Acum vreo cinci ani, un prieten pe umărul căruia obișnuiam să mă plâng, mi-a spus așa: “Sara dragă, tu parcă te zbuciumi de una singură într-o cușcă fără pereți.”
Eram supărată pe ceva în ziua aceea. Încercasem, cred, toate mecanismele din lume să mă apropii de cineva: am fost drăguță, i-am ghicit gândurile înainte să le aibă, i-am rezolvat 40.000 de probleme, am fost veselă, am fost tristă, am ascultat cu entuziasm, i-am dat tot ce mi-a cerut înainte să îmi ceară. Și tot ce primisem înapoi fusese respingere, respingere și încă și mai multă respingere. Simțeam că înnebunesc.
Iar amicul ăsta al meu îmi spune că-s cam zbuciumată și că n-am de ce. Voiam să îi iau toate cuvintele, toate sfaturile, toate înțelepciunile lui gratuite, să le fac ghem și să i le azvârl în față de să-l doară o săptămână.
Am avut înțelepciunea să-mi înghit enervarea și să îi răspund.
“Mulțumesc. Sunt sigură că, într-o zi, am să mă văd și eu așa. Mi-aș dori să fie acum”.
Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu codependenți “boboci”. Sunt extrem de înverșunați. Vorbesc, minute, ore în șir, despre nesimțiții de soți / fii/ fiice / parteneri și cum consumă alcool / droguri, se înhaită cu alții și cum degeaba îi trimit pe la medici, cum degeaba au fost personal la patron să-i implore să-i păsuiască, tot și-au pierdut serviciul. Își amintesc în detalii precise toate vorbele de rău. Despre acea dată când le-au cumpărat un maieu nou și curat, ca să iasă în lume curați și s-au îmbrăcat ca niște vagabonzi. Despre data aceea când le-a spus, pentru a câta oară (?), că trebuie să se comporte frumos și să nu mai facă scandal aiurea. Despre când și-au implorat oamenii iubiți, cu lacrimi în ochi, să nu-și mai prăpădească viața în pahar și au fost repeziți cu vreun sarcasm bine construit.
Nu mi se rupe inima pentru ei.
Zâmbesc.
Mă văd pe mine, cea de demult, zbuciumată. Mă văd încercând toate soluțiile, până la extenuare. Mă văd dând cu capul de pereți inexistenți.
Și în sfârșit zâmbesc, pentru că știu acum că nu există nici o cușcă.
3 comments
Comments feed for this article
October 26, 2014 at 11:25 am
Veronika
Sara,..sunt in cusca fara pereti,ma izbesc cu putere, peretii nu sunt si totusi ma doare , ii simt, simt fiecare lovitura..nu sunt o novice locuitoare a custii, ma zbat in ea de ani, de multi ani atat de multi incat am senzatia ca in aceasta cusca m-am nascut. Cum sa ies dintr-o cusca neferectata? Cum sa pasesc afara din mine? INVATA-MA!..SUNT LA CAPATUL PUTERILOR!
October 26, 2014 at 12:36 pm
sara
Buna Veronika. Imi pare rau ca iti este asa de greu. Mergi la Al-Anon in orasul tau. Atat.
October 26, 2014 at 2:18 pm
Veronika
Multumesc!!…