaca dependenta 
29 comments
Comments feed for this article
February 19, 2012 at 11:35 am
Gelu
Nu exista mama care sa faca totul cum trebuie . Deja asta este o pretentie prea mare. Probabil Sara incearca clasificarea mamelor. Am si eu o mama si nu doresc sa fie cum vreau eu. Nu stiu cum isi trateaza sau cum si-au tratat alte mame copii dar eu stiu exact cum am fost tratat si care au fost beneficiile. Am fost batut , injurat , blestemat de mama mea dar nu am nici un resentiment. E adevarat ca mama mea nu este alcoolica dar este dependenta si in acelasi timp codependenta. Imi aduc aminte ca codependentii vor si se roaga pentru seninatate. Mi-am dat seama ca linistea interioara depinde in mare masura de atitudine si de ceea ce suntem dispusi sa facem . Trebuie sa cerem dar trebuie sa si renuntam la ceva. Eu am renuntat la orgoliu pentru ca ma orbea si era o piedica in calea compasiunii si a iertarii. A renunta la ceva este uneori o necesitate . Pilotii de avioane renunta uneori la combustibil pentru ca avionul sa fie mai usor si in cazul unei aterizari fortate riscul unei explozii sa fie redus. Marinarii aruncau incarcatura pretioasa de la bord pentru a salva vasu si pe ei insisi. Exemplele pot continua.
February 21, 2012 at 9:06 pm
danyn27
Da, mama mea a folosit dintotdeauna metoda zgomotoasa de inducere a sentimentului de vinovatie la care sa adaugat lipsa aprobarii indiferent de domeniu plus “sfaturile” necerute oferite cu toate ocaizile posibile (sau imposibile). Pe mine ma facea sa ma infurii si nu am mai intalnit, pana acum in viata mea, decat inca o singura persoana despre care am spus ca reuseste sa scoata ce e mai rau din mine asa cum reusea mama mea. Acum, desi locuim in acelasi apartament ne evitam pe cat posibil si eu sunt multumita pt ca pot sa imi vad de viata mea. Nu mai ma simt vinovata sau responsabila pt situatia ei. Si sunt constienta ca nimeni nu poate sa o ajute decat ea insasi, asa ca nu mai ma stradui sa ii rezolv “problema”, cum vroiam sa fac la inceput,cand am aflat ca ea are “o problema”. Nu trebuie sa fie “stradania” mea.
February 23, 2012 at 12:32 am
Gelu
Danyn , cel mai rau lucru pe care ni-l putem face este sa credem ca cineva ne face rau intentionat fara sa luam in calcul si sa analizam circumstantele. Nu trebuie sa atribuim motive . Stii ce se va intampla daca facem asta ? Ii vom judeca pe altii in functie de motivele noastre. Sentimentele nu pot fi induse. Ele sunt ale tale si le poti controla. Tendinta noastra ( a oamenilor in general) este sa tinem cont de ura altora dar nu tinem cont de propria noastra ura . Ori de cate ori respingem iubirea noi demonstram ca uram . Degeaba invatam sa ne iubim pe noi insine daca refuzam sa invatam sa ii iubim pe altii . Nu ura si respingerea este solutia la codependenta. Apostolul Pavel a dat acest sfat : “Atat cat depinde de voi fiti in pace cu toti oamenii” . Eu am citit cu mare atentie ceea ce ai scris . Nu inteleg . Vorbesti cu atata seninatate de evitare incat ma inspaimant. Este evident ca ai suferit o trauma pentru ca nu imi explic. Stiu ca tu iti doresti sa ai parte de liniste dar nu mai fi atat de respingatoare. Mesajul tau este urmatorul : Cu cat mai mult reusim sa ii evitam pe cei cu probleme cu atat vom fi mai fericiti. Ma intreb cum poti sa te eviti pe tine insuti avand in vedere ca si tu ai “o problema” . A EVITA nu trebuie sa fie “stradania” noastra .
February 23, 2012 at 12:35 am
Gelu
Mama nu a facut totul pentru mine dar a facut ceea ce trebuia sa faca.
February 23, 2012 at 8:37 am
danyn27
spun simplu ca nu imi mai doresc cu orce pret ca relatia dintre mine si mama mea sa fie afectuasa (intr-o vreme era singurul lucru pe care doream sa il realizez in viata). acum, intai, imi pasa de mine, pe urma de ceilalti oameni din viata mea, incepand cu prietenul meu si continuind cu alte multe persoane cu care am ajuns sa leg prietenii mai mari sau mai mici.
eu am facut (si fac) ce trebuie sa ma vindec (PE MINE) pt a nu mai fi in continuare “prinsa” de sentimentele acelea din trecut.
am mers mai departe catre celelalte lucruri existente in viata, catre alte provocari, reusite sau nereusite, catre alti oameni, relatii, si alte sentimente…poate, sper, de data asta cu un mod mai matur de a privi lucrurile si cu un mod mai matur de a simti lucrurile.
si sa stii, gelu, ca eu nu aleg evitarea mamei mele, ea o face pt ca probabil nu stie un alt mod de a inreractiona cu mine decat in vechiul mod (care vede ca nu mai merge) sau acesta (evitarea).
si sa stii ca in viata ai nevoie de ceva liniste pt a reusi sa traiesti, adica viata iti cere totusi atentia si implicarea, pt ca altfel nu reusesti sa iti rezolvi nici cele mai banale indatoriri cum ar fi sa faci mancare sau curatenie si altele de genul acesta. “stradania” fiecaruia dintre noi este sa “reusim” sa traim noi si pe urma sa ajutam pe altii sa traiasca. sa fim responsabili intai pt viata noastra si pe urma sa ne luam responsabilitatea pt viata altora (de obicei pt copii pe care ii aducem pe lume de cand se nasc si pana la 18 ani cand sunt majori – partea asta este clara, cred, pt toata lumea – parintii sunt responsabili si datori sa se ocupe de cresterea copiilor lor pana cand acestia sunt destul de mari pt a putea trai independent)
ce vreau eu sa spun este ca am tras o linie clara intre problema mamei mele si viata mea: ea are o problema dar nu ma doare pe mine. imi pare rau pt ea, e pacat ca viata ei sa desfasurat asa, ca a suferit ce a suferit si etc dar nu imi pare atat de rau incat sa nu mai pot trai eu.
February 23, 2012 at 8:51 am
danyn27
plus ca e imposibil ca eu sa fiu cea care sa o ajute pe mama mea. o chestie in psihologie spune ca trebuie sa fie cineva din afara, o persoana neutra, neimplicata si neparticipanta in drama celor care vin pt ajutor. cred ca m-am exprimat cat de cat coerent…
adica, de exemplu, pana si sotia un psiholog, daca are ceva probleme si vrea sa se duca la un psiholog, nu poate sa mearga la sotul ei la cabinet sa fie consiliata sau asa ceva… vezi ca scrie asta pe undeva si poate este explicata mai clar decat o fac eu…
acum am plecat pt ca am nevoie sa si mananc inainte de a pleca la servici altfel o sa mor de foame.
February 23, 2012 at 9:22 am
danyn27
cred ca mai important decat a ma framanta in legatura cu modul in care se simte mama mea cand eu nu ma port cum si-ar dori ea ar fi sa fiu atenta la mine insami sa recunosc momentele in care propriile mele sentimente si tipare comportamentale din trecut se rasfrang in relatiile mele cu alte persoane, in prezent… asa ca decat sa mai stau aici sa ma justific fata de tine, pt ca vreau sa ma fac inteleasa ( asta vine dintr-o nevoie din trecut 🙂 ) mai bine ma gandesc la ce am eu in program pt ziua de azi si sa vad cum ma organizez 🙂
February 24, 2012 at 11:35 pm
Gelu
Danyn , daca am inteles bine tu nu mai vrei ca in relatia cu mama ta sa mai oferi afectivitate . Acesta este un punct sensibil pe care il recunosc si la mine . Codependentii sunt generosi dispusi sa renunte la ei insisi pt binele altora. Eu unul pur si simplu nu pot sa renunt la afectivitate . Stiu ca am o problema cu asta . Referitor la ce ai scris tu vreau sa spun ca o mama are obligatia de a se ingriji de copilul ei asta fiind o responsabilitate familiala si acet lucru presupune autoritate . In societate nu avem obligatia de a ne ocupa de viata altora de exemplu ajutandu-i. Eu vreau sa ajut doar daca vreau sa ajut. Nimeni nu trebuie sa ma constranga in vreun fel. Am ajuns codependent si pentru ca am acceptat sa fac un “bine” care imi era impus . Abia recent am inceput sa ma simt mai liber de fapt sa simt ca traiesc. Doar Dumnezeu m-a ajutat sa reusesc sa schimb ce trebuia in viata mea. Drumul spre vindecare e lung si eu sunt abia la inceput.
February 26, 2012 at 10:44 pm
Gelu
A fi parinte nu inseamna a fi prieten . Parintele si copilul pot deveni prieteni. Cum pot sa il consider pe tatal meu macar parintele meu daca el mi-a spus acum cateva zile ca nu meritam sa ma nasc si ca nu merit sa traiesc. Acum ma intreb de ce mi-a spus aceste vorbe. Oare nu s-a gandit nici o clipa la impactul pe care il va avea vorbele lui ? Daca eu nu merit sa traiesc atunci ori nimeni nu marita sa traiasca ori toti meritam sa traim . Viata este un dar de la Dumnezeu . Eu cred ca exista posibilitatea ca parintii mei sa fie incapabili sa ma iubeasca dar nu inteleg cum de pot sa ma urasca. A spune despre copilul tau ca iti pare rau ca s-a nascut e pentru mine un lucru fara explicatie logica . Nu pot intelege ceea ce este irational. Sa zicem ca eu nu merit sa traiesc . De ce ma urasc atunci cei care cred ca nu merit sa am viata? Cum poate fi ura justificata ? Sa cred ca cei care sunt alcoolici se iubesc numai pe ei insisi ? Iubesc ei intratat de mult alcoolul incat urasc tot ce nu are legatura cu acest viciu al lor ? Eu inclin sa cred ca alcoolul a substituit cam totul in viata lor . Tatal meu este o fantoma. Imi vine greu sa cred ca este o persoana reala. E greu de acceptat ideea ca exista posibilitatea ca eu sa nu leg niciodata o relatie normala cu tatal meu . De ce imi doresc asta ? Vreau si eu sa am un tata adevarat . Vreau sa simt ca apartin cuiva. Tanjesc dupa acest sentiment al apartenentei . Este un instinct pe care eu nu il pot anula.
February 28, 2012 at 8:32 pm
danyn27
am ajuns sa imi dau seama ca nu mai trebuie sa caut sa obtin (cu orice pret) o relatie afectuoasa cu mama mea. in primul rand, nu depinde numai de mine, depinde si de ea, iar daca ea nu face partea ei in privinta asta este posibil/ probabil ca sa nu se creeze o relatie afectuoasa. punct. am relatii normale cu alte persoane din viata mea si mi se pare mai util sa imi consum putinul timp de care dispun pt a mentine aceste relatii.
Tu spui: “E greu de acceptat ideea ca exista posibilitatea ca eu sa nu leg niciodata o relatie normala cu tatal meu.” Pot doar sa spun ca cunosc sentimentul acesta. DAR nu il las sa imi conduca actiunile.
ti-ai dat seama ca ai perdut ceva (posibilitatea de a fi acceptat si cunoscut de catre cel care iti este tata) si trebuie sa treci prin toate fazele unui doliu. cred ca sunt: negarea, furia, negocierea, tristetea, aceptarea. (astept sa fiu corectata de cineva daca am gresit, pt ca nu sunt 100% sigura)
lucrurile pierdute in relatiile cu tatal tau, sunt pur si simplu pierdute. nu se vor intampla niciodata. asta chiar e o mare pierdere. trebuie sa treci prin fazele doliului….
si alegeti pe altcineva, o alta persoana, care sa devina ca un tata pt tine. ai nevoie de un substitut (sau mai bine zis de un tata adevarat). un psiholog cam asta face, se substituie unui parinte si “te creste mare”.
dar poate sa fie si o persoana din preajma ta care sa aiba disponibilitatea sa iti arate aceptare si intelegere. un profesor, preot, etc
March 3, 2012 at 5:32 pm
Gelu
Eu nu de acceptare si intelegere am nevoie . Tu poate ca da. Pai sa iti pun de ce . Nu eu trebuie sa fac ceva pt a fi acceptat asa cum sunt. Asta e responsabiitatea celor cu care interactionez. La urma urmei ei decid daca sa ma accepte sau nu . Daca as acceptya sa fac ceva in schimbul acceptarii inseamna ca sunt dispus sa fac si compromisuri. Acest lucru eu il exclud din start (vb de compromis) . A iubi conditionat e usor . A iubi neconditionat pe cineva poate fi o incercare pt ca nu e usor. Spune un episod din viata ta in care tu ai demonstrat ca o iubesti pe mama ta.
March 5, 2012 at 6:14 pm
danyn27
in relatiile “normale” este normal sa dai si sa si primesti. ceea ce fac codependentii este ca se straduie atat sa devina exemplificari perfecte ale dragostei neconditionate, sa fie perfecti, cat mai perfecti. stim de unde vine asta, nu? si se agata de persoane(dependentul din viata lor) cu care pot sa “exerseze” si sa “perfectioneze” aceasta “dragoste neconditionata”…
o persoana intreaga sufleteste isi gestioneaza relatiile altfel iar daca vreuna din ele se dovedeste nociva decide, cat de cat, usor sa renunte la acea relatie.o persoana intreaga sufleteste stie sa isi mai vada si propriul interes (adica se mai iubeste si pe sine, din cand in cand, atunci cand are nevoie).
March 5, 2012 at 11:52 pm
Gelu
Poftim. Daca eu nu stiu sa iubesc cine este in masura sa ma invete sa iubesc. Pe cei ”normali” cine ii invata sa iubeasca ? Daca eu nu sunt normal inseamna ca nu voi avea parte de relatii normale chiar daca imi doresc asta . Cand altii se vor satura si plictisi de relatii normale atunci eu voi demonstra ca le apreciez si ma voi bucura de ele.
March 10, 2012 at 11:32 pm
Gelu
Nu stiu de ce aici pe site se scoate mai mult in evidenta problemele persoanelor codependente de gen feminin. Ar trebui mentionat acest lucru. Asta se intampla deoarece acest blog este initiat de o codependenta. Avand in vedere ca exista egalitate de sanse ,abordarea codependentei ar trebui facuta intr-o maniera echidistanta daca nu este specificat altfel . De multe ori trebuie sa adaptez informatiile care au caracter subiectiv pt a le intelege obiectiv. Este evident ca Sara se adreseaza cu precadere femeilor care au trecut sau trec prin probleme asemanatoare cu ceea ce a trait ea. Ma gandesc cum ar fi fost daca acest articol se intitula “Relatiile cu părinții (II) – tatal care a făcut totul pentru tine”? Acesta nu este un blog dedicat codependentilor ci mai degraba codependentelor. Spun aceste lucruri pt ca ma simt putin discriminat avand in vedere ca sunt un utilizator fidel .
March 11, 2012 at 3:03 pm
Lia
Cer scuze Sarei ca raspund la problema ridicata de Gelu inaintea ei,dar m-am gindit ca, nicaieri unde am citit despre codependenta, nu se specifica ca este diferita raportat la cele doua sexe.
Doar numarul femeilor pe acest site este mai mare si ,intr-adevar, ele vad problemele altfel decit barbatii ;dar asta se intimpla din cauza diferentelor de abordare a problemelor de catre cele doua sexe,nu diferentelor intre cauzele,respectiv efectele codependentei.
Sintem diferite Gelu,de aceea trebuie sa adaptezi informatiile percepute de femei dupa perceptia ta,adica a unui barbat.
In concluzie,parerea mea strict personala este ca site-ul este adresat tuturor .
March 11, 2012 at 11:30 pm
Gelu
Iti ceri scuze de parca ai sti ca Sara ar fi pregatita sa imi raspunda . Daca tot ai aceasta certitudine pe ce te bazezi ? Lia daca vrei sa imi arati ca esti inteligenta sa stii ca ai reusit sa faci asta. Nu iti mai cere scuze . Spune ce ai de spus oricum si oricand. Aici pe domeniul comentarii nu exista prioritate. Gandeste-te ca eu ii pot trimite mesaje private Sarai on line prin e-mail. La fel ca si tine eu doar mi-am expus o parere personala . Sa nu crezi ca eu astept sa fiu inteles in problema codependentei de voi femeile . Adevarul este ca sunt cam singurel pt ca nu am vb cu cineva de acelasi sex fata de care mi-ar fi mult mai usor sa ma fac inteles. Probabil acesta este ghinionul meu. Imagineazati un blog despre codependenta creat de un barbat , in care majoritatea utilizatorilor ar fi barbati. Sa zicem ca blogul acela e interesant si tu vrei sa participi la comentarii. Cat timp ai putea sa comentezi pe acel blog ? Eu aici pe blog nu sunt altceva decat “umplutura” si asta pe buna dreptate. Am observat ca exista o atitudine rezervata in ceea ce priveste acceptarea unui barbat ca interlocutor intr-o conversatie. Daca vreti sa dau cartile pe fata le dau. Exista un fel de rusine nu fata de mine ca barbat ci fata de alte femei. Adevarul este ca va panditi una pe alta cand e vorba de barbati. E greu de explicat ce se intampla in realitate. Lia tu ai spus ca voi femeile nu sunteti la fel. Sa stii ca tu m-ai ajutat sa imi dau seama mai bine de lucrul acesta. Ai demonstrat ca ai demnitatea.de femeie.Succes in tot ce vrei tu sa itreprinzi pe viitor.
March 13, 2012 at 2:02 pm
Gelu
Daca cineva se simte ofensat (a) de comentariile mele inainte de a ma critica il (o) rog sa imi puna macar o intrebare referitor la motivele pt care cred ceva . Voi fi sincer si deschis . Nu discut cu persoanele care se grabesc sa traga concluzii. Sunt dispus pt dialog . Daca sunteti atenti (e) eu nu am catalogat pe nimeni . Aveti dreptul la replica si nu ma supar daca sunt contrazis. Tacerea nu este o dovada de maturitate ci din contra. Sara a vb intr-un articol de indiferenta constructiva sau ceva de genul acesta. Indiferent daca este constructiva sau nu indiferenta este o chestiune de alegere personala. Imi pare rau ca sunt unii care gandesc asa : “Am luat deciziia aceasta fiind fortat (a) de imprejurari sau anumite circumstante “. Imi plac persoanele care nu au complexe cand este vorba de a lua initiativa . Acesta este motivul pt care am laudat-o si incurajat-o pe Lia. Isus a dispretuit rusinea se spune in Biblie. Stiti la ce fel de rusine se face referire ? II rog pe cei care ma dispretuiesc ca persoana sa nu incerce sa ma provoace la un dialog pt ca ii voi respinge negresit. Toata stima si respectul pt cei cu inima curata.
March 16, 2012 at 9:13 pm
sara
Ma bucur sa vad atata efervescenta a discutiilor in absenta mea!
Bloguri de baieti. Va recomand doua: http://prosanthropos.wordpress.com/category/codependenta/ (Andrei) si http://alanon.wordpress.com/ (Calin).
Eu sigur-sigur nu am sa scriu ca un baiat, asta nu pot sa o evit.
March 18, 2012 at 9:50 pm
Gelu
Nici nu stiu ce inseamna sa scrii ca un baiat. Daca tu ai inteles ca asta caut eu sa iti fie de bine. Nu te astepta de la mine sa te perii. Nu sunt deacord sa fii vazuta asa cum esti . Ma intreb ce apreciaza altii la tine. As putea si eu sa spun ca esti simpatica . Eu cunosc un proverb care spune ca ranile facute de un prieten dovedesc credinciosia lui (sau devotamentul). Mi-am dat seama care sunt unele din defectele tale si sincer nu pot spune ca sunt asa de mari dar merita luate in considerare. Nu imi place ca esti tacuta. O femeie nu te poate vedea la fel ca un barbat. Te-ai intrebat vreodata de ce nu iti poti dezvolta personalitatea chiar daca pe plan intelectual faci progrese ? Eu stiu . Stiu ca ai incercat sa ma ingani pt ca ti-a ramas pe psihic anumite comentarii de ale mele . Cine te-a pus sa le citesti ? Cum scriu baietii si cum scriu fetele ? Care este diferenta ? Ce crezi tu Sara ? Sunt eu solidar cu persoanele codependente ? Tu esti ? Iti place sau nu acesta este punctul meu de vedere adica asa vad eu lucrurile.
March 20, 2012 at 10:23 pm
Gelu
Sara tu poti sa stergi un comentariu la cererea cuiva ? Sterge te rog toate comentariile mele . Consider ca am facut o greseala postand pe acest blog. In primul rand nu vreau ca comentariile mele sa fie citite de cineva si astfel sa isi formeze o impresie gresita despre mine. In al doilea rand nu vad rostul comentariilor mele. Eu nu sunt o persoana indiferenta si nu imi place sa fiu tratat cu indiferenta doar pt ca sunt de sex masculin. Aceasta este o cerere si nimic mai mult. Stiu ce cer si sper ca nu cer prea mult . Poate nu cer ceva greu de facut.
March 20, 2012 at 10:39 pm
Gelu
Ma numesc Gelu si sunt codepedent. Codependenta ma afecteaza pentru ca am trait langa persoane dependente atat din cercul familial cat si din afara . Codepedenta este ceva ce ma face sa renunt la mine, in favoarea altora. Nu mai vreau sa vb despre mine si despre codependenta pe acest blog.
March 20, 2012 at 10:50 pm
Gelu
Am incercat sa imi fac vocea auzita pe unul din site-urile recomandate de Sara dar nu am primit nici un raspuns. Nu stiu pe ce baze sau facut aceste recomandari. Cred ca Sara ar trebui sa dea dovada de mai multa seriozitate in ceea ce priveste abordarea codependentei.
March 21, 2012 at 9:10 am
sara
@Gelu. Multe intrebari… am sa incerc sa raspund la ele, dar mai concentrat, ok?
Sa incep cu ce este mai greu: pot sa sterg comentarii de pe blogul meu, dar nu am sa o fac. Este de asemenea dreptul sa nu mai comentezi nimic pe blog, daca nu te simti in largul tau.
Apoi, inainte sa raspund la altceva, sa explic cum imi vad eu blogul acesta, pentru ca este posibil ca nu toata lumea sa il perceapa la fel. Blogul Sara nu este nici un jurnal al codependentei, nici al codependentei feminine, nici o resursa academica sau spirituala despre codependenta, nici un exercitiu de scriere nici nimic altceva decat fix ce scrie sus: “povestea calatoriei mele de recuperare”. scriu despre ce traiesc eu si incerc sa nu scriu despre nimeni altcineva. scriu despre ce citesc eu. scriu despre ce patesc eu. si scriu despre cum ma vad eu pe mine si despre codependenta, pe care uneori o privesc cu prea mare seriozitate, alteori cu umor, alteori cu recunostinta. cum mi-o fi starea de spirit. Singurul lucru care m-a motivat sa fac aceasta poveste publica, adica sa mi-o scriu in vazul tuturor, este faptul ca eu una am fost socata atunci cand am aflat ca exista codependenta si ca, povestindu-mi experienta, s-ar putea sa ii ajut si pe altii sa inteleaga cum si-a bagat codita aceasta boala in viata lor.
Faptul ca nu pot scrie decat despre povestea mea este si motivul pentru care recomand cu multa-multa caldura alte bloguri de codependenti, desi din pacate sunt putine. Fiecare are cate o experienta in care se poate regasi altcineva – poate mai mult “fetele” in experientele de “fata”, iar “baietii” in experientele de “baieti”.
Cam atat.
March 21, 2012 at 9:31 pm
Gelu
Bun. Inseamna ca eu astept prea mult de la acest blog. Nu-i adevarat. Ce-ar fi daca toti codependentii si-ar face blog in care sa povesteasca prin ce trec . Ai fi interesata sa le citesti blogurile ? Spune-mi te rog. Povestea carui codependent ai privit-o cu interes personal ? Cine intra pe blogul tau intra pt ca il (o) intereseaza drama vietii tale . Multi vizitatori cred cu sinceritate ca pot fi de ajutor iar eu cred in puterea lor. Am observat un interes sincer din partea unor persoane care vor sa te ajute sincer. Nu stiu cum percepi tu un sfat dar nu uita ca ei au o inima . Nu am parte de atata apreciere pe cat ai tu dar stiu sa imi arat recunostinta. Eu nu primesc nimic fara sa dau inapoi. Vreau sa demonstrez ca sunt inteligent pt ca uneori dau impresia ca sunt prost. E mai mine sa fiu prost pe dinafara si destept pe dinauntru decat invers. Nu sunt convins ca esti inteligenta de aceea ma tot chinui sa aflu. Vreau sa cunosc o femeie cu inteligenta pura nu care imita inteligenta. Nu bat apropouri la tine . Inteligenta feminina este rara asemenea diamantelor . Chiar daca nu gasesc nimic aici am sa merg mai departe cu cautarea mea. In momentul in care am sa gasesc o asemenea femeie am convingerea adica simt in adancul fiintei mele ca nu o sa mai am nevoie de nimic. Abia astept sa gasesc ceea ce caut pt ca nu mai vreau sa am parte de deceptii si dezamagiri .
November 22, 2012 at 1:32 pm
arakelian
buna. Ma numesc cum ma numesc, si sunt si eu co-dependent. Mama s-a recasatorit cu un om violent, rau. Mama a devenit victima lui, si acum… a aderat agresorului si se comporta agresiv cu mine. Acum inseamnand de 20 ani.
Am plecat de multi ani. Inca ma simt vinovata de aceasta suferinta a ei, dar imi dau seama ca nu pot sa ii compensez lipsa de prietene, de familie alaturi. Si nici agresivitatea din mine, furia, suferinta.
Incerc sa ma iubesc pe mine. Si cumva, sa nu mai alimentez fiara din mine…
Discutiile voastre sunt nemaipomenite. Ideea de blog, de a-ti revarsa prea plinul nelinistilor este de ajutor multora.
November 27, 2012 at 8:16 pm
sara
Am trait si eu ceva asemanator cu mama mea. Mă simt foarte vinovată de fiecare dată când trebuie să plec departe de ea şi de fiecare dată când nu pot să îi fiu prietenă. Mi-am dat seama însă că nici nu prea am cum să fac asta şi că aşteptările pe care le are de la mine sunt înnebunitoare pentru orice altă fiinţă umană: îmi cere ba să o ascult “pentru că este mama mea”, ba să o consiliez “pentru că nu are pe nimeni altcineva”, ba să joc rol de prietenă cea mai bună “pentru că doar nu o să se apuce să îşi facă prietene la vârsta ei”. Nu pot să spun că am ieşit din relaţia asta care mă sugrumă, dar cel puţin mi-am făcut un obiectiv din a mă comporta ca un adult, de la egal la egal, indiferent de felul în care se comportă ea cu mine. Până ce găsesc o soluţie mai deşteaptă, o încerc pe asta.
January 29, 2014 at 5:32 pm
Rat Formouse
Gelu, citeste despre narcisiti, NPD, sunt multe filme pe youtube, si ai sa intelegi de ce unii devin alcoolici, altii pot fi abuzatori si fara a fi alcoolici. Iar Sara, cu problema cu fratele, acelasi raspuns. E foarte bine ca isi racoreste lumea sufletul aici, ca citind, mi-am citit propriile mânii nerezolvate si ma simt mult mai bine ca cineva a avut curajul sa le spuna tare si pentru mine. Tocmai am “citit” Codependent No More Melody Beattie, dupa o cura de informatii despre Narcissistic personality disorder. Am inteles de ce fac ei asa, am inteles de ce reactionez eu asa, mai ramane sa si pot sa inghit tratamentul. Am nodul asta in gat de cand am devenit constienta ca sunt abuzata in toate felurile in care puteau cei din familie, fiecare venea cu noi idei sadice. Imi dau seama ca erau pur si simplu gelosi pe varsta aia (3 ani) si pe faptul ca ei nu se bucurasera de copilaria lor. S-au razbunat cat au putut. Si totul e foarte simplu.
February 1, 2014 at 3:22 am
Gelu
“Rat Farmhouse” ne dai si noua un nume ? Ma gandeam ca ei nu merita condamnati. Ok. E greu sa nu-i judeci. Daca ei nu au avut o copilarie fericita inseamna ca si ei au fost abuzati. E un cerc vicos, o caracatita care se intinde de pe o generatie pe alta. Intelegere am dar imi lipseste alinarea si impacarea. Daca as uita trecutul … totusi asa cum e el bun sau rau e o parte din mine. Iubirea aceasta de tip codependent care ascunde nevoile afective neamplinite ma sacait (deranjat) tot timpul. E ca si cum cineva ti.ar tipa in ureche. Pana la urma tot ii faci o zbranca pt. ca nu.l mai suporti. Codependenta e de vina. De ea trebuie sa ne luam. 🙂 Adevarul este acesta : Decizile noastre ii afecteaza pe altii mai mult sau mai putin in functie de cat de profunda e legatura (conexiunea). Daca am suferit pt. ca pur si simplu nu am putut sa ne alegem parintii inseamna ca supravietuirea noastra depinde acum de noi care putem acum sa ne administram viata controland nu oamenii ci relatiile.
March 24, 2014 at 6:39 am
sara
@Rat Farmhouse: am aflat şi eu recent despre narcisişti, am fost şocată, am să scriu despre asta.