Mi se întâmplă aproape fără voia mea. Mi se întâmplă, culmea, concomitent cu enervarea că mi se întâmplă asta.

Îmi ridic bărbia mai sus, îmi cobor vocea spre un ton mai intelectual sau – când scriu – îmi ies de sub degete numai cuvinte numai de un anumit fel, de parcă eu le-aş înţelege.

Da, asta mi se întâmplă atunci când dau sfaturi.

Mereu, pentru că aşa este corect, încep prin a preciza că eu nu dau sfaturi. Că fiecare este liber să aleagă ceea ce înţelege de la mine. Că EU nu vorbesc decât despre ce am trăit eu şi ce m-a ajutat pe mine. E ca şi cum aş pune un avertisment, din ăla cu mulţi “termeni şi condiţii” pe care nu îl citeşte nimeni, înainte să scot din mine sfaturile preţioase.

Apoi vorbesc. Despre “acceptare”, “introspecţie”, “capacitatea de a te observa”, “stabilirea limitelor”, “echilibru interior”, “seninătate în faţa a ceea ce nu poţi controla”, “căutare”. Ca şi cum eu aş înţelege fiecare cuvânt din ăsta, aş şti exact cum se manevrează în viaţa reală şi – drept dovadă – am şi câte o anecdotă simpatică pentru fiecare moment în care am pus în practică vreun concept din cele de mai sus.

Îmi povestesc numai experienţele mele dar, nu ştiu cum, din experienţele mele eu ies mereu bine, ba chiar şi simpatică, ba chiar şi amuzantă, mereu cu o preţioasă lecţie de viaţă învăţată pe care am grijă să o subliniez celui care mă ascultă sau mă citeşte, ca un rezumat de un paragraf pus la sfârşitul lecţiei de istorie.

Apoi rămân singură cu mine şi mă întreb “ce-o fi pus stăpânire pe mine? cine e persoana aia ca a spus toate astea?” Şi de ce nu am spus eu, din prima, “Nu ştiu, nu ştiu, nu am nici un răspuns, îmi caut răspunsurile înnebunită, în fiecare clipă, mi-e ciudă şi mie că nu ştiu, că nu pricep, că viaţa e croită din fire pe care eu nu le înţeleg, nu ştiu, suntem în aceeaşi barcă, hai să vâslim împreună”.

Nu spun asta niciodată.

Aşa că uneori, îmi dau seama că privesc oamenii vâslind, în timp ce eu le explic, de pe ţărm, cum să o facă.

Astăzi mi-a prins foarte bine citatul ăsta, despre cum poţi de fapt să îi ajuţi pe ceilalţi:

Pasul 12 spune că, după ce am trăit o trezire spirituală, încercăm să ducem mai departe mesajul, celorlaţi. Mesajul nostru este unul al speranţei iubrii, confortului, sănătăţii – un mod de viaţă mai bun, unul care funcţionează.

Dar cum transmitem noi mesajul? Nu salvându-i pe ceilalţi. Nu controlându-i. Nu dezvoltând obsesii. Nu devenind evanghelişti ai recuperării.

Purtăm mesajul pe numeroase căi – modeste, subtile, dar puternice. Ne recuperăm pe noi şi devenim un exemplu viu al speranţei, iubirii de sine, confortului şi sănătăţii. Aceste comportamente tăcute pot purta un mesaj puternic.”

din Melody Beattie, Meditation from “Language of Letting Go”, 10 august

Pentru că, de fapt, mi nu “mi se întâmplă” nimic. Eu sunt cea care, din orgoliu, sau teamă de vulnerabilitate sau mândrie prostească mă transform în această atotcunoscătoare

semnatura_sara_mic

Advertisements