Vă rog eu frumos, dacă mă întâlniţi pe stradă şi simţiţi aşa un impuls imperios să mă ajutaţi, abţineţi-vă. De ceva timp încoace, îmi este dat să înţeleg pe pielea mea cât de enervantă, înnebunitoare şi ofensatoare puteam să fiu atunci când săream rapid să compătimesc pe câte cineva şi să ofer pe loc sfatul salvator.

Îmi vine să îmi înghit toate îndemnurile pe care le-am dat vreodată. Să fii mai fericit, mai înţelegător, mai puţin acru, mai certăreţ, mai puţin certăreţ, mai sociabil, mai sănătos, mai sportiv, şi îţi spun toate astea pentru că, evident, eu doar îţi vreau binele. Acum mi se întorc toate, înzecit.

Deodată, toată lumea îmi vrea binele. Toată lumea are un sfat, un cuvânt bun spus din vârful unor buze deţinătoare ale adevărului absolut, toată lumea vine cu indicaţii. Toată lumea se oferă să lupte soldaţi într-o bătălie care nu este a lor, ci a mea. Aşa am făcut şi eu toată viaţa, insistam să intru în lupte în care nu îmi este locul.

Aşa fac şi codependenţii, vor să se poarte bătălia cu alcoolul în locul celor dragi, fără să înţeleagă şi fără să accepte că asta nu e posibil. Că atunci când vrei să faci lucrurile în locul celuilalt, îl anulezi total ca persoană, îi calci în picioare voinţa sau rămăşiţele de voinţă, iar la sfârşit ai pretenţia să ţi se spună “mulţumesc”.

Nu, mulţumesc.

semnatura_sara_mic

Advertisements