Un clişeu din literatura de dezvoltare personală spune că orice om pe care îl întâlnim ne este învăţător. Era genul de afirmaţie care mă facea să las din mână cartea cu pricina, un fel de “mai lasă-mă cu prostiile”.

După ce am reuşit să mă educ să mai citesc câteva pagini, am dat peste o continuare încă şi mai strigătoare la cer: cică oamenii care îţi stârnesc reacţiile cele mai puternice te învaţă ceva foarte important despre tine.

Păi pe mine mă enerva cucoana de la bancă care mai întâi se jelea câte 15 minute înainte să-şi păcăne unghiile pe tastatură să-mi facă vreo tranzacţie. Şi beţivanii din familie care nu ştiau să poarte o conversaţie fără să bată cu pumnul în masă: “Fii atent la băiatu’ – ţi-am spus că te rezolv, rezolv! Vezi că ne supărăm!” Mă enervau prietenii care îmi făceau promisiuni, iar apoi nu mai erau de găsit – ce trebuia să învăţ eu de la ei? Cum să îmi încalc cuvântul cu graţie?

Ideile astea îşi fac însă loc în minte ca un sâmbure şi înfloresc când nu mă aştept. Au textura unei superstiţii, nu m-am putut opri din a mă întreba din când în când: dar dacă totuşi sunt adevărate?

Întrebarea asta, care-mi revenea cu pocnet de pistol în tot felul de situaţii în care mă consumam, m-a ajutat până la urmă să mă înţeleg mai bine. În unii oameni am văzut o oglindă a propriilor defecte pe care refuzam să le recunosc (cucoana leneşă de la bancă? – eram eu, în unele zile la serviciu, într-o variantă mai palidă, cu unghiile nefăcute). În alţii am întâlnit caracteristici pe care le înfundam adânc, adânc, oripilată de ideea că ar putea ieşi la suprafaţă (mă înfurii uneori la fel de tare ca un alcoolic violent, doar că trântesc cuvinte în loc de pumni).

Cu cât am început să recunosc mai multe lecţii în oamenii din jurul meu, cu atât am dat mai mult şi mai mult peste această idee repetată în cărţile pe care le citesc. Cel mai recent am întâlnit ideea la Melody Beattie, “mama” literaturii despre codependenţă, care în The New Codependecy are o serie de exerciţii. Chiar primul exerciţiu sună cam aşa: să ne uităm la oamenii care ne afectează cel mai tare (ne scot din minţi, da!) şi să ne întrebăm “cine sunt ei şi ce au să mă înveţe?”

Recunosc că nu e uşor. Ştiu să arăt cu degetul spre cei care îmi consumă gândurile şi cu care mă cert şi până şi în vis. Nu este genul de răspuns pe care să îl găsesc doar stând mult timp, conştiincios, cu pixul în mână. Simt cum soluţia îmi scapă şi că există ceva ce pur şi simpu nu pot să văd, cam ca atunci când studiam în liceu geometria în spaţiu şi nu reuşeam să văd cum liniile de pe caietul meu sunt de fapt nişte obiecte 3D.

Dar am învăţat să am răbdare şi să ştiu că în anumite situaţii, mai ales cele împinse la limită, întrebarea va pocni în capul meu din nou şi-mi va aduce şi un răspuns. Şi cu cât mai nesuferiţi, mai enervanţi, mai exasperanţi sunt oamenii care mă ajută să mă descopăr, pe atât de frumoase şi de simple sunt lecţiile pe care le învăţ despre mine.

semnatura_sara_mic

Advertisements