Nu am mai scris de mult timp.

Nu pentru că mi s-a acrit, ci pentru că mi se întâmplă și se întâmplă cu mine mult mai puține lucruri. În primii ani de recuperare, totul a fost ca un rollercoaster. Am aflat lucruri despre mine, am deprins câteva tehnici prin care să mă mențin la suprafață, am simțit mai puternic fiecare cădere, totul era nou, totul era descoperire.

Am acum o viață nu lină, dar plasată mai degrabă într-o zonă de câmpie decât una cu văi și dealuri. Merg prin câmpie aproape din inerție, fără să am o țintă precisă, dar și fără să mai cunosc căderile alea în disperare care îmi punctau timpul din loc în loc.

Ce am mai făcut, între timp:

Am mers foarte rar la cele două grupuri Al Anon ale mele și asta se cunoaște. M-am lăsat absorbită de alte chestii care par mai importante, le-am acordat timpul pe care altă dată mi-l acordam mie. Simt că mi-am făcut rău, pentru că în ultimii doi ani simt că îmi trăiesc viața un pic desprinsă de mine. Fac lucuri pe pilot automat, iar când simt întrebările încolțind în mine „de ce stai cu prietenii ăștia?” sau „de ce te ocupi atât de mult cu proiectul ăsta?” le alung cu o altă ocupație. Prin absența sentimentului, înțeleg mai bine ce înseamnă „să fii în prezent” și „să fii în corpul tău”. Atunci când rămân singură și încep să îmi simt mâinile, picioarele, pieptul, respirația îmi dau seama cât de „în afară” am fost în toate celelalte momente.

Am încheiat două relații. În moduri diferite, dovadă că nu există o singură soluție.

Despre prima am scris aici: Relația pe care nu am putut să o rup. E ceva ce am purtat după mine mulți ani, o relație care mă îmbogățea pe de o parte și mă secătuia pe de altă parte. Un ulcior spart e o metaforă foarte bună pentru felul în care trăiam relația respectivă: pe cât de multă dragoste și bucurie primeam, încă și mai multă energie trebuia să consum ca să nu mă simt otrăvită. Per total, fericirea însemna cele câteva momente în care primeam dragostea și atenția celeilalate persoane, câteva steluțe pe un cer mai degrabă negru. Pe asta am încheiat-o pur și simplu, cu explicații și acord reciproc. M-am simțit ca un personaj prost de film cam tot timpul cât am purtat discuțiile. Fiecare replică mi se părea împrumutată din altă parte „este important pentru mine să nu mai continuăm în acest fel, te rog să înțelegi”, „este alegerea ta dacă îmi respecți sau nu voința, dar asta e voința mea” – în fine, parcă vorbea un manual de self-help în loc să vorbesc eu. Dar mi-am asumat nenaturalețea și sentimentul de jenă și asta a fost.

Despre cea de-a două am scris în majoritatea timpului în care scriam despre relații, dar cel mai mult am scris aici: Should I stay or should I go. Am rămas. Printr-un miracol însă, am reușit să transform relația. Sau poate miracolul adevărat am reușit să mă transform pe mine suficient cât să văd relația cu ochi complet diferiți. Golită de codependență, de nevoie, de teama de abandon, de tot ce nu am primit de la părinții mei – am reușit să văd relația ca ceea ce era. Ca una obișnuită, printre alte 50 pe care le mai am. Omul nu era Prințul, ci o persoană cel puțin la fel de speriată de viață pe cât eram și eu. Cu cât am reușit să mă văd pe mine mai bine, cu atât am putut să îmi văd și capătul meu relație, și apoi pe cealaltă persoană. M-am relaxat, iar lucrurile s-au îmbunătățit din mai multe puncte de vedere, inclusiv relația.

Codependența, îmi dau seama, e un pic ca jocul acela chinezesc care îți „prinde” degetul într-o capcană cu o altă persoană. Cu cât te zbați mai tare și te chinui mai tare să rezolvi problema, cu atât strânsoarea e mai puternică. Atunci când te relaxezi, capcana și-a pierdut forța.

Am fost cât pe ce să încep o relație cu un dependent de droguri. Am avut câteva luni de zile în care mă uitam la mine ca la un personaj de roman scris de altcineva. Îmi plăcea de cineva care avea această problemă, cu drogurile. Ne apropiasem suficient ca să îi știu povestea de viață și să simt suficientă empatie pentru motivele care îl conduseseră acolo, era charming, cu gesturi neașteptate și drăgăstoase, începusem deja să îmi construiesc în capul meu justificări pentru momentele când devenea iritabil sau incoerent. Era atât de „manual” felul în care mă comportam și simțeam încât îmi venea să râd. Dar nu mă puteam opri. Citeam în fiecare zi următorul fragment din Melody Beattie, aproape fără nici un folos:

„There are several facts that make a person unavailable to participate in an intimate, loving relationship. That person may be married or currently involved in another love relationship. The person may be so recently divorced, or so recently out of another relationship that he or she is unavailable. The person may not want to be in a healthy, loving relationship, or perhaps the person may not want to be in a relationship with you. Active chemical dependency, sex addiction, or other unresolved issues make a person unavailable to participate in a relationship. Practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships.

Repeat after me: practicing alcoholics, sex addicts, and gamblers aren’t available to participate in healthy, loving relationships. People who need to be in recovery from anything, but aren’t, aren’t available to participate in relationships.”

Beyond Codependency: And Getting Better All the Time (Melody Beattie)

Repetă după mine, îmi spuneam. „Nu e disponibil, nu e disponibil, nu e disponibil”. Până la urmă – și nu îmi face deloc plăcere să scriu asta – m-au salvat circumstanțele, și nu eu.

Am simțit, pentru prima dată de când sunt codependentă, cât de „boală” este cu adevărat. „Codependența” poate prelua controlul asupra mea, aproape fără să îmi dau seama. Este acolo, la pândă, așteaptă momentul perfect să apară și să mă înlocuiască.

Sunt, deci, tot o codependentă. Sunt și mult altceva pe lângă, dar codependența e o parte din mine de care nu am să scap vreodată.

semnatura_sara_mic

Advertisements