Dintre toate exercițiile, căile sau metodele de dezvoltare personală, cele în care trebuie să vorbesc în oglindă mi s-au părut mereu cele mai prostești.

Poate ați dat și voi peste ele, apar cam în toate cărțile legate de vindecare / traume / stimă și iubire de sine.

Am încercat acum câțiva ani și m-am postat în fața unei oglinzi. Mi-a apărut o față rotundă, care nu îmi plăcea deloc, care mă privea suspect – “ce ai de gând să faci”? Am deschis gura și din prin mine a călătorit altă voce decât cea obișnuită: era o voce bleagă, timorată și enervantă pentru că era așa timorată. Cât vorbeam și mă priveam în oglindă mi se părea că sunt o învățătoare nepricepută care nu știe să comunice bine cu copiii ei, așa că le vorbește ca și cum ar fi proști.

Am renunțat rapid la idee.

Exercițiile cu oglinda m-au găsit acum, câțiva ani mai târziu. Am citit din nou despre metodă și, din nou, prima mea reacție a fost: “Niciodată!”

Dar o voce (cred că mai înțeleaptă, după atâția ani și ani de dezvoltare personală) mi-a spus:  De ce nu? Am încercat cum ai vrut tu atât de mult timp. A funcționat? NU. Ce ar fi să încercăm și așa?

Avea dreptate. M-am încăpățânat ani la rând să fac lucrurile așa cum îmi era mie mai confortabil. Nu am făcut nici un efort să vorbesc mai frumos cu mine însămi, pentru că mi se părea fals. Voiam să vorbesc frumos cu mine abia atunci când simțeam cu adevărat lucrul ăsta.

Dar dacă lucrurile se întâmplă invers? Dacă am fost atât de obișnuită să fiu critică și nesuferită când îmi spun lucruri încât nici nu mai știu să fiu altfel cu mine? Poate că la început trebuie să mă forțez, dar la urma urmei ce este atât de rău dacă mă uit în oglindă și îmi spun “Ești frumoasă” în loc de “Nimeni nu te va iubi vreodată”.

Vorbesc cu mine în oglindă în fiecare dimineață și seară. Am încă vocea unei învățătoare nepricepute. Dar măcar nu mai am vocea unei persoane experte în ale criticii, defectelor și urii.

semnatura_sara_mic

Advertisements