Am momente în care mă opresc din orice gândesc şi mă uit în jur. Femeia de lângă mine, tunsă ieri la stilist, cercei asortaţi perfect cu bluza, vorbeşte despre spa-uri. Unde este mai mult spaţiu, dacă este şi saună sau nu, de care anume, cât de bine se face masaj într-o parte sau alta, vorbeşte cu o competenţă perfect articulată. Femeia din faţa mea o ascultă. Întâmplarea face că şi ea a fost la coafor, să îşi schimbe culoarea la păr. Ruginiul o prinde foarte bine. Bărbaţii lor, de o parte şi de alta, vorbesc în cruciş despre aparate foto şi ceva ce se cheamă filtre. Sunt bune pe ceaţă, sau pe ploaie, sau în încăperi, dar pentru încăperi slab luminate ai nevoie de blitz de nu-ştiu-care.

Ei sunt prietenii mei. Dar acum sunt nişte străini dintr-o altă viaţă, care vorbesc despre lucruri dintr-o altă viaţă.

Eu tac. Eu nu pot să vorbesc, pentru că îmi simt gândurile atârnând greu în stomac, înnodate în cel mai mare haos. Încerc să le iau, fir cu fir, să le lipesc cumva de realitatea plutitoare de pe lângă mine, şi nu văd nimic ce s-ar potrivi.

Ultima dată când am vorbit cu tatăl meu îşi pierduse toate actele de identitate şi nu putea să îşi mai ridice pensia; de câteva săptămâni nu ştiu nimic de el. Mama se tânguie la telefon că nu mai suntem prietene, aşa cum eram când aveam eu cinci ani, şi că mereu îi spun că nu am nimic de zis. La locul de muncă, acolo unde îmi petrec jumătate din viaţă, totul merge din bine în mai bine: colegii mei ar avea nevoie cu toţii de câte un psihiatru personal, şefa de un masaj de relaxare în fiecare dimineaţă, iar şefii ei ar beneficia de un curs serios despre cum să nu îţi alungi angajaţii cu mârlănie. Oricum, pe mine nu m-ar putea alunga. Eu stau ţintuită locului de o frică de necunoscut, atât de veche în mine încât ţin minte că de mică îmi era frică să schimb şi grădiniţa. Sunt atât de plictisită să am inima frântă, încât mi-am pierdut instinctul de a mă îndrăgosti.

Nu am nici o legătură cu străinii de lângă mine, cu întâmplările de lângă mine. Uneori am impresia că este pur şi simplu o greşeală, că s-a produs undeva o încurcătură administrativă, că am primit accidental viaţa altcuiva în locul fabuloasei vieţi pe care contam. Poate că o să mi se ceară scuze oficiale şi, pentru a repara greşeala, serviciul de relaţii cu clienţii o să-mi ofere, bonus, 24 de ore de celebritate sau avionul meu personal sau un câştig mai acătării la lotto.

Îmi dau seama că asta nu se va întâmpla, cel puţin nu în viaţa asta.

Mă întreb ce anume am făcut, pe ce cărări anume am luat-o eu să ajung în punctul ăsta. Pentru câteva secunde, îmi este foarte comod să mă prefac că nu ştiu, că eu vin din alt scenariu, că nu am avut nici un rol în ceea ce mi se întâmplă.

Apoi îmi aduc aminte apoi de un slogan preferat din Al-Anon: “Faci la fel, păţeşti la fel”. Şi să nu faci nimic, este tot un fel de a face – presupune să te laşi dus de gravitaţie, în jos, fără să te împotriveşti de fel.

Laşitatea, pesimismul, fricile, împietrirea, lenea, mediocritatea, lăudăroşenia, orgoliul, încăpăţânarea stau toate adunate în stomacul meu şi îşi privesc, cu satisfacţie, opera.

semnatura_sara_mic

Advertisements