Într-una din cărţile mele SF preferate – “Ghidul autostopistului galactic” – un super-computer are misiunea să calculeze răspunsul la “întrebarea supremă despre viață, univers și toate celelalte”. Răspunsul este “42“. A trebuit să recitesc paragraful să mă asigur că nu greşisem: răspunsul era într-adevăr chiar atât de sec. Patruzeci şi doi.

Am râs isteric. Ce altă reacţie puteam să am în faţa unui aşa răspuns? Auzi la ei, cică 42.

După ce am mai meditat la această idee, mi-a trecut prin cap că ar fi de fapt vina celor care au întrebat. Cât de încuiat trebuie să fii ca să ceri un răspuns atât de precis la o întrebare atât de adâncă, atât de revelatoare? Cine îşi închipuie că ceva atât de misterios se poate rezuma într-o cifră, într-un argument logic sau într-un fel de formulă general aplicabilă?

Răspunsul e cam trist: EU. Eu sunt genul ăla de persoană care şi-ar dori să aibă răspunsuri fixe şi clare. Mie mi-e frică de nesiguranţă, de situaţii în care nu ştiu cum să procedez, de schimbări în mine pe care ar trebui să le aplic fără să ştiu – procedural – “cum” să fac asta. Ţin minte, de exemplu, primele mele întâlniri cu cei 12 Paşi. Întrebam mereu “CUM fac să accept?”, “CUM se procedează, mai precis, când trebuie să iert pe cineva?”, “Ce presupune, EXACT, să-mi las viaţa şi voinţa în mâinile altcuiva, adică eu să stau cu mâinile în sân sau ce?”, “După ce criterii recunosc diferenţa dintre un gând autentic al meu şi unul provocat de frică sau de ataşament?”

Cu alte cuvinte, am fost, într-o bună parte din viaţa mea, în căutarea unei reţete. Mi-aş fi dorit să ştiu nişte lucruri clare, pe care să le aplic în orice situaţie, şi pe baza cărora să mă asigur că iau mereu cea mai bună decizie: de la a şti momentul precis în care este mai bine să renunţ decât să continui, până la a alege o culoare la maşină pe care nu am să o regret niciodată.

În faţa situaţiilor neclare mă destram. Pentru mulţi, răspunsul în faţa necunoscutului este credinţa. Pentru alţii, un fel de sănătate mentală care echivalează cu ridicatul din umeri şi un “om trăi şi-om vedea”. Pentru cei care simt nevoia să controleze totul – şi codependenţii se numără printre ei – necunoscutul este una dintre cele mai scurte căi spre nebunie: mintea se încurcă singură, încercând să calculeze, asemenea computerului SF, răspunsul corect la întrebarea “Viaţă”.

În starea mea de nelinişte continuă, am întrezărit primul răspuns acceptabil într-una dintre cele mai frumoase cărţi pe care am citit-o în ultimul timp: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“, de Andrei Pleşu.

Bagatelizez, inevitabil: răspunsul este că nu există nici un răspuns – în nici o filosofie, nici o matematică, şi nici măcar în vreo religie. Nu suntem scutiţi de deciziile grele, nu ni se oferă pe tavă nici un fel de ghid de bună trăire pe care să îl putem aplica literă cu literă în fiecare zi. Şi, desigur, aceasta este partea cea mai frumoasă şi mai misterioasă din a trăi, a respira, a crede.

Vă las cu un citat mai lung, ca să nu aveţi parte doar de ideile mele gata mestecate şi cu iz de slogan.

Ceea ce însă rămâne de analizat dincolo de preceptistica textului, dincolo de sugestiile lui sapienţiale, de “învăţămintele” lui este jocul dialectic al conceptelor, cu nuanţe, paradoxuri şi surprize imposibil de sistematizat în limitele unui “program” monolitic. Iisus nu pare preocupat să construiască o doctrină. Dimpotrivă: refuză consecvent, prin faptele şi cuvântările Sale, să măsluiască realul e dragul unei coerenţe factice. E mereu proaspăt, imprevizibil, “scandalos”.
[…]
Niciodată răspunsul nu e gata făcut, niciodată simţul comun nu e “servit” în mod convenabil. Pe scurt, Iisus face tot ce e de făcut pentru a nu-şi transforma prezenţa şi destinul său pământesc în temeiuri ale unei ideologii. Judecata Sa e întotdeauna circumstanţială, adaptată la cazul indiviual, în dialog cu bogăţia lumii şi cu inepuizabilul condiţiei umane. Dogmatismul, spiritul utopic, gândirea liniar-schematică, intenţia manipulatoare, culpabilizarea celui “pierdut” sunt străine de misiunea hristică. Asistăm, credem, la cea mai radicală destructurare a “ideologicului” din zorii culturii şi civilizaţiei europene.

Din Andrei Pleşu – “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”

semnatura_sara_mic

Advertisements