Am încercat, în lunile astea de când n-am mai scris, să mă pun pe pauză. Să îmi văd eu de treburile mele, să mă ocup de urgenţe, nepoţi, vizite, serviciu, creaţie, nervi, cumpărături, curat, decorat şi să o mai dau încolo de codependenţă.

Se poate? Se poate. Am putut, de exemplu, să fiu atât de prinsă cu treburile încât să nu-mi pese că unele lucruri trebuie acceptate, iar pentru altele trebuie să am curaj. Am putut să mă gândesc la miile de chestii mărunte de făcut care îmi stăteau în faţă ca un munte şi să uit să fiu sinceră, să mă privesc cu atenţie şi să mă întreb de ce fac lucrurile pe care le fac. Am putut să mă împrăştii în mii de direcţii, în bucăţele de puzzle menite să arate fiecăruia altceva, menită eu să fac pe plac tuturor celor o sută de oameni care voiau ceva de la mine. Am putut şi am supravieţuit, şi nici măcar nu se primeşte diplomă la sfârşit.

Cu o mică steluţă, ca la ofertele prea frumoase pentru a fi adevărate. Am pus pauză codependenţei, dar ea nu mi-a pus mie. Şi-a iţit zâmbetul binevoitor şi tâmp în situaţii tensionate, dialoguri, cerinţe aiurea. Mi s-a înfăşurat de picioare, de piept, mulţumită că sunt prea ocupată să o observ. Am văzut-o de-abia recent, învăluindu-mă cu lucrurile pe care le promisesem, cu toate relaţiile pe care le păcălisem, cu toate suspiciunile intrate în mine hipodermic, cu bine cunoscuta mea mască a bunătăţii, generozităţii şi eficienţei, după care era cât pe ce să nu mă mai cunosc pe mine.

Se poate, dar nu e gratis.

semnatura_sara_mic

Advertisements