Îmi place Crăciunul. Chiar da. Îmi place pentru că unește oamenii în acte de bunătate necondiționată. Îmi place pentru că ne amintește tuturor să luăm câte o pauză de la nebunia în care ne învârtim fără să ne dăm bine seama de ce și să ne dăruim timpul acelor lucruri care contează: să aduci bucurie, să îi vezi pe oamenii dragi, să te trezești târziu dimineața 🙂

Dar mesele în familie de Crăciun sunt o cu totul altă poveste. Aproape în fiecare an, se întâmplă cel puțin următoarele lucruri:

o rudă bea prea mult. Începe să ridice tonul. Spune câteva adevăruri răspicat, peste toate adevărurile tuturor celorlați: despre Revoluție, despre E-uri, despre hoții de funcționari publici sau orice alt subiect pe care simte că merită să-l tranșeze o dată pentru totdeauna. Soția / fiica / fiul încearcă să îl tragă deoparte, să îl șușotească, se duc în altă încăpere, de acolo se aude înfundat o ceartă din care se înțeleg cuvintele “scenă”, “de față cu toată lumea”, “tot timpul”, “vorbim acasă”. Împricinatul se întoarce clătindu-se și mai cere un pahar, familia lui ar vrea să se ascundă pe sub masă de rușine.

un copil devine “obosit”. Asta înseamnă că începe să urle în loc să vorbească, să trântească în masă cu pumnul în loc să asculte, să își tragă de păr mama sau orice norocos de pe lângă el, să lovească în oricine îndrăzește să-i sugereze că nu-i frumos să lovească în oameni. Părinții lui… mama, că taic-su a băut deja vreo cinci beri… încep să îl amenințe: “Nu te mai iubește mama. Nu mai vorbește mama cu tine niciodată”, apoi se apucă să râdă când încasează din nou pumni de la odraslă, apoi se scuză spre ceilalți “e obosit, sărăcuțul”.

cineva nu a gustat din răcituri. Gazda insistă. “Nu mai pot, îmi pare rău”, “Vai, dar nu se poate, trebuie să gustați”, “Nu, nu, vă rog”, “O bucățică (și deja pune în farfurie). Insist. Chiar mă supăr”. Cineva-ul cedează, nu mai îndrăznește să spună nu și începe să mestece resemnat.

persoanele căsătorite dau sfaturi de viață celor singuri: “Poate dacă ai mai pierde două-trei kilograme…”, “Poate dacă nu ai mai fi așa pretențios”… “Lasă prostiile, trebuie să te așezi la casa ta, măi omule”. Norocoșii recipienți ai sfaturilor au grijă să întoarcă veninul cu prima ocazie.

o mamă oftează tare. “Ce bine e așa cu toții, păcat că ne vizitați așa de rar… Dacă ați suna mai des… Dacă ați trece și voi din când în când pe la mine… Mulțumesc din TOT SUFLETUL că anul acesta v-ați făcut timp de mine”. Un adult, instant redus la statutul de copil neascultător, pune fruntea în pământ.

Și acum ghidul meu personal de supraviețuire:

Îmi vine să-l implor pe alcoolic să se poarte frumos? Îmi vine să le zdruncin pe rude să-l lase în pace? Mă abțin.
Îmi vine să-i explic mamei că nu poate să-și șantajeze copilul cu dragostea ei? Și să-l certe și să râdă în același timp? Mă abțin.
Îmi vine să spun eu “Nu”, de oricâte ori este nevoie, ca o moară stricată, în locul celui care i se bagă mâncare pe gât? Mă abțin.
Am tendința să sar repede în apărarea celui “atacat” cu sfaturi binevoitoare? Mă limitez la auto-apărare, cu binevoitoarea replică “Mulțumesc pentru sfaturi, mai doriți niște răcituri”? În numele celorlalți, mă abțin.
Mă simt și eu vinovată de “neglijență” în fața părinților? O-ho-ho. Să încep să le explic lista întreagă de motive pentru care nu suport să le ascult căinările zilnice?

Mai bine mă abțin.
Crăciun fericit!

semnatura_sara_mic

Advertisements