Codependenţa doare cel mai tare acasă – acolo ne ciocnim de alţii, acolo ne certăm, acolo suntem exasperaţi, acolo am face orice să meargă lucrurile mai bine. Dar poate nici locul de muncă nu poate fi neglijat. Ne petrecem acolo între 8 şi 10 ore, adică mai bine de jumătate de zi, iar codependenţa nu o lăsăm cuminte în bucătăria noastră de-acasă. La serviciu este mai subtilă, mai deghizată în alte metehne – cum ar fi dependenţii de muncă, minuţioşii, managerii nesiguri pe ei etc.

Pentru că reprezintă o parte atât de importantă din viaţa noastră, avem talentul de a găsi oameni, situaţii şi relaţii care să ne amintească din ce în ce mai mult de acasă. Şi, chiar dacă lucrurile pot începe foarte bine pentru un codependent la locul de muncă, lucrurile se pot deteriora cu uşurinţă în timp, tocmai pentru că ne ies la iveală toate metehnele din alte relaţii ale noastre.

Există câteva idei toxice pe care tindem să le avem şi care pot otrăvi până şi cel mai plăcut loc de muncă. Ele sunt preluate din The Complete ACOA Sourcebook: Adult Children of Alcoholics at Home, at Work and in Love.

[Copiii adulţi, pentru cei care nu ştiu sau au uitat, sunt acele persoane care au crescut lângă alcoolici sau într-o familie cu probleme, care nu le-a permis să se dezvolte emoţional. Cu alte cuvinte, copiii adulţi au fost codependenţi de mici şi continuă să fie aşa, chiar dacă în viaţa lor nu mai există alcoolici.]

Dacă nu mă înţeleg cu şeful, este din cauza mea : suntem convinşi că am făcut noi ceva greşit, că ne lipseşte nouă ceva, că avem în noi ceva foarte respingător care îl determină pe şef să nu se înţeleagă cu noi. Rareori ne întrebăm dacă am încercat cu adevărat tot ce se putea, şi dacă nu cumva nu ne-ar fi mai bine în altă parte. Poate că şeful nostru ne aduce aminte de o figură autoritară din copilărie?

Dacă nu sunt productiv, nu sunt bun de nimic: pentru că ne considerăm lipsiţi de valoare, tot încercăm să o probăm. Avem impresia că trebuie să contrazicem, prin zel, energie, competenţă, şoapta pe care o auzim mereu interior: “nu eşti bun de nimic”.

Dacă nu sunt potrivit pentru cariera pe care ar trebui să o am, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine: de câte ori nu i-am crezut pe ceilalţi când ne-au spus că am fi excelenţi doctori / avocaţi / ingineri. Poate că ne-am şi ales cariera în funcţie de ceea ce ne-au spus, pentru că în opiniile noastre cu siguranţă nu puteam avea încredere. Aşa că ajugem să nu ne mai simţim la locul nostru, dar nici să avem vreo idee despre drumul profesional care ni s-ar potrivi cu adevărat. Şi atunci? Sfatul autorilor este să încercăm, să experimentăm, chiar dacă nu suntem siguri că vom reuşi.

Mi-e teamă să nu afle că sunt incapabil: indiferent de nivelul nostru de profesionalism, avem credinţa secretă că într-o zi cineva ne va descoperi şi ne va demasca, arătându-ne cum suntem de fapt. Nişte incompetenţi. Ba chiar, uneori ne mirăm cum de ceilalţi nu îşi dau seama.

Mi-e teamă să nu îşi dea lumea seama că nu merit să am această slujbă: pentru că suntem obişnuiţi fim acoperiţi de ruşine, să ne considerăm nişte persoane îngrozitoare din cauza a ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, avem impresia că nu merităm nimic bun. Sentimentul acesta apare chiar în momentele cele mai bune pentru cariera noastră, când suntem înconjuraţi de oameni care apreciază ceea ce facem, ne respectă şi ne pun în valoare – în faţa lor, ajungem să ne autosabotăm, să insistăm că nu este aşa şi, dacă nici asta nu funcţionează, să îi evităm, jenaţi.

Dacă zic NU, voi fi înlocuit: copiii adulţi acceptă foarte multe, pentru că sunt convişi că orice “nu” le va fi fatal

Orice merge rău este din vina mea, orice merge bine este noroc chior: “oricine ar fi putut să facă asta în locul meu” sau “a fost o nimica toată”, acestea sunt replicile cu care înlăturăm orice laudă pentru un lucru bine făcut. Pe de altă parte, orice nemulţumire a şefilor are cu siguranţă legătură cu noi, chiar dacă nu era responsabilitatea noastră, chiar dacă a greşit de fapt altcineva.

Ar trebui să pot face orice mi se cere: atunci când ni se cere să facem ceva ce nu ar fi în mod normal treaba noastră, noi ne întrebăm “oare pot să fac asta?”. Restul se întreabă “oare este normal să mi se ceară asta?”

Nu pot să îi cer sprijinul şefului meu: asta ar demonstra că nu pot să mă descurc singur, şi, în plus, i-aş mai pune o povară pe umeri, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când le ceream ajutorul părinţilor mei

Ar trebui să pot să repar orice problemă: dacă ceva se întâmplă, din vina noastră sau nu, noi ne oferim să îndreptăm lucrurile. Mai punem nişte bani de la noi, stăm un pic peste program, facem noi un scurt ocol în drumul spre casă. Rezolvăm noi cumva.

Sunt şi eu infestată de credinţele astea. Îmi fac viaţa mai grea în fiecare zi la muncă, dar îmi oferă un motiv bun să îmi tratez codependenţa nu doar în situaţiile unde este evidentă, ci şi acolo unde este subtilă şi poate, nevăzută, să facă stricăciuni.

semnatura_sara_mic

Advertisements