You are currently browsing the tag archive for the ‘dependenta’ tag.

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu el putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.

semnatura_sara_mic

Dependenţa de alcool e ca un labirint complicat. Şi face victime. Alcolicii sunt acestea. Chiar dacă sunt victime ale propriului creier ori simpli purtători de probleme. Nu-i arătăm cu degetul pe ei, ci arătăm problemele lor. Non-alcoolicii îi pot cunoaşte pe alcoolici într-o mulţime de situaţii. Din poeziile care-i descriu drept cei mai sinceri mărturisitori ai dragostei şi ai mizeriei. Din filmele care le supralicitează genialitatea neînţeleasă, ori îi arată copleşiţi de traume şi luptând eroic cu adicţiile.

 Din reportajele de ştiri în care apar ca adevărate bestii şi apoi din statisticile despre violenţă domestică şi crime cauzate de alcool. Din mărturiile rudelor şi ale prietenilor, în care alcoolicii sunt o adevărată povară, care le fură cel puţin timpul şi energia. Din descrierile medicilor, care vorbesc despre ciroze, pancreatite şi tot felul de boli care-i curăţă pe oameni încet şi dureros. Şi, pe undeva, cam toţi au dreptate. Deşi alcoolismul e, parcă, mai simplu.
Alcoolic anonim: „Noi suntem bolnavi de o boală prin care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla băutul. Chiar dacă de multe ori ne-am păcălit că am putea să ne câştigăm din nou acest control, de fapt, l-am pierdut pentru totdeauna. Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul într-un accident. Niciodată piciorul nu va creşte la loc. Nici noi nu vom mai avea capacitatea de a bea controlat. Singura noastră şansă de supravieţuire este să devenim total abstinenţi“.
Acest articol este despre supravieţuire.

 Dan Sociu: „Am trăit două vieţi“

Scriitorul Dan Sociu are 35de ani, a fost alcoolic mai bine de 10 ani, iar de 7 ani e „curat“. Mai bine să nu scădem 17 din 35. Aşa a fost să fie atunci. Tatăl său, alcoolic, cel mai bun profesor de matematică din oraş, n-aducea prea multă linişte-n casă. A murit când Dan Sociu avea 16 ani. Unchiul său, alcoolic, meseriaş şcolit la Sighişoara, a murit înecat într-o baltă de câţiva centimetri. Era beat. Dan Sociu se gândeşte că treaba asta e cumva ereditară – şi aşa s-ar putea explica faptul că o treime din viaţa lui a fost tulbure. Dar el n-a mai băut nimic de 7 ani. Adio!
„Weekend Adevărul“: De ce te-ai apucat de băut? 
Dan Sociu: Eu m-am apucat de băut pe la 16 ani, după ce a murit tatăl meu, dar nu ăsta a fost neapărat motivul principal. Eram lipsit de supraveghere, puteam face orice. Eram tot timpul în căutarea unei figuri paterne şi mă înhăitam cu băieţi mai mari ca mine, iar în faculatate, la fel, stăteam cu prietenii mei, dar şi cu o gaşcă de scriitori de peste 30 de ani şi beam cu ei. De ce te apuci e greu de spus. Că vine treptat. Am început pentru că nu aveam nicio altă distracţie şi pentru că mă ajuta să scriu. Alcoolul mă dezinhiba. Îmi tăia timiditatea, pentru că aveam un soi de timiditate socială, by default (n.r. – în mod prestabilit).

Mă bucură foarte mult să dau mai departe o veste bună pe care am primit-o recent: la sfârşitul acestei luni va apăre o carte românească despre dependenţă şi codependenţă.

Publicată la Editura Ascendent, cartea se intitulează “Acolo unde poti fugi de tine şi de viata ta – o incursiune în lumea dependenţelor şi a comportamentelor adictive” şi este scrisă de Clara Toma şi Cristiana Alexandra Levitchi.

Lansarea cărţii va avea loc la Bucureşti, pe 23 aprilie, între orele 18.30-20.30, la Salon Inlight (Str. Praschiva Gherghel 14). Precedând lansarea, cele două autoare vor susţine un workshop, unde membrii Al-Anon şi AA au intrarea gratuită: “Ai şi tu plăcerile tale… Riscă ele să devină obişnuinţe toxice pentru tine şi cei din jur?”

Iată câteva dintre temele abordate în cadrul seminarului:

  • Cum să faci diferenţa între dorinţă şi nevoie, între plăcere şi nevoie, între obişnuinţă şi adictie, între consum abuziv şi dependent
  • Care este legătura dintre control şi dependenţă
  • Care sunt factorii afectivi, emoţionali, relaţionali şi de mediu care te pot conduce spre un obicei de natura adicţiei şi cum se pot preveni
  • Relaţia dintre comportamentele dependente şi traumele personale, transgeneraţionale
  • Cum să distingi între aşa numitele “dependente bune” şi “dependentele distructive”
  • Care sunt dezavantajele dependenţei, independenţei, codependenţei şi cum le putem transforma în INTERDEPENDENŢĂ

Locurile sunt limitate şi se ocupă în ordinea rezervării ferme la adresa de  e-mail clara_ascendent@yahoo.com  sau la telefon 0747085371. Mai multe informaţii despre carte găsiţi aici.

Şi multe felicitări Clarei, o prietenă a blogului!

semnatura_sara_mic

Castle Craig, un centru britanic specializat în tratarea dependenţelor deschis recent şi în România, a realizat un scurt film despre efectele dependenţei asupra familiei. În film este intervievat coordonatorul terapiei de familie, Lee Taylor, care descrie un mecanism pe care îl recunosc cu uşurinţă în familia mea:

Multe familii nici nu vor să vină la programul pentru familii. Se tem, sunt anxioşi, îşi fac iluzii şi au falsa impresie că “Eu sunt în regulă, dacă vă ocupaţi de el, totul o să fie bine”.

Clinica a anunțat că acest clip face parte din inițiativa Castle Craig de a lansa în România mai multe resurse multimedia informative menite să explice aspectele tratării dependenței de droguri, alcool și jocuri de noroc și afecțiunile cauzate de acestea.

Materialele vor include testimoniale din partea unor foști pacienți și interviuri cu terapeuți. Aceștia din urmă vor oferi descrieri și explicații despre desfășurarea terapiilor specializate, variantele de tratament și eficacitatea lor, atingând și subiecte mai puțin cunoscute publicului larg, cum ar fi efectele neuro-psihice ale traumelor și abuzului de substanțe asupra consumatorului.

semnatura_sara_mic

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.

Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.

Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-un articol – de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.

Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)

Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.

În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.

există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?

Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Puteţi citi interviul complet aici.

Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.

semnatura_sara_mic

Din Evenimentul zilei: De ce dragostea este percepută de creier precum dependenţa de alcool

“Dragostea este ca un viciu. O dependenţă puternică, dar minunată, când lucrurile merg bine, şi de-a dreptul îngrozitoare atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună”, explică autorul studiului, antropologul Helen E. Fisher.”

“Bărbaţii sunt afectaţi psihic de calitatea relaţiei amoroase pe care o au, în timp ce femeile doar de existenţa sau lipsa acesteia. Este şi motivul pentru care tinerele femei sunt mai predispuse către depresie atunci când o relaţie se sfârşeşte. ”

Şi surpriza: “bărbaţii suferă mai mult decât reprezentantele sexului slab atunci când se despart de o persoană dragă.”

semnatura_sara_mic

măcar alcoolicii pot spune precis “sunt abstinent de 2 ani, 4 luni şi 10 zile”. au un moment precis pe care pot să-l pipăie, să-l prindă între degetul mare şi cel arătător şi să-l ridice ca pe un cartonaş în faţa celor cărora le vorbesc. se lasă de un ceva şi lucrurile stau destul de clar – te-ai lăsat sau nu te-ai lăsat. 

noi, codependenţii, de ce ne lăsăm, mai exact? ce este în paharul ăla pe care îl înghiţim cu obsesie zilnică? ce este substanţa aceea care pare ATÂT de gustoasă în primele secunde dinainte şi lasă atât de mult amar în sufletele noastre după?

din punctul acesta de vedere cu alcoolul, cu drogurile, cu mâncarea, cu dependenţa de cumpărat pantofi este mai simplu. nimeni nu se întreabă ce este ăla alcool, ce sunt ăia pantofi. ştii. şi te laşi. 

drogurile codependenţilor sunt multe: atenţia celorlalţi, aprobarea celorlalţi, notele de la şcoală, încurajările, iubirea, crizele, sfaturile, aşteptările, grija, cerinţele celorlalţi, dorinţele încă neformultate ale celorlalţi, controlul, vinovăţia, responsabilitatea pentru ceilalţi… multe. 

uneori înghit drogul şi nu-mi dau seama decât după aceea. dacă aş fi fost dependentă de şosete, aş fi ştiut: poftim, iată o şosetă, iată o şoşetă fascinantă desigur, dar nu, astăzi mă abţin de la şosete.

cu alte cuvinte, la noi abstinenţa îmbracă o formă mult mai bâjbâită. uneori se poate, alteori nu, de cele mai multe ori nu-i clar ce-i aia. alcoolicii au o vorbă: “abstinenţă senină”. cred că noi trebuie mai întâi să ne descurcăm tare bine la partea de “senină”.

cand mi-am dat seama ca sunt codependenta, prima mea intrebare a fost:

“ok, si cum fac sa nu mai fiu codependenta?”

cautarile rapide pe google nu mi-au dat nici un rezultat prea imbucurator: nu exista nici o aspirina, nici o crema, nici o tableta dizolvabila in apa care sa te faca sa nu mai fii codependent. Leacul peste care dadeam de fiecare data si peste care treceam cu furie era urmatoarea expresie: “impaca-te cu tine“.

 

iubeste-te

 

impaca-te

 

accepta-te asa cum esti

 

da-ti voie sa…

 

ai grija de tine

 

fii propriul tau parinte

 

 

le priveam cu furie pentru ca nu intelegeam. cum adica “sa ma impac cu mine?”. nu, nu. in mod evident, n-am cautat termenii care trebuie. eu nu voiam sa ma impac cu mine. eu voiam sa NU MAI FIU codependenta, nu sa ma bucur ca sunt.

 

stiu ca pana acum am scris incontinuu despre “cum e, cand e rau”. de ceva timp insa, sunt in stare sa scriu despre “cum e cand e bine”, pentru ca incepe sa-mi fie bine. ironia cea mai mare este ca nu-mi vin alte cuvinte decat cele pe care nu le intelegeam acum un an: sunt impacata, ma accept, imi dau voie sa gresesc, imi ofer dragoste, am grija de mine.

asa ca sigur undeva sunt multe alte sara care se descopera acum si citesc asta si sunt enervate la culme de cuvintele “fii impacata cu tine”.

si totusi.

in zile cum este cea de astazi, astazi in care sunt la fel de: suspicioasa, pasiv-agresiva, o zi in care am cumparat un cadou ca sa primesc o imbratisare, in care mi s-a parut ca in faldurile a trei glume se ascund 15 rautati, in care m-am simtit ignorata, insuficient apreciata si am facut ceva ce nu mi-a placut pentru a-i face pe plac altcuiva (deci, da, ma recunosc, sunt eu cea dintoteauna), astazi cand am continuat sa fiu o fiica de alcoolici…

astazi mi-a fost bine pentru ca am fost impacata cu felul in care sunt.

stiu ca nimanui nu-i place sa fie dependent emotional de cineva. e normal. dar mai cred ca oamenii codependenti sunt minunati, ca au comori inauntru doar un pic acoperite de praf si ca:

  • stim sa iubim mai mult decat altii
  • ne lipsim fara probleme de ceva pentru a putea darui mai departe
  • suntem loiali
  • nu ne sperie vremurile grele (doar traim de mici in mijlocul problemelor, nu?)
  • traim intens, intr-un suflet care colcaie mereu de sentimente
  • sarim in ajutor mai usor decat altii

cu alte cuvinte, poftim, o aspirina contra durerii de a fi codependent:

1. citeste despre codependenta, despre alcool, despre terapii, despre descoperire spirituala, despre iubire de sine, despre dezvoltare personala

2. invata sa recunosti comportamentele in tine

3. fa distinctia intre cine esti si comportamentul pe care il ai in urma unui obicei format si sedimentat in ani si ani de zile

4. iesi in lume, respira, continua-ti ziua, fii cine esti

5. (cel mai important): daca ti se pare ca ai gresit, ca iar ai calcat stramb, nu te certa. nu este ca si cum ai fi la un examen si l-ai picat. este mai degraba ca si cum ai fi la o cura de slabire si ai fi mancat o ciocolata, nu inseamna ca nu te pricepi sau ca trebuie sa te opresti. vorbeste cu tine ca si cum i-ai vorbi prietenului tau cel mai bun care a gresit si mergi mai departe

6. ta-da. ai fost, macar o data, macar un pic, impacat sau impacata cu tine.

7. nu vei fi mereu asa, dar a doua oara va fi mai usor…

 

cam asta este mini-terapia mea de “vindecare”.

daca aveti si voi vreun medicament, va rog povestiti-mi.

Stiti bancul cu iepurasul, cu ursul si cu clatitele?

 

Iepurasul intr-o zi: mama ce foame mi-e! Ce as manca niste clatite. Ia sa vad daca am cu ce face. Se duce acasa, cauta si vede ca are ingrediente doar pentru 20 de clatite. Bine, dar nu are tigaie sa le faca. Se gandeste el si-si aduce aminte ca are ursul o tigaie de clatite.
Bun. Ia sa merg eu la urs sa-i cer tigaia.
Dar daca imi cere 5 clatite? Ei, nu are nimic, ii dau ca eu sunt mic si ma multumesc cu 15.
Dar daca imi cere 10? Hmmm, ii dau si atatea ca si-asa eu nu pot manca 10.
Dar daca imi cere 20? Zis si facut.
Se duce iepurasul la usa ursului: cioc cioc.
-Ce vrei mai iepurasule?
-Mai ursule ai o tigaie?
-Am mai iepurasule.
-Mai, du-te dracului mai ursule cu tigaia ta cu tot, ca nu iti dau nicio clatita

 

 

***

filmTake one:

Ii spun, indurerata, sa iasa din casa mea si sa nu se mai intoarca niciodata.
Taiaaaaaaaaaati!

Take two:

Ii spun, dreapta, demna, sigura pe mine si zambitoare sa iasa din casa mea si sa nu se mai intoarca niciodata.
Taiaaaaaaaaaaaati !

Take three:

Dupa un gest enorm de bunatate, gen sa ii prepar un Fervex si sa i-l duc din cealalta parte a orasului chiar la patul lui, imi spune ceva urat, mie imi apar lacrimi nezgomotoase in colturile ochilor, il privesc cu ochiii aceia sfasietori, plini de bunatate, generozite si suferinta fix in ochii lui egoisiti si rautaciosi si ii urez “O viata frumoasa in continuare”.

Si plec din casa lui dreapta, demna, sigura pe mine si zambitoare, cu mersul acela care, vazut din sapte, spune ca nu ma mai intorc niciodata.

Aici tai filmul. Imi dau seama ca iar rulez scenarii necontrolate in minte si incerc sa-mi intorc atentia spre ceea ce faceam in tot timpul asta: aranjam sosete, plimbat printre rafturile cu sampoane din supermarket sau orice alta activitate care nu avea nevoie de mine sa fiu acolo. Si atunci incerc sa tai filmul si sa ma aduc inapoi. Nu-mi iese de fiecare data.

Mi-a luat mult timp sa imi dau seama cat de periculoase sunt filmele astea care mi se deruleaza in minte. Mi se parea atat de firesc sa repet, la nesfarsit, conversatii reale desfasurate un pic mai devreme, dar pe care in mintea mea le “castigam” eu. Atunci poate am tacut, m-am suparat, mi-am schimbat fata. Dar in mintea mea, gasesc replica perfecta, cea mai rea, spusa pe tonul potrivit. E replica ce nu mai lasa loc altor replici, cea care demonstreaza cu precizie de silogism logic cat de buna sunt eu, cat de rau este el.

Nu vedeam nimic rau in asta. Era un mod nevinovat si neviolent de a ma razbuna. 

Dar de ceva timp mi-am dat seama ca toate astea ma umplu de venin si ca nu ma lasa sa fiu atenta la ce se intampla in jurul meu. Ca ma concentrez pe ce e rau, in loc sa ma concentrez pe realitate. Ca nu traiesc in prezent, asa cum spun absolut toate cartile de self-help, bune sau proaste.

Si ca scenariile pe care singura mi le construiesc m-ar face, la un moment dat, sa merg la el si sa-i spun, ca in bancul cu iepurasul si ursul: “Esti un nerecunoscator, un manipulator, un mincinos si un arogant. Calci pe mine fara mila, cand eu nu fac nimic altceva decat sa te ajut. Iti doresc o viata frumoasa”.

Asa ca invat, zi de zi, sa ma intorc inapoi, la mine.
de atatea ori, povestile mele sunt de fapt despre altcineva: astazi el a imbratisat de mai multe ori pe ea decat pe mine – am inima franta; de cateva saptamani, prietena mea nu-mi mai da nici o importanta – mi-e frica sa o pierd, nu stiu ce m-as face fara ea; l-am vazut mangaind-o pe picior – am crezut ca innebunesc.
 
sunt suparata, vesela, intristata, sfasiata, infricosata, entuziasmata – in functie de ceea ce a facut sau nu a facut altcineva. e ca si cum emotiile mele nu-mi mai apartin, ci le-am pus in rucsacul altcuiva si mi-am frecat mainile multumita ca am reusit sa scap de ele.
 
in numele iubirii, imi fac cadou toate gandurile unei singure persoane. asa credeam, ca se numeste dragoste a te gandi incontinuu la cineva, a vrea sa-ti umple inima, visele, a respira pentru cineva, a visa pentru cineva, a te trezi dimineata pentru acelasi cineva – dar nu e. ceea ce se intampla este ca persoana respectiva va avea pe umeri nu doar responsabilitatea propriei sale fericiri, dar si pe a ta… cum sa nu fuga?
 
in seara aceasta, in timp ce citeam despre infrangerea geloziei, despre acceptare, despre dragoste, legam fiecare informatie de acea persoana. cautam printre pagini reteta de a o face sa ma iubeasca si sa-mi dea mai multa atentie. orice sfat este judecat prin prisma eficientei lui de a-mi imbunatati relatia cu el. in mod paradoxal, asta ma scoate mereu pe mine din ecuatie – este ca si cum nu as mai reusi sa ma privesc decat printr-o lentila a altcuiva.
 
si mi-am amintit o fraza care mi-a placut… despre viata noastra, in care trebuie sa ne simtim ca acasa. desigur, trebuie sa incepi prin a locui acolo…
Ma numesc si Sara si sunt codepedenta. Codependenta ii afecteaza pe cei care traiesc sau au trait langa alcoolici - sotii, soti, copii, iubiti sau iubite etc. In cateva cuvinte, codepedenta este ceva ce te face sa renunti la tine, in favoarea altora. Aceasta este povestea calatoriei mele de recuperare.

Lasă-mi adresa ta dacă vrei să primeşti prin email articolele de pe acest blog.

Join 289 other followers

Însemnări mai vechi

%d bloggers like this: