În competiţiile importante, la sfârşitul unui joc de tenis, învingătorul şi învinsul deopotrivă susţin în mod obligatoriu o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu presa. După două, trei sau patru ore de efort fizic intens, jucătorii trebuie să se aşeze cuminţi pe un scaun, în faţa jurnaliştilor şi camerelor de filmat, şi să îşi analizeze jocul, uneori să îşi dea singuri note, să spună ce a funcţionat şi ce nu a funcţionat în ziua respectivă.

Privesc conferinţele de presă de după aproape cu aceeaşi plăcere cu care urmăresc confruntările din teren. Curajul lor de a se uita spre ei înşişi cu atât de multă sinceritate îmi taie răsuflarea.

Există cam trei tipuri de răspunsuri: jucătorii mai tineri dau deseori vina pe vreme, condiţii, o pasă proastă, extenuare fizică, atmosferă, spectatori, arbitru de scaun. Jucătorii aflaţi în plină ascensiune, dar încă “necopţi”, încearcă să pară relaxaţi, recunosc unde au greşit, ce mai au de învăţat şi nu uită să îşi enumere şi calităţile etalate în timpul jocului.

În sfârşit, există o a treia categorie de răspunsuri, cea a înţelepţilor învingători. Când este vorba despre meritul de a fi câştigat, arată o modestie vecină cu smerenia creştină – au jucat bine, dar “le-a şi ieşit”. A existat ceva mai mare decât ei care a făcut posibile anumite lovituri, o stare de spirit, preluări reuşite – şi că este posibil ca a doua oară să nu mai fie aşa. Victoria nu şi-o atribuie niciodată în proporţie de 100%. Iar pentru responsabilitatea înfrângerilor, nu se uită niciodată în exterior: răspunsurile lor încep cu “eu”, continuă cu alegeri greşite făcute în anumite momente, cu recunoaşterea superiorităţii celuilalt şi cu ceea ce ar face mai bine la următoarea întâlnire.

Ei sunt cei care au înţeles ce înseamnă să îţi asumi responsabilitatea, dar şi să fii conştient că niciodată nu poţi reuşi singur.

Privindu-i, mă întreb de ce nu am curaj să fac acelaşi lucru la finalul fiecărei zile. Pasul patru Al-Anon (sau, mai simplu zis, sincera evaluare a propriei vieţi) seamănă chiar cu sesiunea lor de întrebări şi răspunsuri. Fiecare punct, fiecare atac – câte o alegere. Fiecare schimb de mingi – câte o interacţiune. Fiecare joc – o zi, la sfârşitul căreia trebuie trasă linia. Tot ca jucătorii de tenis tineri, iniţial tindeam să dau vina pe alţii, pe viaţă, pe contextul nefavorabil. Apoi, am înţeles că trebuie să mă uit spre mine, chiar şi atunci când nu îmi place ceea ce văd.

Dar sinceritatea cu mine este cea mai grea dintre toate, nu doar când este vorba despre greşeli, ci chiar şi de merite. Încă îmi găsesc scuze, iar când nu fac asta îmi torn atât de multă cenuşă în cap încât nici eu nu m-aş recunoaşte sub atâta tăciune. Ştiu că sub lipsa sincerităţii se ascunde frica de a mă cunoaşte cu adevărat, o frică absolut absurdă când e aşternută pe hârtie, pe care nu o pot înţelege decât atunci când o experimentez, când mă fac că nu aud întrebările pe care mi le pun.

Şi mai aflat încă ceva din tenis: când ieşi dintr-un joc de unde nu ai învăţat nimic, următoarea înfruntare va ridica exact aceleaşi probleme. Cam cum mi se întâmplă de câţiva ani.

semnatura_sara_mic

Advertisements